Zile de film

Zile de film, delirante, urmate de o noapte de nesomn – a Oscarurilor – la televizor (thanks HBO şi Pro7!), bucuros că nimeni nu mai traduce aproximativ şi nu comentează palmaresul „la cald”...

Aşadar, am văzut tot ce era important pe lista Oscarurilor din acest an, pentru că obişnuiesc să ştiu, să am preferinţe şi votul Academiei să mă enerveze, cum s-ar spune, în cunoştinţă de cauză. Parcă aşa a fost întotdeauna... Anul acesta am avut suficient Campari şi în pauzele de publicitate (multe!) am ascultat şi un superb single al unei formaţii englezeşti, care îşi va lansa un nou album în martie...

Am mizat, în ordine, pe „Frost/Nixon”, „The Reader”, „Milk”... Filme deloc perfecte (nu există aşa ceva, doar filmul meu va fi perfect...), cu finaluri ratate, mai ales ultimele două, dar fiecare cu multe calităţi, cu partituri actoriceşti memorabile – Frank Langella, Sean Penn, Kate Winslet, Ralph Fiennes. De altfel, Penn şi Winslet au câştigat Oscarul pentru actor şi actriţă într-un rol principal. Trofee meritate. Dar de ce, uneori, nu se acordă şi un Oscar ex-aequo?

Cel mai bun film, aşa cum m-am temut, a fost declarat „Slumdog Millionaire” – o melodramă pasabilă, bunicică pe unele porţiuni, clişeizată, o poezie a mizeriei filmată bine, în lungi secvenţe, de Danny Boyle, dar oricum mi se pare exagerat ca acest film să troneze peste anul cinematografic 2008. Păcat. La fel s-a întâmplat şi cu alte ocazii. Cine îşi mai aminteşte, de exemplu, de oscarizatul „Crash” (2006)? (Am discutat subiectul cu ceva ani în urmă pe CineMagia).

Marele favorit, „The Curious Case of Benjamin Button” (13 nominalizări!) – un film plicticos, sufocant, a ratat toate premiile importante. Oscarul pentru machiaj mi s-a părut cel mai previzibil şi meritat de producţia lui Fincher (deşi Brad Pitt face un rol foarte bun). Sper că acest film, prin subiectul său straniu (la modă pentru un anumit segment al cinefililor), să reactualizeze filmul lui Coppola „Youth Without Youth” („Tinereţe fără tinereţe”), lansat în 2007 , după o nuvelă de Mircea Eliade şi cu mulţi actori români (inclusiv Marcel Iureş şi frumoasa Alexandra Maria Lara), o peliculă trecută cumva neobservată. Pe nedrept, după părerea mea.

Oscarul pentru cel mai bun regizor trebuia disputat între Gus Van Sant şi Ron Howard, dar Danny Boyle a luat totul, ca un învingător… gonflat (sorry!).

Din anul cinematografic 2008 am mai reţinut:

„The Revolutionary Road” (Kate Winslet – admirabilă, Leonardo DiCaprio – un actor tot mai bun, dar prejudecata în ceea ce-l priveşte, după „Titanic”, se lasă greu învinsă, mai ales că DiCaprio refuză să îmbătrânească) – un film despre bovarismul suburbiei, excelent filmat de Sam Mendes, înfăţişând o lume nespectaculoasă, banală şi mediocră, dar care îşi are suferinţele şi tragediile ei, cât se poate de reale;

„Vicky Cristina Barcelona” al lui Woody Allen – un film de o energie molipsitoare, cehovian, despre relaţia America-Europa, despre lucruri serioase şi frivolităţi, despre sentimente profunde şi emoţii caricaturale. Iberica Penelope Cruz - strălucitoare, apetisantă -, a fost răsplătită cu un Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin;

„Valkyrie”, film remarcabil, cu un subiect care trebuia transpus cinematografic, dar se pare că regizorul Bryan Singer şi Tom Cruise (în rolul lui Claus von Stauffenberg, ofiţerul care a condus atentatul nereuşit asupra lui Hitler, cel de la Vizuina Lupului, cartierul general al Führer-ului), cu presa germană pusă pe capul lor, monitorizându-i, au fost timoraţi/inhibaţi de adevărul istoric – „icoana martirului Stauffenberg”–, sfârşind prin a-şi submina imaginaţia.