Chercher la femme ♀

Tania Dumbravă s-a născut la 6 noiembrie 1989. A absolvit liceul teoretic „Boris Cazacu” din Nisporeni. În prezent îşi face studiile în Podebrady, la UJOP - un Centru specializat de pregătire al Universităţii Carol din Praga, cu orientare spre psihologie, andragogikă şi studii gender. Colaborări: revista NOI din Chişinău (2005-2008), secţiunea poezie şi eseu); revista Banat din Lugoj, România; ziarul România liberă. Este membră a colegiului redacţional al revistei Clipa. Apariţii în antologii: „Sufletul, ca varul nestins”, Moldpress, 2007 (antologie a revistei NOI), şi „Paşii profetului”, Biblioteca Municipală Lugoj, 2007 (antologie cuprinzând versurile premiate la festivalul de poezie „Lucian Blaga”, Lugoj). În 2008 a câştigat concursul naţional „Iulia Haşdeu”, secţiunea debut sideral, pentru manuscrisul de poezie „Fata din prag”.

I. Între mit şi stereotip

„Stereotipizarea emoţională, sexuală şi psihologică a femeii începe chiar din momentul în care doctorul strigă: „E fată!”
(Shirley Chisholm)

 „Ţine minte! Ginger Rogers a făcut absolut tot ce a făcut şi Fred Astaire, dar mergând cu spatele înainte şi pe tocuri înalte”
(Faith Whittlesey)

 „Nimeni nu va câştiga niciodată „bătălia dintre sexe”. Există o prea mare fraternizare cu inamicul”
(Henry Kissinger)

Foarte mediatizat în ultima vreme, rămas totuşi un spaţiu încă virgin după ce omul a zburat pe Lună şi se părea că umanităţii i s-a oferit tot ce putea ea pretinde, feminismul, ca fenomen social, devine astăzi ceea ce erau odată drepturile omului şi ale cetăţeanului pentru Revoluţia Franceză. Şi pare să se extindă în ritmul allegro al tocurilor înalte pe asfalt, nu fără a lăsa urme şi reverberaţii exigente pe străzile marilor metropole...

Mă gândeam de ceva vreme să studiez această proaspătă viziune de gender, provocată fiind şi de acele replici „Tu şi feminismul!” (de parcă a simpatiza feminismul rimează cu a fi deja partizana mişcării, iar în acest caz, oamenii aşteaptă să te vadă cu un coc sever şi o cămaşă-trunchi încheiată până sub bărbie). M-am trezit, întrebându-mă serios, cum ar trebui să arate/acţioneze o feministă veritabilă şi m-am cramponat de handicapul unor stereotipuri  care s-au sedimentat sub pretenţia de modele autentice: femeia frigidă, misogină, înţolită cât mai rigid, nevoită să-şi ascundă astfel feminitatea pentru a nu părea frivolă şi lipsită de inteligenţă; femeia care-şi educă copiii alături de o bunicuţă blândă care se ocupă de toate grijile casnice, sau lesbiana (ceva mai radical) cu oroare pentru celălalt sex. Sunt nişte caricaturi prejudicioase ale feministei, care se întorc împotriva propriei imagini ca un bumerang, aşa cum a demonstrat şi militanta de culoare Bell Hooks în Teoria feministă, despre care voi vorbi ceva mai încolo. În propria-mi concepţie (influenţată de lecturile în materie), feminista ar putea fi numită foarte lejer şi „bărbatul-fără-penis” (nu sunt prea departe de afirmaţia aceleiaşi Bell Hooks: „Diferenţa dintre sexe nu constă în faptul că cineva are sau nu penis”), făptura umană care se bucură de acelaşi tratament social ca şi bărbaţii, doar că are avantajul sau posibilitatea (după preferinţă) să nască copii şi să îmbrace fustă. Şi încă o condiţie aici: instinctul sexual al bărbaţilor ar trebui între timp „dresat” să-şi tempereze funcţionalitatea la vederea unor puncte de referinţă seducătoare; asta e un fel de a spune că feminista nu ar mai trebui să apeleze la artificii care i-ar anula formele biologice, cu scopul de a câştiga teren la capitolul IQ, ci că bărbaţii ar face bine să se obişnuiască cu ideea că nu tot ce e blond şi poartă fustă are eticheta de obiect sexual...

În punctul acesta, feminismul pare să îmbrace uniforma unui război al sexelor, să fie sinonim cu misoginismul – o barieră care va trebui depăşită de adepţii fenomenului (sunt şi bărbaţi în mişcare!), sarcină cu atât mai dificilă, cu cât lupta milenară dintre sexe, frânată oarecum de civilizaţie, încă nu şi-a consumat combustia urii reciproce cea-de-toate-zilele. Este dificil de şters modelul patriarhatului, codat în genele umanităţii de atâtea secole, de sfărâmat mitul întâietăţii masculine (mitul „supraţapului”) din toate perspectivele, de echilibrat binoamele ce vorbesc de la sine despre poziţia secundă şi dezavantajată a părţii feminine: lumină/întuneric, soare/lună, sacru/profan, ceresc/teluric, cald/rece, dreapta/stânga... Dovadă că femeia se face vinovată de o trădare/un păcat în aproape toate religiile îmi serveşte un mit al mayaşilor care relatează că Soarele şi Luna locuiau odată pe pământ şi aveau aceeaşi strălucire, dar că Luna fu infidelă soţului şi, ca pedeapsă, fu privată de o jumătate din lumina sa...

Drept vendetă, „tabu-ul virginităţii” pare să fie o junglă periculoasă pentru „defloratori”, unica revanşă în care femeia se simte superioară de la mama-natură. Dar şi acesta începe să pălească în zilele noastre, şi doar la unele popoare primitive, după cum semnalează Freud, femeia a rămas o sursă de anxietate pentru bărbaţi: în unele triburi femeile trăiesc separat, au un vocabular aparte – nu ca o formă de discriminare, ci din teama ca masculii să nu se lase vrăjiţi, să nu se contagieze de slăbiciune şi tandreţe, să nu devină incapabili... Cât despre pierderea virginităţii, aici iarăşi primitivii excelează în respect pentru femeie (chiar dacă într-o manieră stranie şi poate... dureroasă): suprimarea himenului se face de către tată sau de către un bătrân/un preot cu un instrument special; ba mai mult: mireasa poate fi supusă unui act sexual în toată legea, şi asta pentru că aceiaşi primitivi au făcut un tabu din sânge. Ăsta da feminism! Ce-ar fi dacă ne-primitivilor de azi li s-ar teleporta o parte infimă din frica faţă de taina pe care o încarnează orice femeie?...

II. Travaliul identităţii feministe

„Există foarte puţine meserii ce necesită într-adevăr un penis sau un vagin. Restul ar trebui să fie la îndemâna tuturor”
(Florynce Kennedy)

„Lucrul pe care femeile trebuie să-l mai înveţe este că nimeni nu-ţi va da puterea. Trebuie să ţi-o iei singură”
 (Roseanne Barr)

Accederea femeilor în clubul masonic al puterii, recunoaşterea drepturilor şi abilităţilor „manageriale”, manifestarea în artă, ştiinţă, literatură etc. are şi această poveste (gen: dramă – „Iertarea Evei”) o cronologie sinuoasă căreia i-aş da startul acum 5000 de ani, când în Creta, o societate foarte generoasă (minoică) oferea femeii un rol preponderent  în religie, politică şi economie. Grecii antici, de asemenea, erau admiratorii „celui de-al doilea sex”, plasându-l în capul mitologiei (Geea, Rhea, Pandora...). A urmat o perioadă de regres, când bărbaţii au obţinut dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiilor, ca mai târziu situaţia să fie salvată de creştinism care, în pofida unor texte ce impuneau obedienţa totală faţă de soţ, a salutat rolul femeilor în procesul de evanghelizare. Cât despre Evul Mediu, acesta a însemnat un atac frontal la persoana lor: înflorirea oraşelor şi proliferarea funcţiilor administrative au inaugurat era „leadership”-ului masculin. Cu toate acestea, la suprafaţă au răzbit câteva nume europene: Hedwige de Anjou (1122-1204) a rămas în istorie drept fondatoarea universităţii din Cracovia; Isabela I (1451-1504) a iniţiat de una singură unificarea Spaniei; Elisabeta I a Angliei (1533-1603) şi-a pus ţara pe drumul hegemoniei mondiale (comprehensibil modul acesteia de a se impune englezilor – şi-a cultivat autoritatea pe reputaţia de regină „fecioară”); Marie de Gournay (1566-1645), fiica adoptivă a lui Montagne, a publicat un tratat despre egalitatea dintre bărbaţi şi femei ş.a.

Secolul XVIII a fost cel al saloanelor, când feminismul se închega sub forma unor reuniuni mai degrabă intimiste, ca spre sfârşitul lui să se audă deja glasuri răspicate, solicitând revendicări. Au apărut, prin urmare, primele saloane liberale, primele cluburi exclusiv feminine, primele lucrări feministe (Olympe de Gouges publica în 1791 Declaraţia drepturilor femeii şi ale cetăţenei, iar Mary Wollstonecraft – Protecţia drepturilor femeii). Revoluţia franceză, chiar dacă nu a realizat cele 17 articole înaintate de Olympe de Gouges, a adus cu sine primul semnal de revoltă al femeilor.

Secolul următor este legat indisolubil de emanciparea luptelor muncitorilor şi de numele Florei Tristan (1803-1844), cea dintâi care a tematizat raporturile conjugale sub forma raporturilor de clasă, scriind: „Femeia este proletara proletarului” (ceva mai încolo Engels avea să spună că în familie „bărbatul este burghezul, femeia joacă rolul proletarului”). Textele acestei militante au fost o prefigurare a celor ale Louse­i Michele, Fecioara roşie a Comunei, învăţătoare şi infirmieră întemniţată, apoi exilată în Noua Caledonie, unde avea să moară la o sută de ani după naşterea Florei Tristan.

Pornind de aici, toate acţiunile feministelor s-au derulat într-un mixaj cu mişcarea socialistă: a fost fondată Uniunea femeilor de către Elisabeta Dmitriev, prietena lui Marx (un fel de secţiune feminină în cadrul Internaţionalei); Aleksandra Kollontai, o altă rusoaică (singura femeie din primul guvern al lui Lenin), apoi Clara Zetkin şi Rosa Luxemburg, în Germania, au încercat să gândească unirea luptei femeilor cu cea a bărbaţilor pentru o eliberare comună.

Dar feminismul prinde notorietate internaţională abia după cel de-al doilea război mondial, atunci când mişcarea capătă un caracter militant, când se cristalizează elita feministelor în jurul câtorva figuri de calibru, când apar organizaţiile naţionale de apărare a femeilor şi literatura de specialitate. Este vorba de Simone de Beauvoir, Kate Millett şi Germaine Greer, trei personaje care au însemnat adevărate boom-uri ale feminismului şi care au pregătit terenul pentru drepturile femeilor de astăzi. De Beauvoir, „mama” feminismului francez, este cunoscută mai ales pentru relaţia sa extrem de neconvenţională pentru epoca aceea cu J.-P. Sartre, dar şi pentru volumul Al doilea sex, unde se află una dintre cele mai cunoscute fraze ale autoarei: „O persoană nu se naşte femeie, ci mai degrabă devine femeie”. În 1971, de Beauvoir semnează Manifestul celor 343 (declaraţia a 343 de femei care susţineau că au recurs la avorturi ilegale), şi în 1974 devine preşedinta Ligii pentru Drepturile Femeii, care cereau sprijin pentru femei maltratate, femei muncitoare şi părinţi singulari. Influenţa Simonei de Beauvoir asupra generaţiilor următoare o găsim la Kate Millett care, prin lucrarea Politica sexelor, a fost numită de „New York Times” principala teoreticiană a mişcării femeilor. O altă feministă, ceva mai radicală, este australianca Germaine Greer, shakesperiană de specialitate, dar care a devenit celebră cu Femeia eunuc, apărută în ’70, unde blama faptul că femeile ar fi privite ca obiecte sexuale, dar cărora nu li se îngăduie să se bucure de propria sexualitate. În carte, Greer îşi exprimă viziunea asupra căsătoriei, considerând-o o formă de sclavie („iobăgie sexuală” ar zice Freud) şi le îndeamnă pe femei să refuze mariajul...

Măritate benevol sau nu, femeile de pe toate continentele suportă şi azi o serie de practici umilitoare. Violenţa domestică, care atinge proporţii grave în Pakistan, America Latină, Africa de Sud, Rusia (unde o jumătate din femei se confruntă zilnic cu experienţe brutale), nu ocoleşte nici state ca SUA sau Franţa (în SUA zece femei mor în fiecare zi ca urmare a actelor de violenţă, iar în Franţa 95% din victimele violenţelor de orice fel sunt femei). Căsătoriile forţate (deseori la 12-15 ani) au rămas încă pe post de tradiţie în multe ţări din lumea arabă. Tot acolo, femeile posedă un drept redus la divorţ, iar mărturiile lor valorează de două ori mai puţin decât cele ale bărbaţilor. În plus, musulmanele moştenesc de două ori mai puţin decât bărbaţii; adulterul lor e sancţionat mai aspru (se ajunge uneori până la condamnarea la moarte în numele onoarei de familie) decât în cazul bărbaţilor; iar la rugăciunea de vineri, femeile sunt expediate în partea mică a moscheii, închise în unghere speciale. În Afganistan, talibanezele sunt private de orice formă de şcolarizare, după vârsta de 10 ani, şi de orice meserie (numai văduvele cu copii sunt acceptate la lucrările agricole sau de artizanat), iar în lumea întreagă femeile reprezintă două treimi din numărul total de analfabeţi. Avorturile selective, prostituţia, sărăcia (din 1,3 mld. de persoane ce trăiesc în sărăcie absolută, 70 % sunt femei), discriminarea la locul de muncă (în medie, femeile sunt plătite cu o treime mai puţin decât bărbaţii), videoclipurile cu şolduri şi piepturi dezgolite sunt doar câteva tare ale societăţii postmoderne care vor implica decenii bune de recuperare în ritm alert a egalităţii în drepturi... Dar nu se poate vorbi de o reabilitare a demnităţii feminine atâta timp cât în Africa 30 % din bărbaţi erau poligami la sfârşitul secolului trecut (1998), poligamia fiind o marcă a prosperităţii şi deci luată sub platoşa statului şi a consideraţiilor de ordin religios sau etnic (un oarecare rege Sohuri, care a domnit în Swazis în perioada 1921-1982, a avut 120 de femei!...).

1