Eu nu spun „adio” României

Alegerile gogoliene din Republica Moldova din 5 aprilie, când au votat masiv morții, persoanele fictive, cei plecați la munci în străinătate (unde nu au putut vota), dar înscriși în listele electorale în localitățile de baștină (unde au votat alţii pentru ei), alegeri în urma cărora comuniștii rămâneau (vor rămâne?) să guverneze încă pentru patru ani acest teritoriu, au dezamăgit multă lume. Despre fraudarea scrutinului aveam să aflăm mai târziu, în zilele când regimul a pus în scenă o diversiune – devastarea clădirilor Președinției și a Parlamentului – și a declanșat teroarea împotriva manifestanților pașnici, „scăpându-i” pe cei cu adevărat vinovați de violențe și distrugeri. Protestele din Moldova au ajuns pe primele pagini ale presei străine și în buletinele de știri ale televiziunilor occidentale (nu și ale televiziunii publice, „Moldova 1”, care transmitea balet și dansuri populare, în ceasurile când zeci de mii de tineri manifestau pașnic în centrul orașului, și reportaje mincinoase, manipulatorii când puterea începuse represiunile…). Europa descoperea, stupefiată, chipul hidos al unei Moldove considerată până atunci un teritoriu stabil, liniștit, răbdător. Au urmat luări de atitudini, demonstraţii în România şi în multe oraşe din Occident de solidarizare cu Moldova, cu protestatarii pașnici, cu cei care doresc să aducă acest stat eşuat în spațiul european, dar și „reacții de moment”, în care dezamăgirea pentru o Basarabie invariabil comunistă a fost copleșitoare, deziluzii amare și „despărțiri” simbolice. În seara din ziua alegerilor i-am scris o scrisoare de răspuns unui intelectual de la București, care și-a anunțat dezamăgirea și „despărțirea” de Republica Moldova (vezi micul text al scriitorului român Ioan T. Morar din această pagină). A fost o „misivă”, constat acum, la câteva săptămâni de la scrierea ei, în care încercam nu numai să conving pe cineva că greşeşte, judecându-ne în felul în care o face, grăbit şi superficial, cum i se întâmplă oricăruia dintre noi într-un moment de exasperare, dar și un text prin care încercam să rezist, să cred în continuare în niște valori, în ciuda răului ce pare să triumfe.

      Eu nu spun „adio” României

Scrisoare deschisă scriitorului Ioan T. Morar

Dragă domnule Ioan T. Morar,

Recunosc că textul „Adio, Republica Moldova!”, pe care l-aţi  plasat pe  blogul dvs.  – http://morar.catavencu.ro/2009/04/05/adio-republica-moldova/ – m-a întristat şi mi-a accentuat suferinţa din aceste ore de după alegerile din Basarabia. Nu sunteţi, probabil, singurul din România care are această reacţie. Vă înţeleg nemulţumirea şi… sila, dar din punctul meu de vedere, ca intelectual din Basarabia, care am rămas în această provincie nefericită pentru a sluji cultura română, sperând că nu este un efort zadarnic, cred că sunteţi nedrept. Nedrept cu cei care au votat şi votează de douăzeci de ani împotriva comunismului, dar şi nedrept – chiar dacă sună paradoxal – cu cei care au votat pentru comunişti, pe 5 aprilie. Pentru că aceştia din urmă sunt nişte victime. Nişte oameni derutaţi, dezinformaţi, manipulaţi, terorizaţi de un regim cinic şi corupt. Basarabia, domnule Morar, este un teritoriu ocupat de un comando prorusesc, care face ce vrea în Republica Moldova: domină lumea afacerilor, controlează principalele posturi tv şi de radio cu acoperire naţională, asmute structurile represive – securitatea şi poliţia – împotriva celor care gândesc altfel. Amintiţi-vă de România lui Ceauşescu. Este acelaşi caz. Cu singura dar fundamentala deosebire că în România aţi avut un comunism… în limba română, iar noi, chiar şi la aproape 20 de ani de la implozia urss-ului,  avem în continuare un regim opresiv de inspiraţie străină, care ne interzice să vorbim până şi limba maternă. Mai adăugaţi aici, domnule Morar, o Transnistrie ca o ţeavă de tun gata să explodeze, şi o Rusie imperialistă de o cruzime fără seamăn, pe care doar situarea Republicii Moldova în proximitatea Uniunii Europene şi a NATO a împiedicat-o să rezolve „problema românismului basarabean” în maniera în care a procedat cu Georgia în august 2008.

Dragă domnule Ioan T. Morar, am avut şi eu – cetăţean român originar din Basarabia – în aceşti ani post ‘89 numeroase dezamăgiri legate de România. M-a umplut de revoltă Ion Iliescu şi plutonul său de comunişti recondiţionaţi care au transformat România în ţara teroriştilor invizibili şi a mineriadelor ciclice, Ion Iliescu, cel care a avut în mână Unirea cu Basarabia în toamna lui ’91, dar a refuzat-o, pentru a nu supăra Moscova. M-au indignat şi mi-au trezit dezgustul şi alte personaje din bestiarul postcomunist al României, activi şi azi în politică: parlamentari, uneori chiar vicepreşedinţi ai Senatului, şefi de partide, primari, baroni locali, oieri mistici şi interlopi deveniţi vedete tv. Dar niciodată n-am zis „Adio, România! Te scot din zona mea afectivă…”. Pentru că am ştiut că România este mai mult decât ceea ce îmi provoacă dezgustul şi deprimarea. Ştiam că, în acelaşi timp, în România trăiesc persoane pe care le respect şi le admir: Andrei Pleşu, Doina Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Mircea Ivănescu, Horia-Roman Patapievici, Alina Mungiu-Pippidi, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, Emil Hurezeanu, Gabriela Adameşteanu, Ion Caramitru, Nicolae Prelipceanu, Rodica Palade, Marta Petreu, Mircea Mihăieş, Mariana Codruţ, Bogdan Ghiu, Silviu Lupescu, Cristian Pătrăşconiu, Liviu Antonesei, Cristian Tudor Popescu, Armand Goşu, Dan C. Mihăilescu, Ion Mircea, Alexandru Zub, Magdalena Boiangiu, Gabriel Andreescu, Carmen Muşat, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Alexandru Florin-Platon, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Adrian Popescu, Nichita Danilov, Dan Perjovschi, Alex Leo Şerban, Mircea A. Diaconu, Cezar Paul Bădescu, Ioana Pârvulescu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Marius Chivu şi mulţi, mulţi alţii.

Vă anunţ cu acest prilej că şi dvs., domnule Ioan T. Morar, sunteţi un autor pe care îl preţuiesc şi-l citesc cu plăcere – romanul Lindenfeld l-am oferit, entuziasmat, spre lectură mai multor prieteni ai mei din Chişinău. Nu-i cunoaşteţi pe aceşti oameni, probabil nu veţi auzi niciodată despre ei, însă ei vă situează pe harta intelectuală şi afectivă a României lor.

Domnule Ioan T. Morar, cred că dacă a lipsit ceva în această perioadă în care ne-am regăsit „ca fraţi”, noi, românii de-o parte şi alta a Prutului, a fost o cunoaştere adevărată, nemediată de prejudecăţi şi proiecţii de suprafaţă. Doar această necunoaştere, după părerea mea, poate genera reproşuri şi „despărţiri” nedrepte şi dureroase.

Cu respect şi prietenie,

Vasile Gârneţ

5 aprilie 2009, Chișinău

Postările de pe blogul lui Ioan T. Morar

Ioan T. Morar

Adio, Republica Moldova!

Faptul că la Chişinău au învins, a treia oară, comuniştii mă face să scot din zona mea afectivă această ţară. Nu se poate Unire cu forţa. Îmi pare rău de patrioţii de acolo, de cei care simt româneşte, dar majoritatea a decis altceva. Iar Unirea s-ar face (indiferent sub ce formă!) cu acea majoritate cu tot. Nu vreau să mai aud de o populaţie persistând în eroare istorică. Adio, Republica Moldova, să trăieşti cu Voronin în frunte!

Publicat în seara de 5 aprilie, după anunțarea estimărilor de la exit-poll.

Ioan T. Morar

Nu-i totul pierdut: Din Basarabia, răspunsul lui Vasile Gârneț

Am primit la postarea mea,  Adio, Republica Moldova, un răspuns din partea unui intelectual autentic locuind la Chişinău. Îmi permit să-l scot din lotul de comentarii şi să-i dau un loc de onoare, într-o postare de sine stătătoare. Pe mine m-a emoţionat!

Postat pe blog la 7 aprilie