Veneţia ca un poem

Eugenia Bulat, Veneţia ca un dat (Jurnalul unui evadat din Est) / Venezia ti fu data (Diario di una latitante dell’Est), poeme. Ediţie bilingvă. Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru. Traducere în italiană de Gabriella Molcsan. Chişinău, Editura Cartier, 2008

Eugenia Bulat, care s-a impus după 1990 ca o poetă sensibilă, profesând un discurs de sorginte etică şi resurectă, cu accente de litanie existenţială, îşi descoperă, ca urmare a unei schimbări dramatice de destin, o dimensiune tragică, interiorizată a eului. Schimbarea reperelor geografice şi culturale, la nivel biografic, îi completează într-un mod inedit registrul poetic, într-o nouă carte de versuri, scrisă şi concepută departe de Moldova, în spaţiul somptuos şi decadent al Veneţiei. Poezia de acum are un ritm şi un contur grafic în trepte, sugerând arcurile podurilor întinse peste canalele veneţiene şi bolţile catedralei San Marco: poeta îşi rosteşte discursul de parcă ar urca sau coborî versantele lunecoase ale unor stări sufleteşti. Absorbind deopotrivă meandrele dureroase ale vieţii – exodul basarabean - şi efluviile unui spaţiu italian încărcat de un imens prestigiu istoric şi cultural, noua carte a Eugeniei Bulat marchează o etapă importantă în evoluţia autoarei, obligându-ne să ne gândim la cât de neaşteptate şi contradictorii pot fi sursele inspiraţiei poetice.

Scrie Eugenia Bulat în două dintre cele mai frumoase poeme ale cărţii: „...Ca o placentă enormă, Veneţia/ azi te-a-nfiat./ Arterele-i reci !te-au vrăjit,/ infernale…/ În ele să naşti, să re-naşti,/ călător plutitor/ dinspre Est/ către Vest,/ dinspre Est/ către sine…” Şi: „…Să stai aşa în Palazzo Da Mosto,/ într-o criptă umbrită,/ cu mobile vechi/ şi ferestre spre ape –/ un schimnic din timp evadat,/ un ascet.// S-asculţi noaptea predici,/ în zori, porumbei gângurind/ pe pervazuri –/ un trist veghetor de tezaur/ al castei ce pleacă,/ cărţi vechi răsfoind/ despre-o ţară ce ape-a robit.// Să intri-n tablouri/ ca-n miere de tei încălzită,/ în chipuri bizare/ prin veacuri de sete ţipând…/ Scări nalte să urci, ritualic,/ din piatră gălbie, sleită,/ sub faclele stinse-a doi îngeri de lemn./ Un paj marmoreic/ tăcut să-ţi salute-admirarea,/ cel conte Da Mosto/ coroanei ce-aduse în dar/ Capo Verde,/ el singur rămas/ lângă sobra şi vechea contesă,/ alături de oastea din rame/ pe piepturi cu cruce de Malta,/ alături de-un trist călător,/ un poet evadat de prin Est,/ nostalgic şi el/ pentru tot ce-i frumos şi apune/ pe-o terră-n declin/ în care-un apus e-mbrâncit/ şi în Est şi în Vest…” (Palazzo Da Mosto)

1