cîrtiţa de la Prut

m-am dus cu sora la Prut să-l vedem.

ziua de vară nu mai părea maaare

cît o împărăţie, îi zăream marginile

negre şi roşii dacă strîngeam ochii –

dar noi stăteam chiar în inima ei

cu fustele ude lipite de pulpe

şi vorbeam senine: că e soare, că iarba

a crescut frumos, că Prutul s-a umflat

al naibii cu ploile din urmă, însă

degeaba se dă el amazon şi omoară

malurile basarabene, pe noi

nu ne mai sperie, jigodia! şi am rîs.

adio! am zis, agitînd pumnul,

sub nasul rîului, adio şi n-am cuvinte!

am zis dansînd... atunci sora a ţipat

arătîndu-mi un lanţ de munţi brusc oprit

în călcîiul ei. ăsta a fost cerul final

al cîrtiţei, un călcîi mic şi gol de pe plajă. 

am zbierat şi eu dînd din mîini -

cînd cealaltă înjunghia cu un băţ

maţul de nisip şi cărniţa moale din el,

zbieram şi eu de silă şi milă. dar

atîta înverşunare punea sora în gest,

că mi s-a făcut frig în spate:

oare-i cîrtiţă? am întrebat încet,

cu glas răguşit, oare-i cîrtiţă?

o pată de cărbune a sîngerat puţin

la picioarele noastre,

zburînd apoi cu boltă departe în rîu.

1