BD, ba da!

Ediţia cu numărul 36 a Festivalului Internaţional al Benzii Desenate (BD), cea mai prestigioasă reuniune mondială a genului, s-a ţinut la Angoulême (Charente), capitala neoficială a BD, între 29 ianuarie şi 1 februarie. 200 de edituri şi-au anunţat participarea, iar standurile lor au atras peste 200 000 spectatori. Festivalul n-a fost doar un târg de carte, ci a ţinut să fie ceva mai mult: deopotrivă spectacol, concert, expoziţie, platou de montare, birou de proiectare, atelier de creaţie, dar şi un spaţiu în care ar fi discutate teme ce ţin de realităţile curente, de tendinţele şi perspectivele de dezvoltare ale BD.

„Ne propunem să contracarăm ideea că Festivalul de la Angoulême ar fi unul dedicat exclusiv fanilor BD. Astăzi, BD abordează aproape toate subiectele artistice, sociale, economice şi politice, şi fiecare, cred, va reuşi să găsească o carte potrivită”, spune Benoît Mou­chart, directorul artistic al festivalului…

Sectorul BD este unul dintre cele mai importante ale industriei editoriale franceze: el asigură aproximativ 20% din vânzările de carte (o cifră de afaceri evaluată la 40 milioane de euro, cu un potenţial de creştere deloc neglijabil). În plină criză economică mondială, producţia de BD în Franţa a crescut, în 2008, cu 10% faţă de anul 2007.

4 700 de titluri noi au văzut lumina tiparului pe durata unui an!

Popularitatea generoasă a Benzii Desenate (BD) este explicabilă, în Franţa, nu doar prin naţionalismul cultural francez, cu strămoşi prestigioşi gen Tintin sau PIF, ci, paradoxal, şi pentru că genul BD s-a dovedit a fi uşor adaptabil la provocările spaţiului cultural: BD concurează cu succes industria cărţii clasice, dar şi pe cea a ziarelor şi revistelor de divertisment...

Situat la intersecţia mass-media cu arta, genul BD s-a învăţat să extragă beneficii din situaţia sa marginală: este uşor de promovat, are impact, este expresiv şi poate fi decodat relativ uşor...

BD nu abordează doar subiecte de aventuri sau istorii de familie: nefericitul Jérôme Kerviel, traderul suspectat că ar fi creat o gaură de 4,9 miliarde euro în bugetul Société Générale, s-a pomenit eroul unei serii BD, apărută sub numele: „Jurnalul lui Jérôme Kerviel” la Editura Thomas... „Eram şocaţi de suma pierdută de Kerviel şi am decis că poate fi transpusă pe BD, adăugând, ca condiment suplimentar, spiritul general al pieţei pe care activa acesta”, zice Xavier Thomas, directorul general al editurii.

Preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, a fost subiectul multor cărţi BD, cea mai cunoscută dintre ele, „La face karchée de Sarkozy” (joc verbal care semnifică intenţia fostului ministru de Externe francez de a curăţa ţara de probleme precum un aspirator german Karcher) de Philippe Cohen, scrisă încă pe vremea când Sarkozy era doar ministru de Interne. Cartea s-a dorit a fi o primă investigaţie BD (semn că posibilităţile genului sunt, practic, nelimitate)...

Premiul mare al Festivalului Internaţional al Benzii Desenate a fost câştigat de Blutch (pe numele său adevărat Christian Hincker), care abordează în creaţia sa probleme dintre cele mai diverse: soarta artiştilor, viaţa în cuplu, utilizând pe alocuri un umor brutal misogin care, totuşi, captivează.

Scurt istoric: Genul BD se naşte în Elveţia, la începutul anilor 1830 (unele guri rele afirmă că faimoasa Columna lui Traian, de la Roma, ar fi un prim exemplu de BD în istorie), odată cu primele benzi semnate de Rodolphe Töpffer. Pe durata întregului veac XIX, Banda Desenată se răspândeşte, în temei, prin intermediul revistelor şi ziarelor satirice. Cu excepţia SUA, BD a reprezentat un tip de artă rezervat publicaţiilor pentru copii şi adolescenţi. Principala lor funcţie era aceea de a distra.

Renaşterea genului în Europa şi maturizarea lui treptată prin includerea unei baze mai largi de cititori şi teme nu s-a petrecut mai devreme de anii 60 ai secolului XX. Impunerea masivă a BD în Franţa se datorează mai ales eforturilor lui Jean-Claude Forest, pictor francez, autor al unor serii celebre, precum: „Charlot”, „Bicot”, „Barbarella”. Primele romane grafice franceze datează de la începutul anilor ’80 (Comès, Jean-Claude Servais).

Un mare rol în promovarea BD în Franţa îl are revista pentru tineret PIF, fondată în 1969 de către Partidul Comunist Francez, care impune o figură legendară a BD-ului francez, câinele PIF (şi prietenul său, pisicul Hercule), erou creat, în 1945, de José Cabrero Arnal pentru revista „L’Humanité”. Iniţial, PIF avea funcţia de a denunţa injustiţiile sociale, precum foamea sau problemele locative. Alt erou celebru, Tintin, elaborat de pictorul belgian Hergé, va contribui la popularizarea genului dincolo de hotarele lumii francofone...

La Angoulême, funcţionează Centrul Naţional al Benzii Desenate şi al Imaginii (CNBDI). Oraşul este cunoscut drept capitală a BD, fiind celebru pentru pereţii caselor desenaţi în stil BD...

Pe plaiurile mioritice, în socialism, BD-ul era utilizat din plin. Avantajele sale imediate: impact direct, costuri scăzute de elaborare, mesaj concret, expresivitate aproape nelimitată, posibilitatea de a reprezenta direct, fără mediaţie culturală, mesaje ideologice complexe, l-au făcut un instrument comod pentru educaţia maselor...

Eroii BD-ului sovietic erau angajaţi etic şi ideologic, fiind un fel de fraţi mai mici ai ideologilor de partid: ei aveau grijă de buna creştere a cetăţeanului sovietic - instruirea acestuia în vederea cunoaşterii regulilor de circulaţie rutieră, alimentaţia corectă, impunerea ritualului obligatoriu al gimnasticii de dimineaţă şi al spălatului pe dinţi.

Totuşi, şi alţii au folosit BD pe post de educatori sociali: Art Spiegelman, care, în seria de romane-grafice „Maus”, vorbeşte despre Holocaust. Prima carte a publicat-o în 1986. Mult mai recent, desenatorul Marjane Satrapi descrie revoluţia islamică din Iran în lucrarea „Persepolis”, iar Joe Sacco se concentrează pe criza din Orientul Mijlociu în albumul „Palestina” şi pe războiul din Bosnia în „Goradze, zona de securitate”.

Concomitent cu acestea, au existat şi BD neangajate, cel mai cunoscut dintre ele fiind seria lui Alexei Grabco, „Trică şi Ciupică”, dar şi seriile de poveşti „animate” din cărţile cult ale copiilor sovietici moldoveni semnate de Constantin Dragomir: Cartea cu minuni, Bunicuţa cu poveşti...

După 1991, BD-ul a dispărut practic în Republica Moldova. Parte, pentru că nu era rentabil din punct de vedere ideologic, văzut fiind ca o rămăşiţă a timpurilor vechi, parte, pentru că preţurile de producere/difuzare nu erau acoperite din vânzări. BD a fost lichidat treptat chiar şi din revistele pentru copii şi tineret.

Actualmente, BD-urile prezente pe piaţă vin din traduceri, în majoritatea lor americane: Scooby Doo, Powerpuff. Eroul BD moldovean încă aşteaptă să fie desenat.

Dezvoltarea tehnologiilor Internet a renăscut genul în România (site-ul http://www.pidjin.net/ animat de Eugen Erhan şi Tudor Muscalu, unul dintre cele mai vizitate din România, este mărturie).

Din păcate, pictorii moldoveni, după exemplul editorilor de carte autohtoni, nu au îndrăznit încă să păşească în această zonă atât de promiţătoare.

***

Nouvelle Revue Française, cea mai prestigioasă revistă literară franceză, aniversează în aceste zile un centenar de existenţă.

Aventura porneşte la 1 februarie 1909, când apare primul număr „oficial” al revistei. Iniţial, un mic grup de scriitori: Charles-Louis Philippe (1874-1909), Henri Ghéon (1875-1944), Eugène Montfort (1857-1940), André Ruyters (1876-1950) şi Michel Arnauld (pseudonimul lui Marcel Drouin, vărul lui André Gide, 1870-1943) decide să fondeze o revistă literară cu apariţie lunară. Numele La Nouvelle Revue française este sugerat de Eugène Montfort. La 15 noiembrie 1908, iese de sub tipar primul număr, la care colaborează, de asemenea, André Gide (1869-1951), Jacques Copeau (1879-1949) şi Jean Schlumberger (1877-1968).

Succesul de vânzare a fost modest, fapt ce a trezit disensiuni în rândul fondatorilor. Apoi, un conflict literar între Eugène Montfort şi André Gide cu privire la publicarea lui Gabriele D’Annunzio şi Stéphane Mallarmé a determinat plecarea primului.

Un al doilea „întîi număr” iese la 1 februarie 1909. În mai 1911, Paul Claude îi convinge pe André Gide şi pe Jean Schlumberger să devină asociaţii lui Gaston Gallimard pentru crearea unei serii editoriale „Éditions de la Nouvelle Revue”. Câteva luni mai târziu, după un nou conflict între fondatori, nrf devine proprietate exclusivă a lui Gaston Gallimard. În pofida unui tiraj mic (1 000 ex.) revista se impune rapid ca una dintre cele mai prestigioase publicaţii literare, fiind deschisă tuturor orientărilor şi genurilor: François Mauriac analizează noul demers scriitoricesc al lui Proust din „Prizoniera”, Malraux disecă erotismul din „Amantul d-nei Chatterley” de D. H. Lawrence, înainte de a-şi vedea propriul roman „Les conquérants”,  criticat de … Troţki. Revista oferă spaţii atât numelor celebre, cât şi marginalilor literari: suprarealişti (Breton), tinere talente americane sau britanice (Faulkner, Joyce), un antifascist (Malraux) dar şi un antisemit (Jouhandeau), un intelectual evreu (Benda) dar şi unul catolic (Mauriac).

Pe durata ocupaţiei naziste, Pierre Drieu La Rochelle încearcă să relanseze revista, dar fără autori comunişti sau evrei. În paginile ei apar Jacques Chardonne, Marcel Jouhandeau, Paul Morand sau Marcel Aymé. După Eliberare, revista este interzisă din motivul că „ar fi colaborat cu duşmanul”.

Abia în ianuarie 1953, după două numere omagiale speciale (unul dedicat lui Gide în 1951, şi altul lui Alain, în 1952), revistei i se permite să reapară sub titlul Nouvelle NRF (primul Nouvelle din titlu este „lichidat” în 1959). De acum încolo NRF devine cea mai prestigioasă revistă literară franceză, reunind sub acoperişul ei nume celebre ale epocii: Maurice Blanchot, Samuel Beckett, Nathalie Sarraute, André Pieyre de Mandiargues, Roger Nimier, Michel Tournier, Raymond Queneau, Jean-Paul Sartre, Pierre Jean Jouve, Antonin Artaud, Jean-Marie Gustave Le Clézio.