|
Interesant, fără doar şi poate, pentru medievişti, volumul pe care-l comentez astăzi se abate, oarecum, de la principiul (niciodată declarat) pe care l-am urmat în rubrica de faţă: cel de a discuta, mai cu seamă, cărţi de istorie româneşti (sau traduse în română), relativ importante pentru breaslă şi instructive pentru iubitorii muzei Clio. Excepţia de acum are două explicaţii: una, care ţine de sensul – după părerea mea – oarecum apodictic al prezentului volum, pentru confreria istoricilor români de pretutindeni; a doua, care decurge din specificul subiectului.
Reunind intervenţiile participanţilor la cel de-al XXXVIII-lea Congres al Societăţii istoricilor medievişti din învăţămîntul public superior din Franţa, desfăşurat în 2007, cartea de care mă ocup este – s-a înţeles, deja – una colectivă. Ea strînge laolaltă mai multe reflecţii pe marginea specificului unei specializări ştiinţifice (aceea de medievist), supusă, actualmente, unor multiple provocări, determinate de un context marcat, şi el, de schimbări precipitate şi profunde. Aceasta îmi pare a fi, de altfel, prima semnificaţie mai deosebită a cărţii: solidaritatea de breaslă în jurul unui proiect de interes comun. Privind la ceea ce se întîmplă în cultura română (printre istorici, îndeosebi), nu pot să nu mă întreb cînd a mai avut loc, la noi, o asemenea iniţiativă? Sau, la fel de bine, care din problemele care afectează, în ultimii ani, disciplina istorică (manipularea politică, degradarea simbolică, marginalizarea instituţională, subminarea – uneori deliberată – a rolului ei educativ, chiar de către cei care ar trebui să-l sprijine ş. a. m. d.) a produs vreo reflecţie colectivă (ca să nu mai vorbesc de reacţie) din partea slujitorilor ei? Faptul că pun asemenea întrebări (retorice, fireşte) nu mă scoate din cauză şi nici nu mă disculpă. Dimpotrivă! În alte zări, însă, lucrurile stau cu totul altfel, iar volumul de care tocmai mă ocup o demonstrează.
Intenţia autorilor – iar aici le dau cuvîntul – a fost „să pună întrebări, să facă un bilanţ [şi] să deschidă unele perspective” (p. 7). Toate, desigur, în legătură cu starea şi evoluţiile actuale ale studiilor medievale în Franţa. Faptul că tocmai medieviştii francezi s-au simţit chemaţi să facă aceste lucruri nu este de mirare (poate, doar, pentru neştiutori). Prin tradiţie, istoria medievală a fost, în „Hexagon”, „regina” ştiinţelor istorice, cea dintîi care s-a individualizat metodologic (din veacul al XVII-lea înainte), cu sprijinul diplomaticii, al paleografiei latine, sigilografiei, sfragisticii, heraldicii etc., puse la lucru pentru organizarea şi tratarea unui impozant corpus documentar. Tot din perimetrul ei (şi tot din Franţa) au pornit marile prefaceri epistemologice din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, fie că e vorba de pozitivismul istoric sau de curentul de la „Annales”, care s-au singularizat în peisajul istoriografic european, transformîndu-i radical fizionomia. Infinit mai importantă decît istoria „contemporană” (care, în Franţa, se confundă cu secolul al XIX-lea) şi decît aceea recentă (a secolului XX), medievistica franceză a dominat cu autoritate celelalte epoci. În multe privinţe, supremaţia ei este incontestabilă şi astăzi. Nu însă la fel de lipsită de ameninţări.
Mai multe sînt sfidările pe care trebuie să le înfrunte, actualmente, cei interesaţi de studiile medievale (şi, prin extensie, de istorie). Prima şi, totodată, cea mai redutabilă dintre ele este explozia informaţională. Nu este vorba, sub acest aspect, numai de multiplicarea aproape fără limite a numărului de surse, apte, prin digitalizare, de a fi consultate online şi în timp real (din acest unghi, epoca în care medievistul lucra solitar în arhive, descifrînd, transcriind şi stabilind autenticitatea documentelor pare definitiv apusă). De asemenea, nici de înmulţirea disciplinelor care lucrează cu vestigiile Evului Mediu – cum ar fi literatura, filosofia, artele, istoria ştiinţelor etc. –, pe care medievistul trebuie să le cunoască şi – în măsura posibilului – să le stăpînească. Creşterea exponenţială a masei documentare schimbă, însă, natura însăşi a documentului, transformîndu-l într-un hipertext, ale cărui consistenţă şi materialitate scapă cercetătorului, ca, de altfel, şi controlul asupra calităţii editării sale. Cu părţile sale bune şi cele rele, acest fenomen nu poate duce decît la o singură concluzie (formulată de Jean-Philippe Genet, autorul studiului de fond al volumului, pe care îl traduc şi îl citez): „Este necesar [ca istoricul] să se adapteze la schimbările induse de noile tehnologii. Acest lucru [nu] presupune [numai] ca el să se iniţieze în informatică, …ci să meargă şi mai departe, luînd măsura noilor exigenţe ştiinţifice generate de metodele pe care informatica, la rîndul ei, le suscită. Acest lucru – continuă Genet – transformă perspectivele meseriei de istoric medievist. Statistici, lexicologie cantitativă, analiză semantică, calcul economic, analiză spaţială – sînt numai cîteva din metodele pe care medievistul va putea – va fi obligat? – să le aplice la datele de care dispune” (p. 30-31). De aici decurge şi a doua mare sfidare (invocată aproape ritual, de mai multe decenii), pe care specialiştii acestei epoci o au de înfruntat: deschiderea multidisciplinară. Rolul medieviştilor va fi nu numai cel de a colabora cu ceilalţi analişti ai documentelor acestei epoci (filologi, arheologi etc.). Din nou, în termenii lui Genet, ei vor trebui „să coordoneze…în cadrul unei analize a schimbării cronologice, ansamblul aporturilor unor discipline încă prea ermetic separate. Pe scurt, istoricul [medievist] va fi cel care generalizează şi integrează, nu [ca pînă acum] numai specialistul; sau, dacă va continua să fie specialist, acest lucru se va întîmpla la nivelul editării şi al producerii datelor digitalizate” (p. 31). În fine, pentru ca setul provocărilor să fie complet, medievistul va trebui să se inventeze şi ca un comparatist, integrînd domeniului său de cercetare şi alte civilizaţii decît aceea tradiţională (latină) – precum Islamul –, stabilind o strînsă cooperare cu istoricii Antichităţii şi cu cei ai modernităţii, în cadrul – iarăşi în mod ritual reiteratei – „durate lungi”. Din acest ultim punct de vedere, Evul Mediu (francez) bate – potrivit aceluiaşi istoric, mai sus-citat – toate recordurile: centrat pe „nucleul cronologic” al secolelor IX-XIV, el ar trebui, după Jean-Philippe Genet, să-şi asocieze deopotrivă Antichitatea tîrzie (secolele III-IV) şi perioada modernă (veacurile XIV-XVIII) nu atît din dorinţa unui spor de amplitudine (pentru care a pledat, în repetate rînduri, la timpul său, şi Jacques Le Goff), cît a unuia de claritate. „Medieviştii – scrie Genet – ar dispare fără urme dacă, din nefericire, ar căuta refugiul unui statut de specialişti, care nu ar face decît să le expună nemilos deficienţele, refuzînd dubla sfidare a comparatismului şi a duratei lungi” (p. 33).
Acest imperialism al medievisticii răzbate din toate contribuţiile strînse în volumul la care mă refer. De fapt, principalele sale secţiuni („Istoria medievală la scara lumii”; „Arheologii şi istoricii textelor”; „Istoria Evului Mediu şi ştiinţele umane şi sociale”; „Istoricii medievişti faţă cu sfidările contemporane”) sînt concepute, în exclusivitate, după acest model al dominaţiei care, personal, nu-mi displace, dar pe care nu-l socotesc potrivit decît, cel mult, pentru Franţa (şi aici, însă, cu prudenţă). Aş nota, în acest context, că, astfel înţeleasă (şi practicată), medievistica îşi asociază şi o inedită utilitate practică, demnă de o mai atentă examinare (cel puţin la noi), prin înrîurirea exercitată asupra politicilor de patrimoniu şi chiar a celor de dezvoltare regională, menite – între altele – să pună în valoare şi moştenirea istorică locală (chestiune tratată de Hannelore Pepke-Durix, în volumul de care mă ocup, într-un capitol intitulat „De la Cîteaux la Cluny. Locul medieviştilor între instituţiile ştiinţifice, aventura asociativă şi politica regională în Burgundia”).
Din păcate, această recondiţionare prin expansiune a studiilor medievale are prea puţine şanse să „prindă” în România, unde munca specialiştilor continuă să fie făcută, cel mai adesea, în mod solitar, cu uneltele celui de-al XIX-lea veac, într-o lipsă acută nu numai de mijloace informatizate de tratare digitală a documentelor, ci chiar de … hîrtie, creioane şi pixuri. Nu mai vorbesc de cunoaşterea limbii izvoarelor (care, de cînd cu reorganizarea învăţămîntului universitar după „sistemul Bologna”, devine, pe zi ce trece, o virtute din ce în ce mai rară) sau de accesul în biblioteci şi arhive (încă enorm de costisitor sub raportul investiţiei de timp). Din acest unghi, al mijloacelor aflate la dispoziţia medieviştilor francezi (vest-europeni) şi români, marele paradox al globalizării contemporane – mărirea decalajelor de tot felul, nicidecum diminuarea sau resorbţia lor, cum ar fi fost de aşteptat – iese şi mai mult în relief. Şi dacă tot am început această comparaţie, mai trebuie să observ şi inegalitatea simbolică şi de statut cultural dintre medieviştii francezi şi ceilalţi (în speţă, români): în timp ce primii profită de predispoziţia „antropologizantă” din ultimele decenii a ştiinţelor socio-umane de a privi trecutul din perspectiva nu a „rupturilor” şi „progresului”, ci a „continuităţilor” cu trecutul şi a nenumăratelor tradiţii reticulare (de unde şi interesul pentru cei „uitaţi” sau omişi de marea istorie, precum – ca să nu dau decît două exemple – rebelii impenitenţi din Vendeea în perioada Revoluţiei franceze sau victimele terorii iacobine), la noi, interesul public stăruie a se concentra pe ruptura cu trecutul produsă de modernitate în cel de-al XIX-lea veac şi – mai nou – de prăbuşirea regimului comunist, ceea ce aruncă în inactualitate un Ev Mediu a cărui utilitate cognitivă pare infinit mai prejos (şi este şi mai greu de demonstrat) decît a celor două fenomene menţionate.
Totul (sau aproape) ne împinge, aşadar, să privim analiza perspectivelor actuale ale medievisticii franceze ca un joc intelectual, fără mare relevanţă pentru situaţia studiilor istorice de la noi (cu totul alta, desigur). O concluzie se desprinde, însă, din lectura acestei cărţi, de natură nu numai să ne dea de gîndit, ci să ne şi mobilizeze: necesitatea istoricilor de a reflecta periodic la situaţia disciplinei lor şi de a-şi conjuga eforturile pentru a o gîndi şi renova, în spiritul unei solidarităţi profesionale care ar trebui să fie fermentul vieţii intelectuale autohtone. Putem deplînge oricît lipsa posibilităţilor materiale şi a condiţiilor de muncă ale confraţilor francezi în studiul medievalităţii. Dar ce ne împiedică să ne întărim coeziunea breslei şi, dacă este cazul, să ne regîndim, împreună, profesiunea? Aceasta este – o spun încă o dată – semnificaţia etică a cărţii de faţă, pe care am amintit-o la început.
____________
Être historien du Moyen Âge au XXIe siècle, Publications de la Sorbonne, 2008.
|
Alexandru-Florin Platon
Inapoi la cuprinsul numarului