|
Vladimir Tismăneanu este profesor de ştiinţe politice la University of Maryland, College Park, SUA, director al Center for the Study of Post-Communist Societies al aceleiaşi universităţi şi editorul revistei East European Politics and Societies. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără „Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath” (coordonată împreună cu Sorin Antohi; Central European University Press), „Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe” (1998; în traducere românească, „Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă”, Polirom, 1999). Articolele şi studiile sale au apărut în numeroase ziare şi reviste, printre care New York Times, Washington Post, Common Knowledge, The New Republic, Partisan Review, Gazeta Wyborcza, Sfera Politicii, 22. Volumul „Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor” (Polirom, 1999) a primit premiul revistei Sfera politicii pentru cea mai bună traducere românească din domeniu. Premiul Fundaţiei Culturale Române (2001) şi premiul „Ion I.C. Brătianu” (2001) pentru contribuţii la promovarea ideilor liberale. Alte lucrări publicate la Editura Polirom: „Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăieş” (1996), „Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa răsăriteană” (1997), „Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel” (1997, ediţia a II-a, 2007), „Vecinii lui Franz Kafka/The Neighbors of Franz Kafka” (ediţie bilingvă, împreună cu Mircea Mihăieş; 1998), „Încet spre Europa. Vladimir Tismăneanu în dialog cu Mircea Mihăieş” (2000), „Spectrele Europei Centrale” (2001) „Scrisori din Washington” (2002), „Ghilotina de scrum” (2002), „Schelete în dulap” (în dialog cu Mircea Mihăieş, 2004), „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc” (2005) şi „Cortina de ceaţă. Vladimir Tismăneanu în dialog cu Mircea Mihăieş” (2007).
Vasile Gârneţ: Domnule Profesor Vladimir Tismăneanu, intenţionam de mult să facem un interviu cu Dumneavoastră în Contrafort. Sunteţi un reputat politolog internaţional, un specialist recunoscut în istoria comunismului, căruia i-aţi consacrat numeroase studii şi cărţi, publicate şi în România, şi vom aminti aici doar monumentalul volum Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (Polirom, 2005). Evenimentele dramatice din Republica Moldova de după alegerile din 5 aprilie însă ne-au determinat să apelăm la Dumneavoastră pentru a încerca să desluşim lucruri mai puţin teoretice. V-a surprins dimensiunea crizei politice de la Chişinău, despre care aţi scris în presa română? Cum – şi cât de limpede - se vede ea din Occident?
Vladimir Tismăneanu: Explozia socială din Republica Moldova era, în opinia mea, iminentă: regimul Voronin, clientelar, cinic, kleptocratic, a reuşit să antagonizeze mase largi, mai ales între tineri. O retorică găunoasă, frustrantă şi inconsistentă, combinând un naţionalism „moldovenist” inventat, de-a dreptul apocrif, cu leninismul rezidual: aceasta pare să fie formula sincretică pe care se bazează Partidul Comuniştilor, aliat, din nefericire, cu formaţiuni care se proclamă super-rrromâneşti. Este un fel de tohu-bohu ideologic menit să deconcerteze, să buimăcească, să năucească, să legitimeze travestiurile cele mai penibile. Tinerii moldoveni nu înţeleg să gireze în continuare, prin exil ori prin tăcere resemnată, această formulă scandaloasă din punct de vedere moral şi păgubitoare în perspectiva apropierii ţării de structurile euro-atlantice. Nu pretind nicicum că aş fi expert în chestiunile Basarabiei, dar am scris de-a lungul anilor masiv despre statele din fosta URSS, despre societatea civilă şi cultura politică în spaţiul postsovietic (a se vedea cartea pe care am editat-o, în 1995, pe acest subiect la M. E. Sharpe Publishing House, cu contribuţii ale unor politologi influenţi, inclusiv Michael McFaul, profesor la Stanford şi actualmente director în National Security Council pe chestiuni postsovietice). Consider că revolta de la Chişinău este de fapt preludiul unei revoluţii anticomuniste autentice, amânată de diversele guvernări din raţiuni ce nu necesită analize prea sofisticate. Într-un fel, se aseamănă cu cea de la Braşov în noiembrie 1987: spontană, antitotalitară, expresie a unei resurecţii a spiritului civic.
V. G.: Unii intelectuali de stânga, care vorbesc în aceste timpuri despre „iluzia anticomunismului” (o carte cu acest titlu a apărut - ce ironie amară! - chiar la Chişinău), consideră regimul politic din Republica Moldova ca fiind unul de natură „deviantă” faţă de comunismul clasic (dacă există aşa ceva), văzându-l, mai degrabă, drept un regim de tip oligarhic, care recurge la simbolurile comunismului doar pentru a recolta voturile păturilor nostalgice, iar partidul condus de Voronin ar fi unul „liberal autoritar” . Dumneavoastră cum aţi defini caracterul acestui regim?
V. T.: „Liberalismul autoritar” este o sintagmă oximoronică. Nu este cazul să căutăm asemenea subterfugii semantice: regimul Voronin şi-a arătat chipul real în momentele cumplite ale represiunii. Dacă ar fi să-l numesc cumva, l-aş asemui cu perioada 1990-1991 a regimului Iliescu în România pe care am definit-o, utilizând conceptul marelui filosof politic Jacob Talmon, drept democraţie totalitară. Dar poate că nici această categorie nu surprinde natura poliţienească a regimului neocomunist de la Chişinău, întrucât noţiunea lui Talmon presupune entuziasmul de masă în favoarea dictaturii. Nu cred că putem vorbi de un asemenea entuziasm în Republica Moldova. Comunismul, în ultima sa fază, decrepit-agonică, a îmbrăţişat teme, obsesii, motive ale extremei drepte (în România, în anumite momente în Polonia, în chip cert în Rusia). Nimeni nu-i suspectează pe Voronin şi pe acoliţii săi de fanatism ideologic. Dar leninismul nu este numai o doctrină politică despre revoluţii, ci şi un set de tehnologii şi strategii menite să asigure perpetuarea unor regimuri dictatoriale bazate pe monopolul puterii de către o „avangardă” cu pretenţii izbăvitoare (a se vedea cazul lui Robert Mugabe). Eschatologia revoluţionară s-a stins de mult, dar propensiunea pentru putere, viziunile maniheiste care împart spaţiul politic în „prieteni” şi „duşmani” sunt în continuare substanţa esenţială a mentalului de tip bolşevic. Alternativa intolerantă kto-kogo rămâne în centrul imaginarului exclusivist al comuniştilor, de la Voronin la Ziuganov şi, nemărturisit, la Putin.
V. G.: Chemările la dialog, pe care le lansează Uniunea Europeană, nu par să fie auzite la Chişinău, şi aparent nu fără temei. S-au întâmplat nişte lucruri foarte grave: există o teribilă suspiciune că alegerile parlamentare din 5 aprilie au fost fraudate („votul morţilor” etc.), represiunile de după protestele din 7 aprilie, deturnate de către putere în acte de violenţă, au provocat decesul a trei oameni, despre care se crede că ar fi murit în urma bătăilor de la poliţie, alţi doi tineri sunt daţi dispăruţi, sute de studenţi şi liceeni au fost molestaţi în comisariatele de poliţie şi în penitenciarele moldoveneşti. Opoziţia insistă asupra organizării unor alegeri anticipate ca fiind singura soluţie ce poate restabili pacea civică şi aşeza Moldova în albia democraţiei şi integrării europene. Credeţi că în aceste condiţii de confruntare surdă, ireductibilă, există loc de negociere, posibilitatea unui compromis… care să nu compromită?
V. T.: Cel mai important mi se pare să nu se rateze acest moment de speranţă, mobilizarea civică, faptul că tinerii basarabeni au decis să trăiască în adevăr, să nu mai accepte moştenirea paralizantă, abjectă a lui Homo Sovieticus. Reconcilierea nu este de gândit câtă vreme torţionarii nu se căiesc. Expiaţiunea este o precondiţie a redempţiunii (nu folosesc deloc lejer aceste cuvinte). Partidele din opoziţie ar trebui să-şi calibreze discursurile în funcţie de noul prag de aşteptare creat după demonstraţii şi reprimarea lor sângeroasă. La două decenii de la revoluţiile din 1989, clica oligarhic-stalinoidă a probat că nu se teme să meargă pe urmele lui Ceauşescu. Ostateci ai teoriilor conspiraţiei, specifice formelor de gândire totalitară, Voronin şi partizanii săi au născocit comploturi externe spre a evita orice explicaţie endogenă a crizei. Crescuţi în cultul secretului, disciplinei de sectă şi violenţei, au recurs la teroare pentru a-şi anihila criticii. Sunt un adept al compromisului atâta vreme cât acest lucru nu înseamnă renunţarea la principiile fundamentale. Dreptul la autonomie personală, dreptul la adevăr istoric, libertatea individului sunt, din punctul meu de vedere, al unui liberal-conservator de centru, non-negociabile.
V. G.: Violenţele de la 7 aprilie au permis regimului actual din Republica Moldova să acuze România de implicare în organizarea, alături de Opoziţie, a unei „lovituri de stat”. Au urmat, imediat, un şir de acţiuni punitive la adresa Bucureştiului: a fost expulzat ambasadorul român, a fost reintrodus regimul de vize pentru cetăţenii români. Autorităţile comuniste nu au adus nici până azi probe ale acuzaţiilor formulate, cu toate acestea nu acceptă un alt ambasador român, iar frontiera rămâne încuiată. Această recalcitranţă sugerează că, în realitate, puterea a căutat pretexte pentru a rupe relaţiile diplomatice cu România, dacă nu de jure, de facto în orice caz. Până unde poate să ajungă această cascadă de gesturi ostile faţă de România, pe care, iată, Uniunea Europeană nu reuşeşte să o domolească?
V. T.: Fixaţia pe inamicul extern care controlează calul troian intern ţine de forma mentală totalitară. Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, Ulbricht, Deng, Ceauşescu, Castro, mai nou Chavez, toţi aceşti dictatori au acţionat, acţionează cu asemenea suspiciuni ca motivaţie a represiunilor. Cel mai grav este că la un moment dat ajung să creadă în propriile himere paranoidale. Se reia mereu mitologia fortăreţei asediate, a bunker-ului agresat de sinistre forţe oculte. Modelul Castelului şi al baricadelor, ne-o spune distinsul politolog Ken Jowitt, stă la temelia reflexelor leniniste. Nu cred că propaganda neobolşevică va ajunge mult mai departe pe acest teren al isteriei abil întreţinute. Poate sunt eu excesiv de optimist, dar consider că presiunile occidentale îi vor constrânge pe comuniştii din Moldova să nu meargă până la capăt în direcţia dictaturii de tip Lukaşenka, cea pe care Adam Michnik a diagnosticat-o drept „bonapartism cu chip colhoznic”.
V. G.: Credeţi că azi, după 20 de ani de la dispariţia comunismului în Europa (din păcate, mai puţin în statul dintre Prut şi Nistru), destinul acestui pământ, Basarabia, mai poate face obiectul unui „troc” între Occident şi Rusia (preşedintele Voronin face aluzii transparente la „aliaţii săi ruşi”)? Dacă da, ce şanse mai are democraţia pe aceste meleaguri, ce resurse de speranţă şi energie mai pot păstra cetăţenii din Moldova pentru a crede în valorile europene? Vă întrebăm acest lucru, întrucât toate eforturile Statelor Unite şi ale Uniunii Europene, din ultimii 8 ani, de a provoca măcar o „relaxare” a regimului de la Chişinău, dacă nu şi o democratizare reală a acestuia, par să fi eşuat, iar azi, acest regim tinde să degenereze într-o dictatură în toată regula…
V. T.: Filosoful german Walter Benjamin scria că numai datorită celor fără de speranţă ne este dată speranţa. Termin acum o carte despre anul revoluţionar 1989 (va apărea în toamnă la Humanitas), puteţi citi în Revista 22 şi în Idei în dialog cum văd eu astăzi evenimentele aproape miraculoase derulate cu 20 de ani în urmă. Curând va apărea un număr special despre revoluţiile din 1989 al prestigioasei reviste Contemporary European History (am şi eu o contribuţie). Acel manifest al Frontului Anticomunist creat de tinerii de la Chişinău pe care l-am reprodus pe blogul meu mi se pare cât se poate de revelator şi leagă momentul revoluţionar de la Chişinău din primăvara lui 2009 de elanul formidabil al anului 1989: suntem puri şi transparenţi, nu suntem sclavii vreunei ideologii. Nimic mistic, nimic primordialist, nimic tribalist ori bigot în aceste cuvinte, ba chiar dimpotrivă. Eu cred că la Chişinău a renăscut spiritul revoluţiilor din 1989: non-ideologice, non-eschatologice, non-teleologice, pe scurt non-utopice. Admirator al Hannei Arendt fiind, nu pot să nu-mi amintesc finalul Originilor totalitarismului, o reluare de fapt a ideii Sfântului Augustin: Cu fiecare fiinţă umană care vine pe lume, se mai naşte o dată ideea, pasiunea, şansa libertăţii.
V. G.: Aţi condus Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste din România. Raportul redactat de Comisie şi prezentat de preşedintele Traian Băsescu în plenul Parlamentului (18 decembrie 2006) conţine un important capitol consacrat fărădelegilor regimului sovietic de ocupaţie din Basarabia, capitol scris de istoricul de la Chişinău Igor Caşu. De ce, în pofida atâtor dovezi acumulate în fostele ţări subjugate de Moscova, nu există un consens între statele democratice în ce priveşte condamnarea comunismului şi, automat, de-legitimarea regimurilor politice care continuă să se revendice de la această „sursă primară”?
V. T.: Am încercat să răspund de câteva ori unora dintre autorii volumului Iluzia anticomunismului, arătând că dictaturile comuniste nu au fost legende, iele, năluci, ci sisteme întemeiate pe planuri genocidare, pe resentiment social, pe diabolizarea grupurilor umane desemnate drept „inamic obiectiv”. Au încercat să obţină controlul total asupra minţilor şi trupurilor umane. Din păcate, nu doar neo-gauchiştii români, dar şi modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident par imuni la documentaţia irefutabilă privind crimele comuniste. Citiţi-l pe Slavoj Zizek ori pe Alain Badiou şi veţi fi de acord, cred, cu mine. Când Zizek afirmă senin că este nevoie de o „reluare a gestului leninist”, mă înfior. Mai apar şi dublele standarde, reacţiile panicate ale unor „inspectori ai corectitudinii istorice”, nostalgiile socialiste gen Lionel Jospin, mai este vorba şi de frontul internaţional antiglobalizare care cuprinde tot felul de maniaci ai anti-„imperialismului”, fundamentalişti religioşi, antisemiţi deliranţi etc.
A condamna comunismul presupune un veritabil travail de deuil, o asumare/explicare/identificare a complicităţilor din trecut, dar mai ales o demontare sistematică a relaţiei dintre ideologie şi teroare. Or, gândesc eu, aici este sursa rezistenţelor la o asemenea condamnare morală: sunt prea multe schelete în dulap, prea mulţi politicieni de vârf din Vest au fost marxişti, maoişti, marcusieni, troţkişti, guevarişti în 1968 pentru a fi fericiţi că se ajunge la o asemenea indispensabilă dezbatere. Credeţi-mă, cunosc intelectuali occidentali care consideră că tonul lui Aleksandr Iakovlev din cartea sa A Century of Violence in Soviet Russia, apărută la Yale University Press în urmă cu câţiva ani, este prea strident, prea acuzator etc. Nu mai vorbesc de absurdităţile debitate despre mine, şi nu doar în România. Există chiar în Basarabia un domn care susţine că tatăl meu i-a torturat familia în perioada 1940-1941. Să spun doar că tatăl meu nu a călcat pe meleagurile natale (s-a născut la Soroca în 1913) între 1930 şi 1956 (când a vizitat-o pentru două săptămâni pe bătrâna sa mamă).
V. G.: Sunteţi unul dintre promotorii activi ai Declaraţiei de la Praga. Cum s-a născut această iniţiativă? Credeţi că ea ar putea să determine un aflux de voinţă la nivelul naţiunilor europene pentru a condamna definitiv comunismul, ca practică şi doctrină, după ce „fratele său geamăn”, nazismul, a fost ţintuit la stâlpul infamiei?
V. T.: Dacă mă iau după intensitatea atacurilor, a vandalizărilor obscene ale site-ului Declaraţiei, sunt tot mai convins că mergem pe drumul eficient, deci nu doar pe cel drept. Conştiinţa europeană trebuie să proceseze (în engleză aş spune to work through) ororile petrecute pe ceea ce istoricul Mark Mazower numeşte the dark continent. Declaraţia a fost concepută în cadrul unei conferinţe la Praga în 2008. Iniţiatorii au fost Václav Havel, Vytautas Landsbergis şi Joachim Gauck. Eu însumi am început să militez pentru strângerea de semnături, mai ales din România şi Moldova, în toamna anului 2008. Întreaga mea experienţă în aceşti ultimi 25 de ani m-a învăţat că asemenea iniţiative from below pot urni munţii nepăsării şi inerţiei.
V. G.: Criza economică mondială pare să dea apă la moară „sirenelor” comunismului. În state capitaliste dezvoltate, mişcările sindicale iau proporţii, lichidarea unor întreprinderi, reducerea locurilor de muncă înteţesc protestele de stradă, iar în anumite cercuri intelectuale Marx redevine o vedetă. La Chişinău, preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, şi presa din subordine, fac referire la criza mondială pentru a glorifica „valorile nepieritoare” ale leninismului, care, spun ei, rămâne un orizont luminos, o cale etern valabilă. Poate criza economică actuală să resuscite cadavrul comunismului?
V. T.: „Acest craniu nu va mai surâde” sună o replică din Hamlet. Stafia comunismului va mai bântui, ne-o spune şi Leszek Kołakowski în prefaţa noii ediţii din capodopera sa Principalele curente ale marxismului, dar bolşevismul mi se pare de-a pururi şi definitiv compromis. În locul acelor lendemains qui chantent celebrate de Aragon, Maiakovski, Eluard, Ritsos, Hikmet, Neruda şi alţi poeţi „progresişti”, milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască în colonii penitenciare. S-a recurs la utilizarea aparatului de stat pentru a organiza, cu un monstruos sânge rece, omoruri în masă împotriva celor consideraţi drept „duşmani ai poporului”. Planificarea economică, economia de comandă în genere, s-au dovedit eşecuri absolute. Ceea ce s-a dorit a fi „utopia la putere” (spre a relua titlul unei cărţi esenţiale de Mihail Heller şi Aleksandr Nekrici) s-a dovedit a fi imperiul minciunii, al fricii, al delaţiunii şi neruşinării etice. Ne vom întâlni cu noi utopii („socialismul bolivarian” ori cel de tip nepalez ori cine ştie ce altă excentrică formulă), dar ideocraţia de tip leninist-stalinist a fost mortal lovită în perioada 1989-1991. A dispărut orice izvor real de auto-încredere, s-a evaporat credinţa acestor indivizi că au de partea lor die Weltgeschichte (Istoria Universală). Aş încheia cu acest citat din Leszek Kołakowski, gânditorul pe care îl admir atât de mult tocmai pentru curajul său moral şi pentru refuzul de a îngenunchea în faţa colectivismelor de orice culoare: „S-ar putea să ni se pară teribil faptul că societăţile occidentale sunt bazate pe aviditate ca motivaţie principală, dar acest lucru rămâne preferabil iubirii obligatorii, pentru că aceasta nu poate sfârşi decât într-o societate formată din deţinuţi şi din gardieni”.
Washington-Chişinău, mai 2009
|
Inapoi la cuprinsul numarului