Hip-hop şi însingurare (spectacolul Made in Est, după o piesă de Constantin Cheianu)

După metafizica de budoar a lui Chris Simion, după mondenităţi şi derizoriu deghizat în meditaţie transvaginală, părea că lucrurile scăpaseră total de sub control la Teatrul Naţional Iaşi, iar zvonul unui spectacol agrementat cu muzică hip-hop nu putea decât să acutizeze conştiinţa aceasta a coborârii în infernul facilului şi în zona unui teatru underground, ca trend definitiv asumat de instituţia ce poartă numele lui Alecsandri. Din fericire, spectacolul „Made in Est”, de Constantin Cheianu, în regia lui Claudiu Goga, are suficiente elemente care să-i confere soliditate spectacologică şi gravitate a unui mesaj ce se cere ascultat până la capăt.

Text-pentru-sine

Textul dramaturgului basarabean surprinde printr-o despărţire radicală de metaforă şi subsens, mizând totul pe relatare frustă, aproape seacă, pe gestionarea nestilizată a unui real nu supus vreunei hermeneutici, ci pur şi simplu fotografiat, într-o manieră brută, chiar brutală. Este un text echivalent pe alocuri cu un strigăt de disperare, lansat din mijlocul unei societăţi transprutene care a luat-o razna, şi care, prin extensie, îşi găseşte destule echivalente şi în spaţiul nostru mioritic. O societate în care valorile au intrat în putrefacţie, în care epiderma moralităţii se descuamează, o societate a răului absolut, căruia nu i te poţi opune, cu care nu poţi lupta. „Dumnezeu a murit” în lumea despre care vorbeşte Cheianu, iar omenirea nu face altceva decât să-l îngroape în fiecare zi, tot mai mult... Este un text despre corupţie şi corupere, despre zădărnicie şi singurătate, un text care, în ciuda unor linearităţi şi a dilatării textuale specifice dramaturgiei basarabene cu efecte scenice nefericite (Dumitru Crudu, un alt exemplu în acest sens), convinge tocmai prin sinceritatea extremă. Răul, supralicitat, este omniprezent, viziunea auctorială e de un pesimism sfâşietor, totul se consumă într-o închidere care nu se va mai deschide, o înţepenire socială şi ontologică din care nu se poate ieşi. Departe de a fi un text de regizor, fără să ofere partituri actoriceşti prea generoase, textul „Made in Est” este genul de text-pentru-sine, ilustrând ceea ce s-ar putea numi „dictatura autorului”.

Naraţiunea se brodează în jurul tânărului Volodea, fiu de doctor corupt şi de mamă turnătoare la Securitate, cursant în anul II la Drept, unde studiază lecţiile lui „a face banul”, colectând şpăgile pentru decan.

Două spectacole...

Spectacolul construit de Claudiu Goga se doreşte a fi unul în tonalităţile textului (e dificil să construieşti o supratemă, tema piesei cerându-se „rostită” scenic cât mai fidel). Regizorul braşovean păstrează aerul frust şi nu complică extra-acţional faptele. Opţiunea e pentru un decor simplu, în care elementele de grafitti indică o periferie a societăţii şi a eticii. „Hambarul lui Hadji-Culea”, trecut în acte sub numele Teatrul la Cub, se dovedeşte un spaţiu potrivit pentru genul acesta de teatru al imediatului. Pentru că sala rece (ca spirit) exclude orice grăunte de metafizic, ce ar fi intrat, într-adevăr, în conflict cu textul, fisurând canalele de transmitere a mesajului şi bruind mesajul însuşi. Bună distribuţia masculină, discutabilă cea feminină, scuza lui Goga fiind, în definitiv, că nici nu prea are de unde alege. Asta dacă e să fim sinceri...

Se întâmplă, însă, ceva foarte ciudat: ai impresia că vezi, de fapt, două spectacole. Prima parte, modestă, cu un ritm defectuos, aproape că plictiseşte. Linearitatea de care pomeneam mai sus enervează până acolo, încât ajungi să apreciezi doar pasajele cântate (excelente calităţi vocale ale unora dintre actori). Scenele nu se prea leagă, totul pare fragmentat, totul pare în aşteptare, nu găseşti substanţa, se alunecă într-un facil pe care Goga îl preîntâmpină cumva în caietul de sală. Cine nu pleacă la pauză are, însă, certe motive de satisfacţie, căci partea a doua este seducătoare. Decupajele scenice capătă sens, ritmul devine intens, alert, conflictul dramatic este bine pus în valoare, bine subliniat. Discrepanţa aceasta ar trebui cumva rezolvată pentru că afectează destul de neplăcut întregul. Binevenite, spuneam, live-urile cu hip-hop, potrivite ca instrumente de comunicare a revoltei interioare, a sufocării, a denunţării răului. Hip-hop-ul, cântat în grup, are semnificaţii terapeutice, contrapus fiind interiorizării, individualizării şi însingurării personajelor. Finalul, foarte bine conceput, cu încărcătură dramatică şi predispunând la meditaţie...

Cosmin... exploatat la Maxim

Cosmin Maxim, interpretul lui Volodea, se poate considera cel mai „exploatat” actor al Naţionalului ieşean. Fără îndoială, la cei 28 de ani ai săi, a demonstrat deja că se poate conta pe el. Are vână, are carismă, are firesc scenic, forţă de expresie. Personajul său este mai complicat decât pare, pentru că trebuie surprins deopotrivă în registrul rămăşiţelor de ingenuitate, de copilărie, de candoare, şi în peisagistica maturizării accelerate, a seriozităţii sumbre ce anunţă moartea, a traumei. Cosmin reuşeşte să redea zbaterea aceasta între două lumi, conflictul interior al celui ce înţelege răul, dar nu are forţă să lupte cu el. Riscul repetării de la rol la rol, de care se teme tânărul actor, există: au fost câteva secvenţe în care Volodea a semănat prea mult cu Hans (din „Nevasta lui Hans”), iar scenele cântate la microfon au amintit de prestaţia (greu de uitat!) din „With a little help...”. Va fi foarte important pentru Cosmin să evite o anume inflaţie de roluri care, oricât ar fi de tentantă, îi poate aduce, pe termen lung, deservicii.

Teo Corban, în rolul tatălui lui Volodea, face un doctor foarte credibil, jonglând cu dezinvoltura de actor adevărat între lăcomie, senzualism, ipocrizie, indiferenţă, între rolul de doctor, amant, tată, soţ, fals prieten etc. Mult suflet pune în partitura sa Radu Ghilaş, basarabeanul care, venit de la muncă din Portugalia, încearcă să se opună sistemului. Radu subliniază coerent şi apăsat, într-o tragică gradualitate, revolta, panica, disperarea, răvăşirea psihică. La fel, Constantin Puşcaşu, în Andrei, alt visător care încearcă să se împotrivească „mersului lucrurilor”, devenind victimă a acestui „mers”, are un nimb tragic de efect. Calin Chirilă, meseriaş ca de obicei, „lucrează” în forţă un vameş uns cu toate alifiile, grobian şi fără scrupule. Octavian Jighirgiu, în rolul decanului, îşi păstrează fineţea interpretativă, e subtil şi inteligent, mânuieşte bine stările ce îi definesc personajul. Puşa Darie, uşor încrâncenată, dar sigură pe sine, o „alcătuieşte” pe mama lui Volodea, personaj ambiguu, atins de păcat...

Partituri scurte, însă, ce induc o foarte neplăcută grabă. Senzaţie de frântură, de joc nedus până la capăt.

Destin „made in Est”

Ce destin va avea producţia „Made in Est”? Probabil acelaşi pe care îl au mai toate spectacolele „made in est”, adică făcute la Iaşi: sufocare în lipsa unei promovări adevărate (posibil un premiu la Braşov...). O situaţie ce se originează în foarte nesănătoasa convingere managerială conform căreia, după premieră, spectacolul şi-a început călătoria spre propria-i moarte.

__________________

Distribuţia: Cosmin Maxim (Vlad Şaptefraţi), Teodor Corban (Petru Şaptefraţi), Octavian Jighirgiu (Decanul), Constantin Puşcaşu (Andrei), Radu Ghilaş (Sandu), Puşa Darie (Maria Şaptefraţi), Călin Chirilă (Stas), Diana Roman (Cristina Şaptefraţi), Dumitru Năstruşnicu (Bărbatul), Irina Răduţu Codreanu (Aliona), Doru Aftanasiu (Securistul), Diana Chirilă (Medicul Tânăr)