Conferinţe şi seminarii la École Normale Supérieure (Paris)

Deşi instituţiile de învăţămînt superior din Franţa sunt deja de două luni în grevă, acestea continuă să fie locul unor numeroase activităţi culturale. Plăcile montate pe zidurile prestigioasei École Normale Supérieure (ENS) din Paris, care anunţă starea de grève générale, nu împiedică desfăşurarea unei serii de conferinţe ce adună mai mulţi profesori din toată Franţa. Temele, la fel ca şi domeniile de interes ale conferenţiarilor, sunt dintre cele mai diverse: pe de-o parte, asistăm la nişte prezentări ce tratează problema legitimităţii violenţei; de cealaltă parte, este pusă în discuţie o posibilă legătură între domeniul antropologiei şi fenomenologiei  (filosofia lui Hans Blumenberg fiind punctul comun al conferenţiarilor).

Încerc, astfel, să reiau firul unor prezentări şi probleme pe care le consider interesante şi provocatoare.

Şi aş putea să încep cu o întrebare: cum am putea legitima, astăzi, violenţa? Iată o întrebare la care Cécile Lavergne (Universitatea Paris X, Nanterre), pe urma paşilor lui Frantz Fanon, va încerca să răspundă. Iar ipoteza pe care o va argumenta poate fi formulată în modul următor: violenţa este legitimă în măsura în care se desfăşoară sub forma unei practici revoluţionare. Mai exact, potrivit acestei ideii este legitim să ne manifestăm violent atunci cînd agresiunea reprezintă actul unei colectivităţi private de libertate. Trebuie să insistăm, nuanţînd că aici este vorba de conştiinţa colectivă a unui grup de oameni şi nu de manifestarea egoistă a unui individ oarecare. În acest sens, Cécile Lavergne va pune în discuţie problema populaţiilor colonizate, încercînd să argumenteze că în cazul specific al acestora violenţa este legitimă – şi asta în măsura în care scopul acestei violenţe este cel de a se elibera de sub dominarea altui grup de oameni. Reiau, astfel, cîteva puncte ce mi se par importante: se presupune că există o conştiinţă colectivă a unui grup de oameni în stare de non-dominare; apoi, în urma unui act de violenţă (sau mai exact de colonizare, căci tocmai despre acest fenomen este vorba) grupul iniţial îşi pierde libertatea devenind un grup dominat; în fine, urmează violenţa ca reacţie la faptul de a fi dominat. Cécile Lavergne va insista spunînd că un colectiv dominat este „condamnat” la a se manifesta violent, căci doar această violenţă le poate aduce libertatea cîndva pierdută. Este vorba, aici, de procesul refulării unei tensiuni în urma actului colonizării şi, dimpotrivă, de defularea acelei tensiuni în vederea unei eliberări (tratarea problemei violenţei în termeni ce aparţin psihanalizei este manifest acceptată).

Deşi subiectul prezentării este în sine interesant şi pertinent, am putea să semnalăm cel puţin un aspect discutabil. Şi anume: ce înseamnă, în fond, conştiinţa colectivă a unui grup de oameni? Nu putem recunoaşte, deja în interiorul acestei conştiinţe, un raport de forţe şi, în consecinţă, prezenţa violenţei? Altfel spus, problema pe care încerc să o dezvolt pune în discuţie posibilitatea unei conştiinţe pure (non-violente). Căci nu putem impune, printr-un simplu gest autoritar, existenţa unei conştiinţe „necontaminate” de un raport de forţe. Această teză, departe de a fi acceptată comme telle, trebuie justificată şi analizată îndeaproape.

O nouă perspectivă asupra problemei violenţei ne este prezentată de Julien Girval-Pallotta (Universitatea Le Mirail din Toulouse). Elementul de noutate din cadrul prezentării sale este accentul pe care îl pune pe noţiunea de Stat. De altfel, una dintre tezele de bază ale conferinţei se va sprijini pe următoarea idee: statul transformă lupta de clasă în drept (teză preluată în mod explicit de la Althusser). Iată de ce statul ne va fi prezentat ca fiind une machine spéciale. Şi am putea să ne întrebăm: o dată, de ce „une machine”? Apoi, de ce spéciale?

Statul funcţionează ca o maşină, întrucît, exact ca şi aceasta din urmă, el transformă o energie A într-o energie B. Mai limpede, aşa cum o maşină transformă petrolul în forţa necesară deplasării, la fel şi statul transformă lupta de clasă în drept. Faptul acestei transformări nu presupune, de fapt, că lupta a luat sfîrşit. Dimpotrivă, instituţionalizarea luptei de clasă presupune o continuare a acesteia, însă la alt nivel (tocmai în acest sens este amintit şi Foucault, pentru care pacea nu este decît o luptă silenţioasă; Althusser nu se va depărta de această idee, susţinînd că pacea nu este decît o formă a luptei, iar statul un mijloc de-a o conduce). Iată de ce (şi poate că aici am putea recunoaşte unul dintre momentele cele mai provocatoare ale conferinţei) statul nu este o instanţă neutră. Ordinea impusă presupune mai degrabă o violenţă dirijată şi justificată de instituţiile acestuia. Astfel, imparţialitatea statului este, după cum notează Althusser, una dintre marile mistificări ale iluminismului.

Pe de altă parte, specificul statului constă în birocraţia sa. În aşa fel încît nu putem vorbi despre instituţiile statului dincolo de natura sa profund birocratică.

*   *   *

O altă temă în jurul căreia s-au desfăşurat conferinţele stagiului de la ENS, este filosofia lui Hans Blumenberg. Gîndirea sa este marcată de o încercare de a stabili o legătură între domeniul fenomenologiei şi-al antropologiei. Regăsirea unei naturi sau esenţe umane pe baza căreia să putem rediscuta proiectul unei fenomenologii – iată, dacă ar fi să descriu în mod sumar, proiectul lui Blumenberg. O încercare provocatoare, interesantă - căci demersul filosofiei lui Blumenberg trebuie gîndit în continuarea fenomenologiei lui Husserl. Or aceasta din urmă lasă deschisă posibilitatea unui demers ce depăşeşte (sau, mai degrabă spus, pune în suspans) problema regăsirii unei esenţe umane. De exemplu, în Meditaţii carteziene, dar şi în manuscrisele tardive semnate de Husserl, putem recunoaşte un demers ce chestionează, contrar unui antropologism, posibilitatea regăsirii unui fundament ce s-ar situa „dincolo” de ceea ce am putea numi esenţă umană (iar acestui fundament îi putem spune „subiect transcendental”). Iată de ce am putea să ne întrebăm dacă proiectul fenomenologiei lui Hans Blumenberg nu reprezintă, de fapt, un obstacol pentru metoda fenomenologiei în general.

Pe de altă parte, antropologismul lui Blumenberg poate fi interogat din perspectiva unui demers istoric. Iar întrebarea poate fi formulată astfel: de ce, în fond, trebuie să ne orientăm atenţia în mod necesar spre o posibilă esenţă umană? Nu este omul doar o prejudecată inserată în dinamica istoriei? Această obiecţie, chiar dacă pare a fi stranie şi, la o primă analiză, inacceptabilă, a fost pe larg dezvoltată de Michel Foucault în Cuvintele şi lucrurile. Rezumată, ea susţine că omul nu este decît o apariţie recentă în cultura occidentală. Abia în zorii secolului XIX (Foucault îi va spune epistema modernă) îşi găseşte omul un loc în tratatele de filosofie, în dis­cursul economiei sau în analizele lingvisticii. Ideea centrală susţine că mersul istoriei este fragmentat, astfel încît ar fi imprudent să vorbim despre identitatea inalterabilă a unui concept de-a lungul timpului. Or omul este şi el o instanţă adînc înrădăcinată în cîmpul istoriei – motiv pentru care o fenomenologie antropologică pare a fi încă de la bun început discutabilă.

Dar dincolo de obiecţiile ce au fost discutate în cadrul conferinţelor, nu pot să nu notez (preluînd nişte sintagme ce nu-mi aparţin) un calm al dialogului şi o seninătate a valorilor.

1