Simplitatea în vogă (Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni)

Editura Cartier îşi continuă, după o pauză oarecare, colecţia Rotonda, într-o ţinută grafică nouă. Nu e singura schimbare intervenită între timp: este pentru prima dată – nu numai în cadrul acestei colecţii – când un desant de poeţi din Ţară publică la o editură de la Chişinău. Mi-ar plăcea să fie un semn de bun augur ca, pe lângă autorii deja înseriaţi, Claudiu Komartin, Dan Coman şi Radu Vancu, să apară şi alte nume ale scrisului românesc, cu volume recente, ceea ce ar da o turnură vie procesului de integrare culturală. Trebuie spus că volume antologice au scos şi alte edituri, cel mai recent fiind al lui Mircea Cărtărescu, O seară la operă (Editura Ştiinţa).

Volumul lui Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, e structurat din trei cicluri, care se deosebesc mai ales în plan tematic. Diferenţa dintre primul şi celelalte două este mai tranşantă. În primul avem paste groase, recrudescenţă a imaginilor,  maximalism în abordarea materiei poetice, domină în general asperităţile.

Impresia generală pe care o lasă lectura e de o anume tendinţă spre deformare (unul din coautorii piesei Deformaţii, montată în 2008 la Bucureşti, este Claudiu Komartin), de a-şi expune propria fragilitate, de a prezenta nu corpuri, ci ecorşee.

Poemele cu tătuca (primul ciclu) are o tematică strict localizată. Toponimele şi antroponimele trimit la o Basarabie anostă evoluând spre sumbru şi macabru. Dis­cursul este extrem de prozaic. Toate faptele şi întâmplările gravitează în jurul unui simbol – tătuca – cu o citire neunivocă, în ciuda unor trăsături concrete cu funcţie deviantă. De la text la text, se conturează tot mai clar un univers apăsător, delirant, paranoic, redat în stilul prozei socialiste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu estetica urâtului de o manieră, să zicem, argheziană este împinsă în prim-plan, ci urâtul însuşi. Poemele nu au titluri, aşa încât grotescul situaţiilor şi al tuturor personajelor se cufundă într-un anonimat lipsit de orice date.

Tătuca, simbolul recurent, e un mort în mai multe ipostaze: fie mort-mort, fie numai necrozat, fie mort în gândurile şi în dorinţele celor din preajmă. Tătuca e simbolul tuturor relelor: al lâncezelii, perimării, degradării, primitivismului. Tătuca e o frână în calea primenirilor. E ca sămânţa din Evanghelie, care, pentru a da rod, trebuie numaidecât să moară. Să punctăm câteva repere ale acestui tătucă monstruos, prin intermediul căruia putem reconstrui, metonimic, perimetrul existenţial al celorlalte personaje: „E 4 dimineaţa şi tătuca nu lasă pe nimeni să doarmă –/ trupul lui e-un sicriu de carne” (p. 9); „Tata stă pe marginea patului, e-aproape vânăt/ şi urlă să îl lăsăm în pace” (p. 10); „brutalitatea lui era singurul lucru de care puteam fi siguri” (p. 11); „şi deveneam un bărbat, adică ceva/ la fel de grosolan/ şi monstruos/ ca tătuca?” (p. 13); „Când nu erai de găsit nicăieri, te iubeam. Şase zile/ te-au căutat prin Făleşti, Glinceni şi Egorovca/ până să te găsească pe undeva într-un şanţ./ Când te-au adus în a şaptea, erai aproape treaz. Ne-ai înjurat/ şi-ai bătut-o pe Olga, care-mplinise în lipsa ta 4 ani –/ toată dragostea mea s-a fărâmiţat şi s-a scurs la canal” (p. 15); „Aşteptându-ţi sfârşitul, semănăm tot mai bine/ cu o familie de şoareci/ dintr-o casă cuprinsă de flăcări” (p. 16). Tătuca din această cronică de familie e colonelul din celebra povestire a lui Marquez, un posibil portret al unui generator de paranoia.

În poemele despre moarte, unde tătuca nu e protagonist, cum e cel de la pp. 12-13, în care eroul liric face o călătorie în Basarabia însoţind un cadavru, tătuca devine termen de referinţă.

Ultimul poem al ciclului e vag optimist, indicându-se şi sursa tămăduirii: „Oleg se va întoarce/ cu jeep-ul lui Grand Cherokee Laredo/ 3,7 liter V6 (…) Electronic Stability Program/ şi ne va salva” (p. 25).

Al doilea ciclu, Black Butterfly, este total diferit de primul. Socialul şi, implicit, politicul nu mai stau în faţă, chiar dacă nu lipsesc. Poemele se disting în primul rând prin ceea ce Nicolae Manolescu remarca, mai demult, la un alt bucureştean, Mircea Cărtărescu: plăcerea cuvintelor. Claudiu Komartin este însă mai economicos. Nu vom întâlni poeme lungi precum e Totul.

Ciclul începe cu un text magistral, Poem. E un fel de ars poetica sau mai degrabă e prezentarea unei lumi inefabile dintr-un poem (propriu), imaginată cumva în afară, desprinsă de autor, un univers autonom, pe care autorul l-a creat, dar în care nu se mai regăseşte. Dincolo de viziunea meta-literară, „umplutura” poemului rămâne aceeaşi.

Ciclul în întregime se remarcă prin înfăţişarea eului liric şi a lumii contigente într-o formă despuiată, cu vocabularul de rigoare: craniu, creier, muşchi, tendon, piele, carne, os etc. Vocabularul ocupă un loc semnificativ în economia textului. De exemplu, în Soarele a ascuns cuvintele se dispun ca straturile unui tort: la început obiectele unui cadru domestic intim (căni, linguriţe, lichid, lumină), apoi câteva imagini-viziuni cu organe (mână, braţ, gesturi) şi în fine reperele unei ambianţe vegetale (legume, bulbi, tulpină).

Moartea e prezentă şi aici fără a avea ostentaţia din ciclul „basarabean”. Dacă punem în calcul şi ciclul următor, secvenţele despre moarte şi cele despre dragoste sunt la paritate. Fiinţa iubită e doar o piesă lipsă din mecanismul vieţii atât de departe de perfecţiune: „vei creşte dragul meu într-o bună zi o femeie frumoasă/ şi foarte palidă te va iubi şi va avea grijă de tine// plângi, puiul mamii, plângi” (Alien redemption).

Dragostea nu prea are loc într-o lume în care individul este „setat pentru autodistrugere” şi afirmă în mod franc că „noi nu avem nume noi nu avem viitor// nu îmi e frică nu îmi e frică// asta am devenit” (Asta am devenit). Nu există loc pentru tandreţe. Chiar şi imaginile cele mai inspirate sunt scoase din aceeaşi cutie neagră: „sunt plicul cu anthrax pe care-l primeşti într-o joi la birou” (Cinci zile).

La debarcader (din ultimul ciclu, omonim), deşi are un moto din Lowell, reprezintă mai degrabă o emanaţie a lui Montale din Oase de sepie (1927). Descrierea e fluentă şi aparent neutră, printre obiectele căreia transpare o lumină puternică – lampioanele chinezeşti (sau lumina lămâilor, la Montale).

Acest ciclu e cel mai scurt, nu se deosebeşte esenţial de precedentul, decât printr-o delicateţe accentuată a versurilor şi prin faptul că eul liric se arată mai expus marilor/micilor agresiuni. Este ciclul în care poţi găsi câteva piese antologice, fără să ai remuşcări la selecţie. Şi în celălalt ciclu Komartin a fost un virtuoz sau, cum îl numeşte Cosmin Ciotloş, stilist desăvârşit, dar aici confesiunile sale ating cele mai profunde cote. Tonul confesiv se contopeşte cu fibra poetului. În ciclurile antecedente, scriitorul şi-a exprimat atitudinea sa civică, aici avem expuneri asupra credo-ului său poetic: „tot ce contează e poezia venită din compa-/ siune, şi nu poezia-uzură” (să nu scriu (jurnal)). Poemele de dragoste răbufnesc încet, ceea ce pentru mine e un indiciu al maturităţii şi al înzestrării poetice: „îmi pierd mâna prin părul tău/ cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune” (Laura).

Acele câteva epigrafe şi dedicaţii mai lesne descifrabile demonstrează că Claudiu Komartin se află într-o companie bună. E deja un nume de referinţă în poezia românească şi e important acum să nu aibă căderi. În final, voi cita un poem care mi-a plăcut, scurt, cu un titlu nepretenţios: „a întârziat puţin, şi e atâta simplitate/ şi-atâta frumuseţe în gesturile ei// când coboară şi trânteşte portiera/ apoi se îndreaptă spre mine râzând// cu mâinile uşor depărtate de corp/ cu ochii mari ca nişte carafe pline cu miere// vreau să mă încolăcesc lângă pieptul  ei// din care nopţile de toamnă fac o sobă micuţă/ în care cântă un saxofonist negru// şi unde toate ale casei sunt aranjate cu grijă// şi-acolo să adorm, în sfârşit:/ să adorm” (blues).

Ceea ce observ în poezia română actuală, mai ales a tinerilor, – şi Claudiu Komartin nu face decât să confirme – este o revenire la simplitate. Această simplitate este pe alocuri rebarbativă, dar nu neapărat simplistă.

_______________

Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, Ed. Cartier, Chişinău, 2009.

1