„Limba care ne uneşte” sau denumirea confuză a limbii (române)

Din suita de probleme cu care ne-am confruntat în aceste două decenii de la adoptarea legislaţiei lingvistice, cu certitudine cea mai acută este cea referitoare la denumirea limbii. Cum se ştie, dl V. Mândâcanu şi cei care l-au susţinut în dezbaterea lingvistică din anii 1988-1989 nu puteau să folosească sintagma limba română care era interzisă în fosta U.R.S.S. Devenind uzuală, la nivel oficial, doar după proclamarea Independenţei pe 27 august 1991, această sintagmă va fi proscrisă din nou, în 1994, fiind substituită prin vechea „limbă moldovenească”, imortalizată în art. 13 din Constituţie. De atunci glotonimul a urmat un periplu greu de imaginat într-o societate aşezată care îşi respectă propria elită intelectuală, implicit şi opinia oamenilor de ştiinţă. În consecinţă, toate tentativele reprezentanţilor societăţii civile şi ale lingviştilor de la Chişinău de a restabili numele corect al limbii au fost zadarnice, neavând nici un efect asupra guvernanţilor.

Limba română – un tabu

Rep. Moldova este unicul stat din lume care are drept imn naţional un poem dedicat limbii. În cele 12 strofe ale poemului însă nu se specifică despre ce limbă este vorba, iar sintagma limba română nu apare niciodată. Scrise în 1917, când româna era interzisă în şcoli, administraţie şi în orice instituţie publică din Basarabia, versurile lui Al. Mateevici nu puteau conţine nici o referinţă directă la limba română, deoarece aceasta fusese scoasă din uz „din considerente politice, din teama separării Basarabiei de Imperiul Rus şi a unirii ei cu Principatele Române”1. Funcţionarii ţarişti impuseseră în schimb denumiri alternative, de genul молдавский язык („limba mold.”), местное наречие („grai local”), молдаванский язык („limbă moldovană”) ş. a. pentru a îndepărta cât mai mult limba vorbită aici de cea din dreapta Prutului. Astfel, româna din Basarabia, fiind marginalizată/ostracizată şi substituită în toate sferele prin rusă, devenise la începutul sec. XX o limbă arhaică şi primitivă. De fapt, despre această stare de lucruri Al. Mateevici ne vorbeşte indirect. Apelul poetului către concetăţenii săi – „Înviaţi-vă dar graiul / Ruginit de multă vreme / Ştergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării-n care geme” – denotă tocmai situaţia deplorabilă în care se afla limba română după 106 ani de ocupaţie rusească. Or, anume faptul că sintagma limba română este eludată în poem a permis ca imnul să fie „tolerat” până astăzi de către comunişti.

Pe de altă parte, un excelent manual de limba română pentru alolingvi, editat la Chişinău de un grup de lingvişti de la Academie, are titlul Limba care ne uneşte, conţinând un Manual, un Caiet de exerciţii şi trei casete audio. Deşi a fost conceput în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi al Departamentului Relaţii Interetnice, glotonimul limba română lipseşte de pe copertă şi chiar din Prefaţă: „Prezentul manual poate fi utilizat doar în condiţiile învăţării limbii cu profesorul. (...) Specificul acestui manual constă în faptul că limba se predă şi se învaţă prin comunicare, deci este un manual de tip funcţional-comunicativ. Scopul său este posedarea practică a limbii oficiale a statului ca a doua limbă în vederea realizării unor necesităţi comunicative generale”2.

Aşadar, limba care ne uneşte şi limba oficială reprezintă doar două exemple dintr-o serie întreagă de eufemisme care au fost şi sunt utilizate la Chişinău, pentru a evita idiosincrazia unor politicieni, în special a partidului comuniştilor şi a preşedintelui V. Voronin faţă de denumirea limba română. Acest lucru a generat, totodată, fetişizarea unor sintagme, precum: limba de stat, limba noastră, limba maternă, limba oficială, limba de instruire, limba neamului, limba strămoşească ş. a.,  pe care unii intelectuali sunt obligaţi să le folosească pentru a evita glotonimul „limba moldovenească”. Impuse/generalizate în perioada de după 1994, aceste denumiri contribuie şi mai mult la perpetuarea confuziei în rândul vorbitorilor din R. Moldova şi la diminuarea conştiinţei lor lingvistice. De altfel, orice tentativă de a stabili o ordine în intricaţia denumirilor pe care le-am enumerat mai sus arată că glotonimul a fost în mod constant exploatat şi manipulat de către anumiţi politicieni de la Chişinău, miza fiind una politică şi ideologică. Aceasta deoarece limba – ca instituţie, ca element durabil al structurilor sociale şi politice ale oricărei comunităţi naţionale – constituie simbolul şi instrumentul existenţei sale naţionale.

Prin urmare, la 20 de ani de la adoptarea legislaţiei lingvistice, denumirea corectă a limbii reprezintă un tabu în R. Moldova. Care să fie cauza tabu-izării glotonimului şi care sunt consecinţele acestui demers?

Categorizarea limbii sau dătătorii de nume

Cât priveşte categorizarea limbilor, în sociolingvistică s-au constituit în mod tradiţional trei categorii de glotonime, în funcţie de trei ansambluri de utilizatori sau dătători de nume: specialiştii în limbi sau lingviştii, vorbitorii sau locutorii şi instituţiile puterii sau politicienii3.

Prima categorie de denumiri o reprezintă cele date de lingvişti, în scopul asigurării unui loc precis fiecărei limbi în concertul polifonic al limbilor lumii. Aceste denumiri – rodul unei activităţi îndelungate, de câteva secole, a filologilor occidentali –  sunt categorizările cele mai riguroase ale idiomurilor de pe glob. Ca rezultat al unui travaliu asiduu al comparativiştilor de stabilire a unor criterii ştiinţifice, limbile au fost clasificate din punct de vedere genealogic în grupuri, apoi în familii de limbi, iar din punct de vedere tipologic în conformitate cu afinităţile lor interne, adică gramaticale, în tipul lingvistic romanic, tipul lingvistic slav, cel germanic etc.

Vorbitorii, în schimb, îşi denumesc propriul grai pentru a‑l deosebi de idiomurile vorbite în jur, adeseori folosind mai mulţi termeni, în funcţie de distanţa/apropierea faţă de ceilalţi. În acest context, polinomia limbilor, susţin sociolingviştii, este mai curând o regulă decât o excepţie. Astfel, în desemnarea propriului grai, vorbitorii se raportează fie la vecinii lor imediaţi (în cazul nostru, la graiul muntenesc sau oltean), fie la o comunitate mai mare (cum ar fi ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii etc.). Căci prin raportarea la alţii, prin diferenţiere faţă de alţii, identitatea lingvistică proprie devine mai pregnantă şi mai consistentă. Totodată, pornind de la graiul pe care îl vorbesc, vorbitorii îşi concep propria identitate, identificându-se mai întâi la nivel regional sau local (adică într-o comunitate mai restrânsă, cea moldovenească în cazul nostru), apoi într-un context mai mare, cel general românesc...

Ultima categorie o constituie denumirile impuse de instituţiile statului şi de politicieni. Limbile, având ele însele statut de instituţie, generează, uneori, probleme legate de instituţionalizarea lor care pot fi soluţionate prin diverse metode. Politica lingvistică – ansamblu de decizii oficiale luate pentru gestionarea unei situaţii glotice – a fiecărui guvern are menirea să elaboreze mijloacele necesare pentru funcţionarea limbii în stat, precum şi un set de acţiuni, concepute şi organizate sistematic, pentru a „dirija” procesele lingvistice din comunitatea respectivă. În acelaşi timp însă, politicienii pot denumi o limbă pentru a-şi demarca terenul puterii lor, pentru a le oferi hrană identificatorie/identitară celor care îi ascultă, deoarece se manifestă ca reprezentanţi legitimi ai acestora. În consecinţă, ei vorbesc în această limbă şi se reclamă de la un ansamblu de vorbitori – comunitate, minoritate, etnie, naţiune – cu care o împărtăşesc, însă apelativele lor urmăresc, uneori, scopuri strict politice şi ideologice.

Oricum, într-o societate civilizată există un consens între cele trei categorii de dătători de nume, lingviştii având prioritate, fiindcă obiectivul lor este de a introduce o ordine logică în clasificarea limbilor şi nişte criterii ştiinţifice riguroase, bazate pe obiectivitate şi adevăr, care facilitează nu doar statutul fiecărei limbi, ci şi studierea acesteia de către străini. Dacă motivaţia locutorilor este de a se identifica pe ei înşişi prin raportare la vorbitorii vecini (să ne amintim că, iniţial, barbar în limba greacă însemna „cel care nu vorbeşte greceşte”, adică „se bâlbâie”), motivaţia legiuitorilor/politicienilor este de a impune autoritate: denumirea limbii înseamnă pentru ei o luare în posesie, devenind astfel un instrument de putere şi al puterii, un portdrapel, un simbol politic, un instrument de manipulare... În acest context, vorbitorii, nefiind lingvişti, pot să se menţină în activitatea lor intuitivă de categorizare a limbii la nivel local, afirmând că vorbesc „moldoveneşte”, însă graiul moldovenesc ţine de exprimarea colocvială, neformală, în anumite contexte familiare, pe când la nivelul întregii naţiuni limba-model este româna literară.

Limba „moldovenească” – atribut al statalităţii R.M.?

În acelaşi timp, denumirile limbilor pot fi purtătoare ale unui discurs metalingvistic şi politic subiacent, ale unei reţele de referinţe şi conotaţii asociate acestora. În multe cazuri, aceste denumiri denotă o anumită atitudine faţă de comunitatea lingvistică respectivă şi servesc pentru a exprima considerarea/respectul sau condescendenţa/aroganţa faţă de vorbitori. Or, impunând glotonimul „limba moldovenească”, clasa politică de la Chişinău a subminat în ultimii opt ani în mod programatic statutul limbii române, politica sa lingvistică venind în contradicţie cu eforturile anterioare de promovare a limbii în societate. Mai mult, pornind de la graiul local, simplist şi conservator, „teoreticienii” moldovenismului au indus în mentalul colectiv ecuaţia „limbă moldovenească” = naţionalitate moldovenească, glotonimul ocupând un loc central în panoplia discursului lor identitar.

De altfel, întreaga strategie de elaborare a limbii „moldoveneşti” din fosta R. A. S. S. Moldovenească s-a bazat pe compararea acestui grai popular şi rudimentar, ridicat la rang de limbă literară de ideologii regimului, cu limba literară din România, ceea ce a constituit „un demers ilegitim din punct de vedere lingvistic, deoarece român (românesc) şi moldovean (moldovenesc) nu sunt termeni de acelaşi rang semantic. Moldovean, moldovenesc se află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, maramureşean, pe când român, românesc e termen general pentru toată limba română comună şi literară”4.

Tentativele de a separa „limba moldovenească” de cea română, de a accentua particularităţile care ar putea permite identificarea unei limbi diferite, ilustrează modul în care asupra glotonimului s-a urmărit un dublu proces: edificarea unei competenţe idiomatice „moldoveneşti” ca diferită de română prin elaborarea unor dicţionare şi, în acelaşi timp, inducerea unei stări de confuzie generală în rândul vorbitorilor pentru a promova ignoranţa. Vorbitorii nu mai ştiu astăzi cum se numeşte limba în care ei comunică şi de aceea nu vor face prea mari eforturi pentru a-şi cizela exprimarea. Astfel, vorbitorii sunt stimulaţi tacit să se complacă într-o comoditate/lene intelectuală perpetuă, inducându-li-se inapetenţa pentru o vorbire îngrijită. Or, a vorbi coerent şi fluent înseamnă a gândi coerent şi fluent, un limbaj elevat garantând o gândire elevată, întrucât categoriile limbii sunt şi categorii ale gândirii...

Dl  preşedinte V. Voronin declara, la sfârşitul lui decembrie 2007, că „şi limba moldovenească, şi istoria Moldovei, şi imnul, şi stema trebuie să răspundă la întrebările, realităţile, necesităţile independenţei Rep. Moldova. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite şi deosebite. Dacă introducerea limbii moldoveneşti sau schimbarea imnului sau a stemei vor contribui la întărirea statalităţii, vom face acest lucru, indiferent de situaţia politică”5. La întărirea statalităţii Rep. Moldova nu poate contribui un glotonim elaborat din considerente politice, statalitatea trebuind să se fundamenteze pe adevăr... De aceea, tocmai obstinaţia cu care comuniştii insistă asupra glotonimului „limbă moldovenească” arată lipsa lor de încredere în ei înşişi, în statul pe care îl conduc şi, totodată, un mare complex de inferioritate. Guvernanţii din Austria nu au inventat un glotonim diferit de limba germană doar pentru a accentua propria statalitate, la fel cum Canada sau Statele Unite nu stipulează în constituţiile lor denumiri absurde de genul limba canadiană sau limba americană. Deşi există diferenţe, mai ales lexicale, între franceza din Franţa şi cea din Canada sau între engleza din Anglia şi cea din SUA, politicienii din aceste ţări i-au lăsat pe lingvişti să decidă cu privire la glotonim, ştiind că diferenţele dintre două variante ale aceleiași limbi ţin de varietatea diatopică (teritorială) a oricărei limbi istorice, iar acest fapt nu justifică şi nu legitimează glotonime diferite.

În concluzie, întrucât limba a constituit fundamentul pe care s-a clădit întregul edificiu al doctrinei moldoveniste din perioada sovietică, glotonimul a ocupat un loc central. Păstrând coerenţa cu doctrina sovietică de odinioară, comuniştii din R. Moldova nu fac  altceva decât să inoculeze în mod subtil propria lor ideologie, prin folosirea şi promovarea în continuare a acestui adjectiv determinativ. Însă atâta vreme cât denumirea limbii nu va fi depolitizată, iar art. 13 din Constituţie nu va fi schimbat, nu avem şanse să intrăm în rândul ţărilor civilizate.

____________

1. L. Colesnic-Codreanca, Limba Română în Basarabia (1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chişinău, Museum, 2003.

2. Cf. I. Bărbuţă, T. Callo, A. Cojocaru-Zavadschi, E. Constantinovici, L. Cucu, Limba care ne uneşte. Manual. Nivelul I, Chişinău, 2003, p. 5.

3. A se vedea A. Tabouret-Keller, Les enjeux de la nomination des langues, Peeters, Louvain-La-Neuve, 1997, p. 10 -11.

4. E. Coşeriu, Limba română – limbă romanică, Texte manuscrise editate de N. Saramandu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 127.

5. Cf. http://stiri.rol.ro/content/view/99213/2/.

1