Pancarta purpurie

În aceste zile, îmi tot aduc aminte de balada „Mioriţa”. Se pare că abia acum am început s-o înţeleg cu adevărat. Of, şi cât l-am mai blestemat pe bietul cioban care-şi lua resemnat rămas-bun de la mioara lui, de parcă el şi numai el purta vina pentru toate eşecurile noastre. Cât i-am invidiat pe cei care în eposurile lor ţin mereu de-a gata sub burcă un pumnal. Nimic nu mi se părea mai umilitor decât resemnarea. Dar dacă te-ai născut ciobănaş din „Mioriţa” şi nu barbar în stepele nomade, ce-ţi rămâne oare să faci, când până şi diplomaţii neamului tău nu sunt decât nişte mândri şi inofensivi ciobănei?

Vineri spre sâmbătă, înaintea alegerilor, am visat că la poarta mică a casei părinteşti fâlfâia o pancartă purpurie, din cele care se purtau înainte la demonstraţii şi parade. Inscripţia de pe pancartă era indescifrabilă. În vis, coboram nişte trepte (semn rău), de fapt nu „nişte”, ci chiar pragurile de piatră care se înşiră dinspre culmea dealului, acolo unde se înalţă casa, spre poartă. Din deal, curgea apa în şuvoaie înalte, tumultuos, aşa cum văzusem în filmele despre cascada Niagara. M-am trezit imediat şi am interpretat semnalul ca pe o previziune a ceea ce avea să se întâmple sâmbătă, gândindu-mă mai ales la purpuriul ce trebuia să însemne ruşine îndurată în văzul întregii lumi, impas, deznădejde, necaz, durere, la pragurile pe care le coboram tot mai jos şi mai jos, spre nenorocita pancartă sângerie, dar şi la tumultul ăla de apă. De obicei, am vise prevestitoare.

A doua zi, la Bucureşti, a fost o zi frumoasă, cu mult soare, cu miros de copaci în floare, magnolii îmbobocite în curţile vilelor de pe Aleea Alexandru, acolo unde se află şi Ambasada Republicii Moldova, spre care am luat-o cu paşaportul meu albastru în mână. (La Bucureşti, copacii înfloresc mai devreme, atât la propriu, cât şi la figurat). Pe Aviatorilor, erau parcate zeci de microbuze şi autobuze. Cu ele veniseră studenţii basarabeni din centrele universitare ale României. Erau aşa mulţi, mergeau în pâlcuri, răsfiraţi de-a lungul trotuarului, de la gura metroului până pe Aleea Alexandru. Atunci mi-am zis să mă bucur deocamdată de clipele frumoase, de inima mea împăcată, să uit de vis şi să scriu măcar în gând câteva rânduri. De bine. Mi-a trecut prin cap că poate bulevardului ăstuia nu-i fuseseră încă dat să vadă niciodată atâţia basarabeni adunaţi la un loc. M-au copleşit emoţiile şi chiar speranţele. Ele nu erau neapărat legate de rezultatul pe care mi l-aş fi dorit de la aceste alegeri. Mă gândeam că totuşi creşte o nouă generaţie. Oamenii ăştia nu-şi vor plânge singuri de milă! Ei au viziuni noi, o altă mentalitate, sunt fermi, instruiţi, tineri de care putem fi mândri. Chiar dacă s-au născut într-un blestemat „punct geostrategic important pentru Rusia”, pe un tărâm unde părinţii luptă împotriva propriilor copii, iar bunicii împotriva propriilor nepoţi, dorind parcă să-i îndepărteze mai mult şi mai mult de o viaţă demnă de om, ei ştiu cine sunt şi ce vor. Ei îşi doresc o ţară în care să nu-ţi fie jenă să spui că trăieşti.

Duminică şi luni am cules reproşuri de pe net, dar şi direct, de la oameni importanţi: ia mai lăsaţi-ne în pace, aţi votat pe cine aţi votat şi suportaţi consecinţele. În zadar mă dădeam de ceasul morţii încercând să explic că nu e cazul să se facă astfel de generalizări, că nu toţi i-au votat pe comunişti, că oamenii sunt manipulaţi, că opoziţia calcă rar pe la televiziunea de stat, că oamenii informaţi înţeleg altfel lucrurile. Am pornit la atac cu exemple din viaţa de zi cu zi, cu argumente. În zadar, intelectuali de marcă îşi luau adio de la noi.