Practici de lectură

Sunt unele texte pe care le recunoşti, cumva, fără să le fi citit vreodată. Le ţii pe genunchi, sau pe o masă în cafenea, şi e ca şi cum în faţa ta – sau de cealaltă parte a mesei – ar sta o fiinţă cu care eşti în dialog.

Unii spun că orice lectură e dialog. Că modelul dialogului poate fi aplicat fără nici­o modificare la actul lecturii. Pentru că, spun ei, însuşi limbajul este dialogic –

şi, dacă am accepta modelul lor, am putea spune că orice relaţie e dialogică. Dar nu sunt chiar sigur că aşa se întâmplă întotdeauna.

Martin Buber vorbea de două tipuri de relaţii. Relaţia Eu-Tu şi relaţia Eu-Acela. Eu-Tu e singura dialogică şi directă şi nemediată – în timp ce în Eu-Acela celălalt e experimentat ca obiect al conştiinţei noastre – ca ceva ce poate fi observat, posedat şi manipulat – asupra căruia acţionezi, asupra căruia poţi fi în control.

Eram în Eu-Acela cu textele pe care le analizam în facultate. Încercam să urmăresc structuri sintactice – lexicul utilizat – repetiţiile anaforice – co-referinţele. Când relaţionam aşa cu textele, mă distanţam de ele – sensul era ceva construit de mine şi impus lor – şi nu aveam senzaţia unui dialog –

în timp ce într-un Eu-Tu autentic – dacă reuşeşti să-l instaurezi – se urmăreşte înţelegerea celuilalt – textul, în cazul de faţă – şi înţelegerea nu e impunerea unui sens, dar ceva care se întâmplă între, nu doar în mintea ta, nu doar în structura internă a frazelor şi în modul în care se leagă ele.

În acest între – în acest interval – se pot întâmpla lucruri care să te schimbe – pentru că te deschizi, atunci, pentru celălalt – eşti vulnerabil pentru el, şi accepţi tot ce poate veni din partea lui. În deschiderea şi vulnerabilitatea spaţiului dintre voi poate avea loc dialogul.

Pentru mine, dialog înseamnă, de obicei, să am pe cineva în faţă – şi să ştiu că mă adresez lui sau ei – şi că putem vorbi sau tăcea împreună. S-ar putea spune – unii ar spune – că asta se întâmplă şi atunci când citeşti – că există un autor, că exişti tu, ca cititor, şi între voi textul, care vă mediază relaţia – dar nu ştiu dacă suprapunerea e atât de exactă cum ar părea la prima vedere, dacă aici se aplică acelaşi model.

Când sunt în dialog cu cineva, contează extrem de mult prezenţa noastră alături – şi posibilitatea de a mă adresa celuilalt – şi de a şti că ceea ce spune celălalt îmi e adresat mie – dar nu simt asta atunci când citesc. Nu simt vocea autorului decât dacă mi-o imaginez – capătă contur doar dacă-mi imaginez că-mi vorbeşte. Dar autorul nu e lângă mine. E mort sau departe. Textul e o marcă a absenţei lui – dacă ar fi fost alături, nu ar mai fi fost nevoie să-mi scrie, mi-ar fi putut vorbi, am fi putut sta vizavi, la o masă într-o cafenea.

Şi atunci l-aş fi putut întreba lucruri – pentru că dialogul, scria Bakhtin, e interogare şi conversaţie – dar când citesc nu-i pot adresa întrebări. Nu pot spune ce vrei să însemni tu, textule? sau ce ai vrut să spui cu asta, autorule? – m-aş simţi penibil, dacă aş spune asta. Întrebările pe care le pun sunt mult mai discrete – întrebarea e, în cazul ăsta, adresată altcuiva, nu autorului – mă întreb eu dacă interpretez cât de cât corect, dacă textul exprimă şi altceva decât a vrut autorul să exprime, la ce îl pot utiliza, în viaţa mea cotidiană – sau îi întreb lucrurile astea pe cei care l-au citit înaintea mea.

Când scriam pe blogul meu despre asta, una dintre persoanele care comentau vorbea despre hermeneutică şi dialogul cu textul ca proces prin care descoperi întrebarea la care răspunde textul pe care îl ai în faţă. Nu tu eşti cel care pune întrebările – dacă am înţeles bine ceea ce-mi scria – dar textul e cel care-ţi adresează un fel de chemare de a reconstitui întrebarea pentru care el este un răspuns, şi, după aceea, de a încerca să răspunzi şi tu, pe cont propriu, la ea.

Modelul ăsta mi se pare cumva restrictiv – iar mie îmi place să negociez, să fiu flexibil – şi pentru asta am nevoie de o imagine, nu doar de nişte structuri şi cuvinte pe o foaie – am nevoie de prezenţa cuiva alături.

Pot să imaginez o voce – o voce care vine din text, care e uneori mai mult decât o prezenţă. Vocea asta apare atunci când îmi repet cuvintele textului în minte sau în şoaptă. Spaţiul lecturii e ca un fel de deschidere pentru ea. Ca un ritual de invocaţie. Imaginez un fel de prezenţă vie alături de mine, care rosteşte pentru mine cuvintele şi frazele şi textul întreg – şi nu aşteaptă nimic de la mine, nici măcar atenţie. Şi atunci mă simt chemat să fiu atent la ea. Pentru că nu cere nimic, nici măcar asta.

În momentul acela, pot să-i răspund. După Bakhtin, pentru dialog este constitutivă şi capacitatea de a răspunde – poţi răspunde prin tăcere, printr-un zâmbet, printr-un da tăcut (acel da despre care vorbeşte Blanchot) – la urma urmei, şi să arunci în perete cartea pe care o citeşti sau să rupi pagini din ea e tot o formă de răspuns.

Într-un anumit sens, intru atunci nu în dialog cu textul per se, dar cu vocea asta pe care mi-o imaginez, pe care o construiesc, care se construieşte de la sine. Prin text hoinăresc, în text subliniez, cu textul pot lucra – dar pot dialoga doar cu vocea asta imaginată, cu un fel de discurs pe care îl construiesc atunci când îmi mişc privirea pe foaie şi-mi repet cuvintele şi ele se aranjează într-o configuraţie nouă, o configuraţie apropiată de cea a unei fiinţe.

Pentru Bakhtin, în dialog, pe lângă cuplul emiţător / receptor, mai există şi cel care înţelege – rol pe care şi-l poate asuma orice cititor – intrând, astfel, în dialog. Pentru că dialogul, conform acestui model, e procesul prin care se stabileşte o legătură între discursul textului şi discursul din mintea ta – se construieşte o legătură semantică. Între două voci, ambele interiorizate, în cazul lecturii.

Dar, în afară de această prezenţă pe care mi-o pot imagina, mai există şi alte practici de lectură – în care prezenţa celuilalt alături de tine este reală –

atunci când stai alături de cineva şi îi citeşti, sau citiţi împreună ceva, aşa cum ţi se citeau poveşti în copilărie – dialogul dintre voi e purtat prin cuvintele altcuiva, dar cadrul e al vostru, şi treceţi împreună, prin acest cadru, cuvintele care vin din altă parte.

Aşa era, de exemplu, la seminariile de traducere şi interpretare a textului antic cu profesoara mea favorită din facultate, aşa aş vrea să fie dacă o să mă apuc de predat, aşa se întâmplă când le citesc unor oameni dragi – dar poţi citi pentru altcineva, cu aceeaşi atitudine, şi fără prezenţa lui alături. Poţi citi ca să-i povesteşti mai târziu. Poţi citi cu prezenţa lui imaginată alături de tine, invocându-l – aşa cum invoci şi vocea care narează textul, îi dai corp – avându-l în minte.