Mumiile neliniştilor

„Aduc mulţumirile mele tuturor celora care mi-au trimis e-mail-uri în anul ce se apropie de final... Ţin neapărat să mulţumesc şi aceluia care mi-a trimis unul despre rahatul de şoarece amestecat în lipiciul plicurilor, pentru că acum folosesc un tampon de vată umed la fiecare plic ce trebuie lipit.

De asemenea, acum frec cu peria partea superioară a fiecărei conserve pe care o deschid, din acelaşi motiv. Nu mai am deloc economii, deoarece le-am donat toate unei fete bolnave (Penny Brown sau cum naiba o fi chemând‑o); care este pe patul de moarte într-un spital pentru a 1.387.258 oară. Nu mai am de fapt niciun ban, dar situaţia se va schimba odată ce voi primi fondul de 15.000 $ pe care Bill Gates/Microsoft şi AOL mi-l vor trimite pentru că am participat la programul lor special de e-mail-uri... Sau de la funcţionarul superior al băncii din Nigeria care vrea să împartă cu mine 7 milioane $, pretinzând că sunt o rudă îndepărtată a unui client decedat fără testament. Nu-mi mai fac nici o problemă legată de sufletul meu, pentru că am 363.214 îngeri păzitori care veghează asupra mea, şi Sfânta Maica Tereza îmi îndeplineşte orice dorinţă. Nu mai folosesc deodorantele cauzatoare de cancer, chiar dacă duhnesc ca un bivol într-o zi fierbinte.

Vă mulţumesc, am învăţat că rugăciunile mele vor primi răspuns dacă dau mai departe e-mail-ul către şapte dintre prietenii mei şi să-mi pun o dorinţă în cinci minute. Datorită grijii pe care mi-o purtaţi, nu mai beau Coca-Cola, deoarece dizolvă depunerile din toaletă. Nu mai cumpăr benzină fără să am un prieten care să-mi păzească maşina, astfel încât un criminal în serie nu se poate urca pe banca din spate în timp ce eu alimentez.

Nu mai mă duc la târguieli în marile magazine, deoarece cineva mă va paraliza cu un after shave de probă şi mă va jefui. Nu mai răspund la telefon, pentru că cineva mă va pune să formez un număr pentru care voi primi o notă de plată pentru convorbiri cu Jamaica, Uganda, Singapore si Uzbekistan. Mulţumită vouă, nu mai pot folosi toaleta altuia decât a mea, deoarece un mare păianjen maro african stă ascuns sub colac gata să mă omoare instantaneu cu muşcătura lui plasată pe fundul meu.

Şi mulţumită importantelor voastre sfaturi, nici nu mai pot ridica bancnota de 50 pe care am găsit-o în parcare, pentru că probabil a fost plasată acolo de un maniac sexual care aşteaptă sub maşină să mă tragă de picioare.

Dacă nu trimiţi acest e-mail la cel puţin 144.000 de persoane în următoarele 70 de minute, un porumbel uriaş, suferind de diaree, va ateriza pe capul tău la 17.00 în după-amiaza următoare, iar sporii de la 12 cămile îţi vor infecta spatele şi vor duce la creşterea unei cocoaşe păroase. Ştiu că asta se va întâmpla, deoarece de fapt i s-a întâmplat odată unei rude îndepărtate a cosmeticianului verişoarei celui de-al doilea soţ al fostei soacre a prietenului vecinului meu de palier. Apropo... un cercetător sud-american, după studii îndelungate, a descoperit că oamenii cu un coeficient de inteligenţă scăzut şi care au activitate sexuală rară, citesc e-mail-urile cu mâna pe mouse. Nu te obosi s-o ridici acum... E prea târziu!!!”

Zic – doamnă, pentru că o doamnă îmi trimisese textul, – cine o fi autorul – dumneata, tu, dragă Mimi, sau altcineva? Pentru că eu, uneori, mai comit câte o naraţiune computeristic-artistică şi, mă rog, aş putea cita de aici, cu toate că postmodernismul îţi permite să piratezi orice, fără să citezi etc. Nu, zice, nu sunt eu, nu ştiu cine e, dar voi întreba de Ksiuşa, de la care l-am primit. Dar nu ştie nici Ksiuşa, astfel că eu am dreptul, aproape, să consider că o fi ceva gen-folclor computeristic, one line-ist, mail-ist etc., astfel că îl dau aici ca şi, parţial, al meu-tău-lui-lor.

Mişto, nu, să te afli atât de sigur într-o coproprietate multiprivată? O proprietate dintre paranteze, totuşi, pentru că, remarcaţi, vă rog, am pus parantezele cuvenite la creaţia micului anonim al internetului mare, uriaş, fabulos şi fabulatoriu, doamnă şi Mărite Doamne... E-he-he, dacă ai sta să te gândeşti câte şi cum s‑au schimbat în psihologia omului, de când cu internetul, cu coproprietatea asta multiprivată, zău ca ar trebui să meargă, unii, la psihiatru, să vadă de ce au rămas ei atât de în urma mişcării ideilor, sentimentelor sau lipsei acestora în lume, de ce sunt, adică, retardaţi, iremediabil sau parţial.

Astfel că, stimate coleg, nu e suficient să te crezi mare sau doar important scriitor de, colea, până la Prut, indiferent pe care mal te situezi sau ai fost situat, ci e necesar să fii şi un abil agent de circulaţie al mesajelor, ideilor, subiectelor, temelor, metaforelor şi, da, emoţiilor, în circuitul web. Mie unuia unul din aceştia îmi pare a fi Umberto Eco, care ştie multe, ia de ici – pune colo, ia de colo – pune ici, încât îi ies superbe eseuri şi, uneori, romane, în care ştie a atenua tivurile de colaj, să zic aşa, de parcă astea ar fi fost zămislite şi scrise dintr-o suflare, în impecabilă coerenţă ideatică, chiar când sunt detectiviste (aici nu merge: poliţiste). Eu pe Eco l-aş recunoaşte drept General al Ministerului Universal al Circulaţiei Internet – cel mai democrat(ic) minister şi cel mai... tot – democrat(ic) (uite ceva, care nu are sinonime: democraţie, democratic, democrat – numai aşa, din francezul démocratique şi nimic altcumva! Fără variante şi nuanţe: democraţie – şi punctum!) – pentru că, ici ministerul, ici domnul mareşal (i-am zis, iniţial, – general? Bine, să-l avansăm în grad...) Eco nu cere subordonarea fără crâcnire a multitudinii, aproape infinitudinii de agenţi de circulaţie web.

Toate astea mă duc cu gândul – mai bine zis, mă duceau, la momentul oportun; o să înţelegeţi de ce anume – mă duceau cu gândul la un gen de armonie universală mai special(ă), bineînţeles – cu nuanţe locale. Şi, cum mă gândeam eu la armonie, – click! – deschid şi dau de mesajul doamnei mele interlocutor care – să vedeţi! – îmi expediază tocmai un text despre armonia specifică sau doar înţeleasă într-un atare mod, specific, adică. (Da,– click!-ul – parcă nici nu l-aş fi dat eu, ci el ar fi venit, ca un minuscul ciocănit, din interiorul calculatorului; ca un cioculeţ ce ar fi bătut în sticla displayului din cealaltă parte a lui...)

Păi bine, atare concepţie despre armonie îmi dădea peste cap propria mea opinie despre aşa ceva – armonia. Ce fel de armonie ar fi aceasta care îţi trezeşte, totuşi, în conştiinţă (acum un timp se spunea: în suflet) un fior prelung de nelinişte?...

Numai gândesc că armonia e, parcă, şi nelinişte, în acelaşi timp, spaţiu şi civilizaţie, să zicem, multiple, pentru că astăzi nu se prea întâlnesc unicate – sper să fiţi de acord cu asta, – că, din nou, un trosnet scurt de... clik! – fireşte, deschid sau parcă s-ar deschide de la sine adresa electronică şi văd că distinsa doamnă, interlocutoarea mea... (De altfel, Evelina (îi zice; mai sus am zis că-i zice... Mimi? Ce contează?...) – mi-a trimis via internet nişte poze, – arată romantică, precum o... bere blondă. E o comparaţie, dacă nu ideală, cel puţin suportabilă, cred eu. Însă Ioşca, amantul ei aşa mi‑a spus că îl cheamă („Când nu-l... trimit...”, preciza ambiguu-hilar interlocutoarea mea), – iar eu comunic, internetistic, şi cu el, Ioşca; de fapt, el s-a cam băgat, nepoftit, pe fir, dar, de dragul diversităţii opiniilor, îl suport, îi răspund la mesaje, – deci, Ioşca credea că Evelina aduce a o floarea-soarelui ofilită (nu – ofelită; ar veni, în acest caz, de la... Ofelia). Îl priveşte. Fiecare cu modul său de a percepe. Poate că el are mai multă dreptate, pentru că o vede pe Evelina şi în cele mai intime ipostaze, să zicem cu un cvasi-neologism, ce, iată, pare a porni pe calea de a deveni arhaism. He-he, îmbătrânesc ele până şi cuvintele, dar ce să mai zicem de femei... Care se ofilesc – nu se... ofelesc, totuşi. Mai întâi. Apoi, ca şi noi, pur şi simplu dispar din atenţia potenţialilor îndrăgostiţi. După care  – din atenţia publică. Dispar. Pentru ca, în fine, – şi din spaţiul public să fie duse. Mda, cimitirul e şi el spaţiu public... Sau altcumva s-ar numi? Dar internetul ar fi sau ba un spaţiu public, pe alocuri – color, pe alocuri – cimitir?... Numai că, sigur, la cei treizeci şi trei de ani ai săi, Evelina e încă departe de dramatice etape şi întrebări demente...

Prin urmare, ca de la sine se deschide adresa internet şi fişierul ataşat – Evelina – pentru că mă gândeam la o armonie neliniştită sau poate că – neliniştea armoniei – lucrurile ar fi, totuşi, ceva mai complicate de cum le-am aborda noi la prima tentativă – îmi trimite, Evelina, un text cam ciudat despre nelinişte. Însă, fiind şi acesta un text colectiv, se pare, al coproprietăţii multiprivate internetistice, mă gândii să vi-l traduc din esperanto – doar aşa comunic cu doamna mea interlocutor, în esperanto, ca o speranţă de bună înţelegere şi pace între popoare, – şi el sună, dar poate că – nu şi consună, cam astfel (în urma intervenţiilor mele computerist-artistice, bineînţeles) cu dorinţa de... linişte, totuşi.

Ei bine, nu cred că face să-l traduc juxtaliniar, cu atât mai mult – artisticeşte-justiţiar, în stil elevat, ci doar vă voi reproduce ideile şi senzaţiile (nu sentimentele – acestea sunt de nereprodus) pe care le are un ins care, cică, simte, deja permanent, o stare de nelinişte. Şi nu pornind de la un anume motiv, pe care şi l-ar putea explica – de l-ar cunoaşte, l-ar putea oarecât reprima, – ci aşa, din nimic, parcă, sau din senin, precum se mai zice, vine acea nelinişte învăluitoare şi introvertit şi extravertit, generalizată, fremătătoare şi, ca orice altă nelinişte, implicit ameninţătoare... de ceva, cu ceva... cine ştie cu ce... La un moment dat, se surprinse că e neliniştit de faptul că plecă trenul de noapte de care în vecii vecilor nu ar fi avut el nevoie! La ce i-ar fi trebuit un tren de noapte spre Rusia?... Pentru că într-acolo se pornise trenul care îi căşună nelinişte... Sau bizara impacientare că hârbuitul cuc din ceas ar putea să-i ciupească din... creier – lui, neliniştitului! Tâmpitul, (ş)i-ar fi putut spune că nu sunt creierii săi şi – basta, a rezolvat-o cu păsărica şi neliniştea. Sau, cel puţin, să stea cu o cască pe cap...

Dar, bineînţeles, vin alte motive de a-i tremura funduleţul – că n-ar fi plătit pentru întreţinere şi va fi expulzat din casă, că gagica cu care s-a culcat seara trecută ar fi putut să-l molipsească de ceva, că, iată, stă la marginea unui oraş necunoscut care inspiră frică, ceea ce e deja ceva mai intens decât simpla nelinişte...

La un moment dat, se întrebă neliniştit, dacă ar avea au ba suflet. El, alarmatul, – adică, parţial – dezarmatul, de încrederea în viaţă... Parcă îl simţea cumva, pe undeva, sufletul... Dar poate că nici nu era sufletul, ci... cine ar putea spune ce era?... O stare, o evaporare... de sine... O poluare emoţională a noosferei, cum ar veni. (Ca ansamblu – noosfera – al sistemelor de informaţie, cunoaştere şi valorizare specifice fiinţei umane etc. Adică, iar ajungem, inevitabil şi predestinat, la internet, web, on-line, click!...) Însă, de cum reuşea să-şi reprime cât de cât îngrijorarea, insul respectiv o lua deja pe invers şi tot la nelinişte – la o altă nelinişte ajungea. Cum, adică, pe invers? Simplu. Margine de oraş. Îngrăditură la cimitir. Dincolo de ea – moviliţele... tradiţionale... clasice, cum ar veni... mormintele, adică... Şi o linie de tramvai ce se întoarce în oraş, ducând de la cimitir îndărăt golul, pustiul, disperare... Da, şi alarma, într-un grad sau altul de intensitate... Dar poate că acel oraş nici nu există!... Iar pasărea, cucul ramolit, din ceas, poate că şi ciuguleşte el ceva, dar nu din creier, ci din palma lui, a impacientatului. (Pacientul impacienţei!) Însă poate că nici nu e palma lui... Şi de unde să se fi luat pasărea, cucul, dacă el nu are decât clepsidră în loc de ceas? Aşa a apucat şi aşa o ţine: cu clepsidra... Astfel că toate celelalte nu ar fi decât nefericitele roade ale imaginaţiei lui bolnave, ale neliniştilor în interminabile rocade... Şi el ar vrea să strige, să ţipe tare, să urle cât îl ţin bojocii, ca să sperie stafiile şi să dispară odată imaginile provocatoare de nelinişte. Să se risipească toate ca un mozaic erotic în Pompeiul cutremurat. Ce umblăm noi cu Sodoma şi Gomora, de parcă Pompeiul ar fi fost raiul pe pământ, nu altceva?... Şi el, neliniştitul, face un pas, un singur pas doar, care îl duce spre hău, pustiu, spre necunoscuta lume a contradicţiilor insolubile, unde nu se mai întâlnesc oameni ce o fac pe ei de nelinişte, alias groază, unde e doar un întins fără viaţă, vuietul vântului şi trosnituri mici în receptoarele telefoanelor publice clătinate, izbite de cabine de rafalele acestui vânt...

Trosniturile mici în telefon, dar şi – click!-ul calculatoarelor ce nu trebuie să meargă în gol... Şi aici, ca şi mai sus, ca şi mai înainte, Evelina, interlocutoarea mea blondă (nu cred şi – blândă...) ce pare romantică precum  berea blondă înspumată, – şi aici dânsa surprinde mişcarea intuiţiei, primului gând, primei asociaţii – cu trosnetul în receptor, cu clik!-ul „sub” monitor, şi îmi trimite, de asemenea în esperanto, un text colectiv, care se cere luat între ghilimele, dacă ar fi tradus juxtaliniar sau artisticeşte, iar repovestit, reîmplinit, redefinit – da, unele texte par neimportante, pentru că cititorii lor nu le pot redefini, reîmplini, potoli – ca surse de nelinişte. Cu toate că nu e deloc uşor cu dezamorsarea agentului patogen al impacienţei... Şi trebuie să vă spun că, din toate cele ce-mi expediase Evelina până acum o oră, de când vă tot scriu şi domniilor voastre ce-mi trimite ea, mesajul cel mai recent mă alarmă oarecum... amuzant... Ba nu, mă relaxă... resemnat... Da, cred că mai curând asta e: mă relaxă... întru resemnare... Pentru că Evelinei – pare-se, textul este anume al ei şi nu e vorba de nici un fel de „folclor web” – i se pare, asociativ, că trosnetul din receptoarele spânzurate în gol, dar şi click!-ul (ei, cât mai e până a-i spune: clinchetul?!) computeristic îi trezi neliniştita dorinţă de... a-şi înmuia picioarele în apa calmă a... Nilului! De ce numai picioarele? Să mă înmoi în întregime, să mă afund în Nil. Dar, cred, – aşa cugeta eroina textului primit, la persoana întâi singular(ă), adică, – nu mă mai pot afunda. Apa nu mă mai lasă. M-ar ţine la suprafaţă.

Şi, dintr-odată, brusc, eroinei noastre prind a-i îngheţa picioarele! Îşi scoase din sertarul de jos al şifonierului cipicii pufoşi, călduroşi, de iarnă, se înfofoli în halatul gros flauşat şi ieşi la balcon. Iar de aici încolo nu eroină mai pare a fi Evelina, ci un coşcogea mujic, ai putea zice, pentru că acea fiinţă, odată postată lângă parapetul balconului, îşi adună îndelung saliva în gură şi – ţuşti! – scuipă el, impacientatul, printre dinţi. Scuipatul zboară, se dispersează, luceşte în bătaia luminii lunii, dispare jos, în noaptea oraşului adormit. După care el se întoarse în odaie. Se aşeză în faţa monitorului şi prinse a-şi expune web, on-line, internetistic senzaţiile şi, poate că, implicit, motivaţiile cu scuipatul său obraznic în obrazul universului. Zice, scrie coautorul internetistic, agentul de circulaţie a(l) mesajelor, ca şi cum subordonatul generalului (mareşalului? – bine, fie...) Umberto Eco...

O-ho! Aici e aici! I-a venit, asociaţia finală, pornind anume de la Eco – da, auzea eco-ul. Anume aşa: În cavoul piramidei răsuna – ecou de trosnitură. Scurt(ă), ca un pârăit... punctiform. Scurtisim. Ca arderea a trei-patru scântei de foc bengalic. Trosnesc ridurile mele. De mumie. Vlăguită, seacă, uscată. Au trecut, totuşi, peste trei mii de ani... Şi Nilul nu m-ar mai lăsa să mă afund în el. Apa mi-ar ţine uscăciunea (mumificarea) la suprafaţă. Aş fi destul de caraghioasă. Pentru că, nu este exclus, să fiu chiar celebra Nefertiti. Memoria mi s-a dus odată cu evaporarea umezelii din corp.... Etcetera.

Ei bine, imaginaţi-vă, pentru că nu e greu să o faceţi, că, cel dintre noi care, ajungând mumie – vor fi, vor fi şi din ăştia, – peste trei mii (de aici încolo) ani şi-ar fi început mesajul, sau finalul de mesaj, niţel altfel: Trosnesc ridurile mele. Ca pârâitul din receptoarele de telefoane izbite de vânt... Ca un şir de click!-uri disperate de dincolo de sticla displayului... Pe un picior de plai, pe un click de display, cum ar veni.... Autorule anonim, colectiv al folclorului... De orice gen, – ar mai fi de adăugat...

1