Oarecum un bilanţ

Vrei nu vrei, la finele anului se adună destul material pentru a încerca să schiţezi un bilanţ al sistemului vizual „moldovenesc”. Interesante cel puţin din punctul meu de vedere, al specialistului. Şi asta nu dintr-un soi de „chibiţare” statistică sau contabilă, cât mai ales din dorinţa de a scoate în relief acele expoziţii sau evenimente care se particularizează din seria, de regulă, cam monotonă a calendarului cultural. Inevitabil – inegal, pestriţ, inerţial.

Ca şi în anii precedenţi, cei trei „poli” în jurul cărora s-au „articulat” evenimentele au rămas Asociaţia Tinerilor Artişti Oberliht, Uniunea Artiştilor Plastici şi Centrul de artă contemporană [ksak]. Aceste entităţi instituţionale au propriul lor „glas”, distinct, chiar dacă, nu de puţine ori, ele îşi unesc „timbrul” pentru a construi evenimente comune.

Trebuie spus că, privit în totalitatea sa, „sistemul” s-a maturizat, s-a rafinat până întra-colo, încât reuşeşte foarte bine să nu mai aibă nevoie de nicio (sau aproape) susţinere oficială, guvernamentală. Şi asta mai ales în condiţiile în care „politica culturală” a RM, din câte cunosc eu, nu şi-a făcut niciodată scrupule din a promova creaţia contemporană. Susţinerea financiară şi logistică au venit, cel puţin în ultimul deceniu, din zona privată, a ONG-urilor, fundaţiilor şi a firmelor comerciale.

Seria de proiecte Intervenţii, aflată anul acesta la episodul al 3-lea, se impune prin posibilităţile ce se oferă artiştilor pentru a lucra cu „datele” oraşului Chişinău, şi a împrejurimilor sale. Dincolo de obişnuinţele noastre de a vedea artişti şi teoreticieni împreună, dialogând şi ţinând discursuri (verbale şi plastice), Intervenţii este o ocazie ceva mai directă, nemediată, de a „forja” în datele oraşului, de a lucra cu straturile, ideologiile, văgăunile şi particularităţile sale. În acest an locul de „întâlnire” a fost suburbia Chişinăului – Ghidighici. Un topos care s-a articulat pe malul unul lac artificial, numit de orăşeni, cândva: „marea Chişinăului”. Şi într-adevăr, cu ani în urmă, plaja acestui lac de acumulare era un loc animat, viu, zgomotos, o atracţie reală de agrement duminical. Acum – este un spaţiu în delăsare, trist, crepuscular, un poligon pentru oricine. Cum poate fi revitalizat acesta? S-ar putea ca arta contemporană să aibă nişte soluţii, fie şi utopice, năstruşnice, mirobolante... Dar cât de credibile se arată acestea?

Un alt palier interesant de discuţii a propus [ksak], prin proiectul RO/MD în două scenarii1, care s-a desfăşurat de-a lungul a mai bine de jumătate de an (mai-decembrie), în acest răstimp au avut loc seminarii, dezbateri, expoziţii, iar o parte a acestui material a fost expus în cadrul Bienalei de artă contemporană de la Iaşi, Periferic (octombrie). Este foarte interesantă această vedere asupra stării de fapt, din două unghiuri distincte ale artei contemporane, provenite din tradiţii plastice distincte, deşi ambele – lucrând cu rudimentele ideologice ale regimului totalitar. Pe acelaşi palier al discuţiei despre ideologiile şi tehnicile de manipulare se poate înscrie şi expoziţia Found Footage – organizată de acelaşi [ksak], după un workshop care a avut loc în toamna lui 2007. Interesant de remarcat e faptul că tehnologiile, arta video au furnizat materialul poate cel mai exportabil al anului. Vizualul mişcat este încă destul de actual în R. Moldova, în timp ce pictura rămâne precum un reziduu moale mai degrabă, nicidecum ca un mediu de re-descoperit, fenomen care se consumă deja de ani buni în alte părţi ale lumii, acolo unde módele artei contemporane impun o distanţă/distanţare faţă de folosirea curentului electric ca mediu al existenţei şi fiinţării actului artistic... Dar arta video este încă un mod de exprimare subversiv, ofensiv, macerant, aseptic etc.

Parcă anume accentul pe manualitate şi subversiune l-a pus şi Dumitru Oboroc, cu a sa intervenţie denumită Revin în 5 minute (Centrul cultural moldovenesc), având în centrul elaborării sale expoziţionale „Dicţionarul român-moldovenesc”, al celebrului diversionist Vasile Stati (Centrul Cultural Francez din Iaşi). Despre schizoidia spaţiului public al RM s-a obişnuit să se discute în mod frecvent, şi asta de mai multă vreme, dar „vizualizarea” palpabilă a acestei stări se încearcă pentru prima oară – iar artistul încă nu s-a decis încă, dacă şi când, va putea aduce această „instalaţie” la Chişinău, dat fiindcă mediul politic este deocamdată alergic faţă de astfel de abordări, diferite de „politica culturală” oficială. „Nu m-ar mira dacă s-ar deschide astfel de centre în viitorul apropiat. Însă problema nu este în instalarea fizică a unor astfel de centre, ci dacă actuala clasă politică va reuşi să motiveze o distincţie clară între cultura „moldovenească” şi cultura română. Dacă o astfel de fiinţă culturală va lua naştere, atunci cred că va fi o imensă problemă”, conchide Oboroc într-un interviu2.

Către finele anului, Muzeul Naţional de Artă din Chişinău a organizat o retrospectivă, în bună tradiţie a recuperărilor necesare, cum ne-a obişnuit această instituţie în ultimii ani. De data asta ea a fost dedicată sculptorului Alexandru Plămădeală (1888-1940). Remarcabil este cum reuşeşte acest muzeu să pună la cale expoziţii monografice bune cu piese extrase exclusiv din propriile fonduri! De altfel, sfera colecţiilor private nici nu ar putea furniza un alt material, deoarece tot ce a însemnat colecţie particulară a fost pulverizat şi confiscat de fostul regim. Tocmai de aceea, tot ce ştim despre Plămădeală e exact ceea ce ne poate oferi Muzeul Naţional de Artă, cu singurele excepţii – ale sculpturilor de for public. Rămâne, prin urmare, „imaginea” unui sculptor întemeietor, sobru, bun maestru şi atent cu formele, fără a fi un înnoitor sau inovator în vreo direcţie plastică. Minunat ar fi ca ideea înfiinţării casei memoriale să capete certitudinea fondării unei instituţii muzeale, astfel încât anume casa în care a locuit şi a murit Alexandru Plămădeală să fie locul întâlnirii permanente cu opera şi biografia sculptorului. Ideea e veche, are cam două decenii, dar materializarea ei nu pare a lua deocamdată forme sau o direcţie mulţumitoare...

Nu pot încheia aceste succinte note fără a menţiona ca pe un eveniment meritoriu al anului – expoziţia personală3, Asamblaj pictural,  a lui Mihai Ţăruş (n.1948), tot la Muzeul Naţional de Artă din Chişinău. Chiar dacă a arătat, cu precădere, „arhitecturi cromatice” din ultimii ani de creaţie, expoziţia asta putea fi citită ab intio şi ca un bilanţ matur a peste patru decenii de meditaţii, elaborări, căutări, exerciţii şi stilizări picturale. Mihai Ţăruş şi-a găsit stilul şi „scriitura” plastică, a ajuns însă la ele în timp, lent, tenace, printr-o voinţă neînduplecată, aproape cinică. A mers pe un drum de la care nu a abdicat, şi în care a crezut cu fermitate neostoită. E oarecum un drum elipsoidal, închis, căci de la experimentele cu spaţiul, tridimensionale, de la finele anilor ’70, cele actuale au revenit la aceleaşi scheme, doar cu un plus foarte vizibil de culoare, expresivitate, „suculenţă” i-aş spune. Nu este exclus ca acest drum să ducă, apoi, spre o epurare maximă a paletei, definitivă, şi să ţintească „drumul spre negrul pur”, cum s-a întâmplat cu „profeticul” artist al secolului XX, Mark Rothko... Nu e decât o speculaţie, şi tocmai de aceea îmi asum toată răspunderea în a urmări ce se va întâmpla în realitate, căci maturitatea unui artist nu este neapărat şi un fapt împlinit. Întotdeauna e loc de lucruri surprinzătoare, inedite, căci şi firea umană e imprevizibilă...

________

1. Vezi pe larg, Ştefan Rusu, RO-MD/Moldova în două scenarii, în: Contrafort, octombrie, 2008.

2. Vezi despre această expoziţie eseul lui Cătălin Gheorghe, 5 minute de cultură moldovenească, în Contrafort, martie 2008.