Mihai Şleahtiţchi:„Intelectualitatea poate şi trebuie să-şi spună cuvântul ori de câte ori e periclitată libertatea conştiinţei umane”

- Domnule Mihai Şleahtiţchi, ne-am propus de mult să realizăm un interviu cu Dumneavoastră. Sunteţi un interlocutor foarte ofertant: eseist, psiholog social, analist politic, profesor universitar, vicerector al Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi vicepreşedinte al Partidului Liberal-Democrat – un intelectual cu vederi largi, moderne, considerat, pe bună dreptate, drept unul dintre liderii generaţiei schimbării, a schimbării politice şi de mentalitate pe care o tot aşteptăm în Moldova. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la revoluţiile anticomuniste din Europa de Est. Va fi un an al evaluărilor şi al analizelor retrospective, inclusiv pentru noi, dacă ne gândim că la 31 august 1989 limba română a fost proclamată limbă de stat şi a fost adoptată grafia latină. Privind în urmă, am impresia că nu am progresat prea mult de atunci încoace. În timp ce fostele state comuniste, inclusiv ţările baltice, au devenit membre NATO şi au aderat la Uniunea Europeană, noi încă mai dezbatem chestiuni lingvistice şi identitare. Cum explicaţi acest retard cronic al Basarabiei?

- Cele două decenii, iată, care ne despart de revoluţiile sau aşa-zisele revoluţii de la 1989, ar fi trebuit să apropie de sfârşit anevoioasa cale a primenirilor din varii domenii ale vieţii sociale, inclusiv din sfera mentalităţilor colective şi individuale. Se consideră că trebuie să treacă, în medie, 15 ani ca să putem vorbi despre înlocuirea atât a generaţiilor „sociale”, cât şi a celor organice... Albert Thibaudet restrângea segmentul de timp necesar afirmării unei noi generaţii (literare, să precizăm). „Zece până la doisprezece ani, afirma el, par într-adevăr durata necesară pentru ca o schimbare să devină perceptibilă”.  Pe de altă parte, se ştie că, pentru a ieşi din criză, unele popoare au avut nevoie de 40 de ani de hălăduire prin pustiu... Am impresia, uneori, că pentru noi, populaţie aşezată geografic între „două ape”,  şi acest termen pare a fi neîncăpător...

Schimbarea sau stagnarea socială este alimentată în general de ideile, interesele, acţiunile liderilor politici şi de opinie, de calitatea clasei politice. Or, noi tocmai de adevăraţi lideri naţionali, de o autentică clasă politică am dus lipsă. Deşi, pe parcurs, s-au evidenţiat o seamă de politicieni bine intenţionaţi, care au dorit schimbarea din chiar fibra interioară a convingerilor lor, aceştia fie că nu au avut pregătirea şi experienţa necesare, fie că au fost manipulaţi şi bulversaţi de masivele infiltrări ale servi­ciilor secrete care au ţinut Republica Moldova  în afara Europei politice şi care, acuma nu mai încape nici o îndoială, au avut şi au în continuare interese şi influenţă în această zonă. Una din lacunele de bază ale acestor lideri ţinea de absenţa strategiilor clare, cu finalitatea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi NATO. Nu e vorba de lipsa voinţei de integrare, ci de lipsa unui plan consistent şi coerent al acţiunilor, a unei veritabile idei naţionale, pe care ar fi trebuit să o realizeze oricine ar fi venit la putere. Aceasta ar fi făcut dovada existenţei în fapt, iar nu în declaraţii a unei concepţii de dezvoltare naţională. Cu părere de rău, spre deosebire de baltici, de exemplu, nu suntem alergători pe distanţe de maraton, protagonişti ai acţiunilor de durată, când, se ştie, energiile riscă să scadă din intensitate şi trebuie să depui efort susţinut pentru a le menţine ritmul. Heirupişti, suntem mai degrabă autori de proiecte abandonate, lipsiţi de puterea şi înţelepciunea de perpetuare în timp a avantajelor unei victorii şi de transformare a lor în certitudine şi calitate a vieţii.

Alţi lideri, „cu vechime” în munca de organizare a maselor, şcoliţi „înalt” în academiile de partid din perioada sovietică, au făcut, de regulă, un joc dublu sau au fost inconsistenţi, vulnerabili, indecişi. În consecinţă, ei nu au vrut sau nu au putut să folosească câteva şanse istorice, care, cum bine ştim, în forma ce ne-au apărut, nu se vor mai repeta. Dar să tăiem această falie de timp, să tragem învăţăminte din trecutul nostru, inclusiv cel recent, şi să mergem mai departe. Problema e să ştim să valorificăm şansele pe care, am toată convingerea, istoria ni le oferă acum, azi, aici.

- Nu credeţi, totuşi, că reproşurile sau lamentaţiile celor care invocă eşecul posttotalitar al Moldovei sunt exagerate? Fireşte, am investit nişte speranţe, ne-am dorit o emancipare colectivă – e vorba de singura noastră viaţă şi emoţiile ne sunt justificate. Pe de altă parte, nimeni nu putea să prevadă cât de dezastruos va fi comunismul în consecinţele lui, cât de anevoioasă va fi calea spre normalitate. Ceea ce spunem nu e un îndemn la resemnare, ci o invitaţie la realism. Cu toate acestea, spuneţi-ne, ce loc aţi acorda factorului subiectiv, hazardului, deciziilor greşite (care puteau fi mai bune, căci nu ţineau de fatalitate) în destinul postsovietic al Moldovei?

- Aşa cum spuneam, problema basarabeană a avut câteva date şi câteva necunoscute, ca să folosim o expresie din matematică. Oamenii şi contextul istoric – datele problemei; interesele transnaţionale şi conjuraţiile geopolitice – necunoscutele problemei. Mă refer la începuturile mişcării de emancipare naţională. Cred că se lucra în paralel. Pe suprafaţă erau datele, iar în subiacenţa „firească” a serviciilor din umbră – necunoscutele. Acesta e un lucru ştiut deja. Nu cred că mai e rostul să ne dăm cu... supoziţiile. Ce vedeam noi, participanţii la mitingurile de protest, la mişcarea de masă, era o imagine de suprafaţă, „corectată”, într-o formă sau alta, de structurile obscure. Iar ele lucrau prin factorul subiectiv, aşa cum se obişnuieşte să se spună în studiile de psihologie socială. Prin lideri sau prin anturajul lor. Ideea comunistă precum că masele fac istoria a clacat şi de această dată, fiind iremediabil una falsă. Ştim că liderii mişcă masele. Citisem undeva, la Alecu Russo pare-mi-se, un îndemn: alegeţi-vă conducători buni. Iată o chezăşie a succesului în istorie... Pe de altă parte, cred că liderilor noştri, pe lângă lipsa de experienţă sau pe lângă indecizia care i-a caracterizat, le‑a lipsit puterea intuiţiei. Uneori, ba chiar adesea, intuiţia poate fi calitatea care asigură succesul politic. Atâta doar că acest tip de intuiţie nu este propriu oricui. E apanajul oamenilor aleşi.

Fireşte, hazardul întotdeauna intervine în combinaţiile politicienilor. El explică până la un punct cauza insuccesului, dar nu poate explica eşecul total. Istoria de douăzeci de ani a statului Republica Moldova este marcată de un joc al indeciziilor, al oscilărilor între Vest şi Est: am fost vestici în declaraţii şi est-asiatici în decizii. Dacă ar fi să urmărim baterea pasului pe loc în acest răstimp, ar ieşi schema politică a unei tipice „bătute”, construită pe verticala timpului. O moldovenească bâţâială pe loc cu pretenţii de evoluţie.

- Multe dintre cauzele majore care au condus la cei 8 ani de guvernare PCRM în Republica Moldova sunt analizate, cu rigoare, în volumul pe care l-aţi publicat anul trecut, Manipularea în posttotalitarism (Editura Gunivas, 2008), o antologie de texte teoretice, pe care o coordonaţi, reunind contribuţiile mai multor specialişti în domeniu, din Moldova şi România. Cum a apărut ideea acestei antologii? Credeţi că o asemenea lucrare de ştiinţă sociologică poate „ascuţi” percepţia oamenilor asupra a ceea ce li se întâmplă?

- Ideea acestui volum de studii specializate are o preistorie, pe care, cu permisiunea dumneavoastră, am să o invoc succint. O fac şi din respect pentru colegii care au contribuit la apariţia lui. Volumul este rezultatul preocupărilor unui grup de specialişti în psihologia socială, sociologie, politologie, filozofie, istorie, sociologie a literaturii etc., care s-au întrunit în vara anului 2002 la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, fiind invitaţii Observatorului de psihologie socială, de activitatea căruia mă îngrijeam la acel moment, pentru a lua parte la lucrările Simpozionului Internaţional cu tema Democraţie şi manipulare în posttotalitarism. Am avut atunci onoarea să găzduim la Bălţi o seamă de savanţi cu renume european, printre care profesorii Adrian Neculau şi Septimiu Chelcea. La un an de la instalarea comuniştilor la putere, am încercat să dezbatem şi să prevedem întru câtva comportamentul unui partid care se convertea în declaraţii la democraţie, dar care în fapte urma să ducă, prin manipulare, linia sa istorică. O bună parte a ideilor dezbătute atunci au constituit punctul de pornire a investigaţiilor care s-au dezvoltat în următorii cinci ani. Studiile incluse în acest volum vizează, în general, fizionomia posttotalitarismului şi, în special, fenomenul manipulării. Cum era firesc, obiectul analizelor l-au constituit preponderent realităţile socio-politice din spaţiile româneşti. Autorii s-au referit la caracteristicile definitorii, aspectele etnologice şi formele de manifestare ale manipulării comportamentale. Structura volumului se edifică pe următoarele versante tematice: Posttotalitarismul la interfaţa manipulatoare – presa; Manevrele manipulante ale puterii posttotalitare; Mit şi manipulare în posttotalitarism; Neutralizarea manipulării în posttotalitarism.

Impactul acestui volum s-a vrut unul de ordin ştiinţific.  Cartea însă ar putea trezi şi curiozitatea cititorilor mai puţin iniţiaţi în acest domeniu, dar care manifestă interes pentru societatea în care trăiesc, pentru timpul şi viaţa lor.

- Sunt mai multe feluri de mituri politice, asupra cărora vă opriţi în volum: „mitul izbăvitorului magic”, „mitul ţapului ispăşitor”, „mitul paradisului pierdut” etc., cu ereditatea şi derivatele lor contextuale. Istoria, existenţa însăşi a Republicii Moldova pare, adesea, produsul unei manipulări. Să ne gândim numai la „metamorfozele” de după 1989 ale lui Ştefan cel Mare: mai întâi, erou al unităţii româneşti, apoi – proto-părinte al statalităţii moldoveneşti, ostile României. Dacă totul poate fi indus oamenilor prin intoxicare, prin exploatarea credulităţii şi ignoranţei lor, unde se situează valorile fundamentale, mai au ele vreo relevanţă? Cum deo­sebim manipularea de persuasiune?

- Aveţi dreptate. Cred că nu doar perioada de după ’89 ne poate da această senzaţie. Dacă ne vom referi la proiecţia în timp a acestui teritoriu pe care, în perspectivă istorică, ar trebui să-l numim Basarabia, am putea observa că din 1812 încoace populaţia lui a fost supusă metodic unui continuu exerciţiu manipulator. Înainte de toate pentru a-i convinge pe românii din acest teritoriu că ei au o altă identitate. Bătălia de două sute de ani a avut drept miză scindarea unităţii identitare. Perioada sovietică s-a remarcat prin „succese marcante”: moldoveni, deci neromâni, limbă moldovenească care, uimitor, ar fi avut fond slav, deci nu era română... Emanciparea din 1989 a încercat readucerea lucrurilor în normalitate. Se crease impresia că de aici încolo nu vom mai avea probleme identitare. Urma să ne ocupăm de cele economice, politice, administrative etc. Dar... Aşa-zisa idee naţională pe care au cultivat-o guvernanţii, de la agrarieni încoace, cu mici intermitenţe, a fost una de separare, şi nu de integrare. Moldovenii nu sunt văzuţi ca parte din românitate, ci ca parte din afara românităţii. E ştiut că o entitate statală trebuie să aibă câteva însemne distinctive şi legitimatoare. Republica Moldova le are din momentul declarării independenţei. Pentru guvernanţii românofobi însă acestea nu erau suficiente. Ei „au sporit” însemnele de legitimare a identităţii româneşti cu... o limbă aparte, o istorie aparte, o literatură aparte etc. Astfel, imaginea lui Ştefan cel Mare devine în ultimii opt ani cel mai uzitat instrument al manipulării. Este absolut evident că imaginea Domnitorului devine o sculă politică de motivare a intereselor grupării de la guvernare. Dar Ştefan cel Mare, simbol al moldovenismului separatist, va produce mereu „fisuri”, deoarece istoric, cultural şi geografic noi suntem integraţi organic, doar administrativ-politic suntem separaţi. Ceea ce nu fac guvernanţii noştri e să recunoască onest că facem parte dintr-un singur trup. Evidenţa nu poate fi ascunsă nici cu cel mai eficient instrument al manipulării. Pot fi manipulate masele, dar nu pot fi manipulate adevăratele elite. Iată de ce actuala guvernare a eşuat în încercarea de a crea uniuni alternative de creaţie... Elitele resping discursul manipulator. Cu ele trebuie să fii persuasiv.

Manipularea şi persuasiunea fac parte din tehnicile influenţei sociale. Ambele au în vizor masele şi influenţarea lor. Între ele este însă o deosebire radicală.

Reprezentând un tip de influenţă socială negativă, condamnabilă din punct de vedere moral, manipularea are scopul de a crea iluzia că ceea ce li se întâmplă indivizilor-ţintă nu este altceva decât o realizare a propriilor lor năzuinţe şi interese. Calificată drept „instrument esenţial al societăţii de masă”, ea se constituie dintr-un discurs sau o acţiune premeditată pentru a-i determina pe unii (subiecţii implicaţi în situaţie) să facă exact ceea ce doresc, pe ascuns, alţii (subiecţii care au proiectat situaţia). Să facă, fără a conştientiza că se urmăreşte în fond atingerea unor scopuri legate de schimbarea felului lor de a fi.

A obţine de la indivizi adoptarea unei  ideologii sau a unei  linii comportamentale, fără ca ei să se simtă privaţi de ceva (dar mai ales de autonomia de luare a deciziilor), înseamnă de fapt să le creezi iluzia sentimentului de libertate. Redând un fel de violenţă simbolică – doar nu suntem bătuţi, bruscaţi sau forţaţi să credem/facem ceva la dorinţa unor persoane/instituţii concrete! – , manipularea ne determină să dăm ascultare afirmaţiilor în care o anume sursă şi-a propus să ne facă să credem. Dacă am fi întrebaţi cine ne-a influenţat, am răspunde cu toată fermitatea că nimeni. Intervenind cu un asemenea răspuns, avem senzaţia că hotărârea noastră de a nu ne lăsa „duşi de nas”, de a crede doar ceea ce vrem noi înşine să credem, rămâne în continuare neclintită.

Spre deosebire de manipulare, care este perfidă şi lucrează pe ascuns, persuasiunea constituie un demers deschis, fără constrângere, care foloseşte argumente directe şi raţionale. Ea are în vedere parametrii de receptivitate şi reactivitate ai indivizilor influenţaţi şi reprezintă o activitate de convingere fundamentată pe o astfel de organizare a influenţelor încât să favorizeze adoptarea personală a schimbării aşteptate. Fiind opusul impunerii sau forţării unei opţiuni, persuasiunea implică din partea indivizilor conştiinţa acceptării şi interiorizării mesajelor transmise în scopul influenţării.

- Comuniştii, veniţi la putere în 2001, au manipulat cu succes sentimentele de dezamăgire, exasperarea oamenilor. Credeţi că acest lucru se va mai întâmpla o dată, cu prilejul alegerilor parlamentare din 5 aprilie? Aveţi sentimentul că vom avea o schimbare de regim?

- Orice schimbare de ordin social trece prin două etape distincte: mai întâi, intervine euforia maselor, apoi, de neevitat, o dezamăgire. Cea din urmă poate fi diferită ca intensitate. La atenuarea efectelor şocului schimbării sunt obligaţi să contribuie artizanii schimbării. Cu părere de rău, aici s-au făcut greşeli, deşi, chiar dacă nu s-ar fi făcut, sentimentul pierderii iluziilor oricum s-ar fi produs. Cu o conducere judicioasă,  efectul schimbării nu ar fi fost atât de dramatic. Acesta a cauzat regresul şi reluarea cu dificultate a firului de la capăt, încercând să reducem din handicapul „retardului cronic”. E ştiut că orice schimbare implică şi disconfortul legat de „criza” instalării unei noi ordini. Cea ce se înţelege în accepţie istorico-socială  prin perioada de tranziţie. E trist că la noi această perioadă se întinde mult prea mult. Revenirea comuniştilor la putere în 2001 este una din cauzele îndelungii tranziţii. De fapt, trebuie să conştientizăm faptul că ei, într-o formă nedeclarată, au influenţat tot timpul puterea în Republica Moldova, secundaţi fiind de adepţii lor neafişaţi... Acum şi-au creat o sumedenie de sateliţi politici care nu au alt scop decât să‑i reinstaleze la domnie. Cu toate acestea, sper să se producă schimbarea de regim. Altfel care ar fi rostul implicării unui număr impresionant de personalităţi în acţiunea de schimbare? Dacă am sta toţi pe tuşă şi am fi toţi doar analişti politici, pe seama cui să lăsăm înfăptuirea schimbării? Cine să frământe glodurile din satele noastre? Cine? Se vor găsi forţe. Le cunoaştem. Comuniştii nu au disconfort metafizic atunci când merg în teritoriu. De altfel, îmi displace acest cuvânt. Ce înseamnă „în teritoriu”? Nu „în teritoriu” trebuie să mergem, ci la oameni, la concetăţenii noştri, care au dreptul la minimul confort de viaţă şi minima, dar constanta atenţie din partea celor care îi conduc. Constantă - acesta ar fi cuvântul de ordine ce defineşte atitudinea pe care trebuie să o manifeste un om politic, dacă nu vrea să dezamăgească şi apoi să strângă roadele dezamăgirii celor... „din teritoriu”.

- Partidul Liberal-Democrat a reuşit în doar un an şi ceva de la lansare să ajungă o formaţiune foarte robustă, cu mari şanse de accedere în parlament şi chiar de a participa la guvernare. V-aţi extins în teritoriu, aţi organizat numeroase manifestaţii publice de protest, cu o prezenţă populară impresionantă. Care sunt atu-urile PLDM în actuala campanie electorală?

- Miza noastră este valoarea umană. Oamenii sînt tot ce are mai de preţ o naţiune. Venirea noastră la putere se sprijină pe ideea de a ne pune în slujba lor. Partidul vine cu un program complex de renaştere a ţării şi de modernizare a ei, care presupune: independenţa justiţiei, inviolabilitatea proprietăţii, securitatea afacerilor, libertatea presei, respectarea drepturilor omului, respectul pentru cetăţean, asigurarea competitivităţii economiei naţionale, crearea unui sistem modern de protecţie socială, accesul la serviciile medicale de calitate, transformarea educaţiei în prioritate naţională şi reabilitarea prestigiului şi a bunului nume al pedagogului, reintegrarea ţării, crearea unei administraţii responsabile şi eficiente, renaşterea culturii şi artei, asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la bunurile culturale etc.

Atu-urile partidului ţin, în primul rând, de oamenii care îl formează şi de calitatea ideilor promovate, de capacitatea lor de a face ca aceste idei să se regăsească în acţiuni. Partidul aduce în scena politică din Republica Moldova o nouă generaţie de politicieni şi noi personalităţi.  Am putea spune că, în principal, ei „sunt fiii oamenilor de la 1989”. Formaţi în condiţiile libertăţii de gândire, mai şcoliţi şi mai consecvenţi în acţiunile şi demersurile lor politice, ei seamănă întru câtva cu mesagerii renaşterii naţionale, dar au deja identitate proprie, în care eu îmi pun mari speranţe. Sunt mai pragmatici, au un alt stil de implicare în social, sînt ghidaţi însă de aceleaşi idealuri de unitate şi integrare în sistemul de valori europene, acolo unde ne este locul. Aş putea să definesc generaţia tinerilor politicieni din PLDM faţă de generaţiile mai experimentate precum au fost junimiştii faţă de paşoptişti, adică continuatori polemici ai înaintaşilor lor.

Un alt avantaj pe care aş vrea să-l remarc e că partidul a reu­şit într-un termen scurt să construiască o reţea densă şi funcţională de organizaţii primare şi raionale, cu oameni serioşi şi cu autoritate.  Aceste două elemente esenţiale ale partidului nostru sperăm să ne ajute să obţinem rezultatele scontate în această campanie electorală întru binele tuturor.

- Colaborarea dintre partidele democratice, pro-europene, în Moldova a fost mereu o problemă sensibilă. Mulţi spun că nereuşind să găsească limbă comună în perioada pre-electorală, asigurările privind cooperarea în cadrul unei coaliţii de guvernământ, furnizate de politicienii democraţi, sunt prea puţin credibile. Să fie oare deţinerea puterii singurul liant al Opoziţiei?

- Politica este un fenomen atât de complex şi are legi atât de sofisticate, încât răspunsurile la acest tip de întrebări va comporta întotdeauna o marjă de relativitate. Eu însumi nu am participat la aceste negocieri, dar ştiu că s-au purtat şi că PLDM a  avut toată deschiderea pentru unele partide de pe centru-dreapta al eşichierului politic. În mod normal, aceste negocieri se poartă foarte greu şi durează.  Chiar dacă nu s-a ajuns la o înţelegere preelectorală cu partidele pro-europene, eu nu aş fi atât de sceptic în vederea unei coaliţii pro-europene de guvernare, formate din partidele anticomuniste.  Mai mult decât atât, sunt sigur că această alianţă se va produce dacă alegătorii vor dori să crediteze politicienii anticomunişti, care, ajungând în număr suficient în parlament, vor schimba în bine viaţa noastră.

- În cazul în care veţi ajunge la guvernare, veţi susţine adoptarea legilor lustraţiei şi a accesului la dosarele KGB, după exemplul altor ţări din Est, care au avut curajul să iniţieze un proces de de-comunizare? Mai sunt de actualitate aceste legi? S-au „copt” moldovenii pentru o reformă morală?

- Unul din principiile programului de guvernare a PLDM expus în compartimentul Edificarea statului de drept prevede „adoptarea legii lustraţiei în vederea îngrădirii accesului la funcţiile publice persoanelor care au comis ilegalităţi în perioada guvernării comuniste”. Aplicarea acestei legi nu poate avea loc fără desecretizarea dosarelor KGB. Consider că „retardul” despre care m-aţi întrebat la începutul dialogului nostru îşi are rădăcinile aici. Dacă această lege ar fi fost adoptată în primii ani de după ’89, unde am fi fost noi acuma? Dar, după cum bine ştim, nu a fost suficientă voinţă politică pentru aprobarea legii, motivându-se cu tradiţionala noastră circumspecţie şi teamă că, vezi doamne, am putea rămâne fără intelectuali, fără scriitori... De parcă ulterior, guvernările ar fi avut cu adevărat nevoie de intelectualii autentici, de scriitori...

Astfel, dosarele KGB-ului au fost şi continuă să fie o sursă de şantaj. Foarte puţini cetăţeni ai RM ştiu ce se află în acele dosare, care, se zice, că nici nu mai sunt controlate de administraţia din partea dreaptă a Nistrului. Asta nu înseamnă că unii nu au avut sau nu au acces la ele. Nu exclud faptul că aceste dosare au fost „curăţate” în cazul unor persoane, precum nu exclud nici faptul că unele ar fi putut fi inventate sau măsluite. Analizând comportamentul unor politicieni de la noi, îţi poţi da seama despre gradul lor de implicare în straturile ascunse ale vieţii statului. Acolo, la subsol, lucrăturile nu au încetat nicicând. În aceste condiţii este important ca aplicarea Legii lustraţiei, deschiderea acestei „cutii” să fie pusă în seama unor profesionişti, care pot lucra în arhive, oameni morali, oneşti, curajoşi, imparţiali, invulnerabili, capabili să-şi asume efectele acestui gest istoric. Dacă legea va încăpea pe mâna oricărui ins, dezastrul nu va cunoaşte margini.

- Basarabia a suferit mereu de o insuficienţă a tradiţiilor urbane. Suntem şi am rămas în mare parte o populaţie de ţărani. Ne mutăm cu traiul la oraş, dar cărăm cu noi, în bocceluţă, obiceiurile de la ţară. Ne lipseşte respectul pentru cultură, pentru actul artistic. Singurele evenimente „mondene”, la noi, sunt paradele de modă şi cursele de automobile ale noilor îmbogăţiţi. Ce se poate face pentru renaşterea unui spirit urban, pentru occidentalizarea Moldovei? Cum putem încuraja şi cultiva apariţia unor elite autentice?

- Da, Basarabia continuă să fie o „ţară de pământ”. Dar şi oraşele noastre, puţine câte avem, nu sunt mai mult decât nişte târguri. Din cele mai vechi timpuri, tipul nostru de civilizaţie este unul rural. Urbanizarea ar însemna modernizare, ceea ce nu trebuie înţeles ca strămutare a populaţiei de la sat la oraş, ci ca ridicare a nivelului de trai la cel orăşenesc. În urma unei reforme chibzuite, satele noastre ar putea deveni „mici oraşe”, după modelul celor occidentale. Dincolo de îmbunătăţirea condiţiilor de trai, aceasta ar trage după sine schimbarea mentalităţilor. Lucru foarte greu de obţinut, dacă te îngrijeşti de procesul de urbanizare, darămite dacă el nu intră în planurile de dezvoltare socială. Faptul că tinerele generaţii au cunoscut nivelul de trai al europenilor facilitează întru câtva implementarea unei politici de redresare a nivelului de viaţă din satele noastre. Punerea în aplicare a unui proiect de anvergură destinat satului basarabean va necesita surse financiare substanţiale şi investiţii de lungă durată. Mă întreb când ar fi posibilă operarea unui asemenea proiect în una din cele mai sărace ţări din Europa?

Spuneam mai sus că Basarabia este un pământ al proiectelor abandonate. Cele două mari tragedii prin care a trecut la mijlocul secolului trecut (refugiul impus al unor elite peste Prut şi deportarea altora în Siberia) au stagnat pentru vreme îndelungată creşterea şi afirmarea oamenilor cu idei şi de acţiune. Elitele se nasc greu şi sunt expresia maturităţii unei civilizaţii, al gradului ei de dezvoltare.  În perioada postbelică elitele basarabene au trebuit să renască asemenea Păsării Phoenix. Renaşterea însă trebuie să ardă energiile a trei generaţii pentru a se alege în cele din urmă esenţa elitelor autentice. Mă refer nu doar la elitele intelectuale, ci la elitele din toate domeniile vieţii sociale. Am convingerea că azi aproape că lipsesc elitele ţărăneşti, or la distrugerea lor a contribuit colectivizarea din anii ‘50 ai secolului trecut.  Cultivarea elitelor este una din obligaţiile unei societăţi moderne, dacă aceasta vrea să  reziste în condiţiile acerbe ale pieţei. Contează foarte mult cu ce ieşim în faţa lumii, cu menajere şi hamali pentru ţările din vestul şi estul Europei sau suntem în stare să  „comercializăm” şi servicii din domeniul meseriilor prestigioase. Mă întreb dacă trebuie să avem pentru „export” aceste meserii, dacă nu ar fi mai raţional să producem asemenea bunuri şi  să oferim servicii pentru uzul nostru intern. Deocamdată în afară de mult-disputatul vin, trimitem în afară doar forţă ieftină de muncă.

Revenind la viaţa elitelor, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că guvernanţii în aceşti opt ani au impus în societate o cenzură deghizată. Declararea şcolii în afara politicii a tras după sine a-politizarea societăţii şi încetinirea dezvoltării societăţii civile. A te implica în viaţa societăţii a devenit pentru cetăţeni echivalent cu a te implica într-o activitate riscantă. A se declara în afara politicii a devenit pentru aşa-zisele elite o formă de mascare a indiferenţei. Unii îşi cultivă chiar un fel de morgă a superiorităţii prin faptul că nu se implică în viaţa cetăţii. Autoizolarea elitelor comportă efecte dintre cele mai nocive pentru societate. Este cert că timpurile pe care le trăim nu sunt propice neimplicării şi atitudinilor contemplative, ca şi cum treburile ar merge bine de la sine. E demonstrat de întreaga istorie a secolului trecut că intelectualitatea poate şi trebuie să-şi spună cuvântul ori de câte ori e periclitată libertatea conştiinţei umane.

Cred că unul din interesele puterii din ultimii ani a fost de a stăvili creşterea elitelor tinere, dacă acestea nu erau adepte ale partidului de guvernământ. Mass-media naţională a cultivat un sentiment de repulsie pentru dezbateri, deoarece ceea ce propunea TVM era un fel de mimare a dezbaterilor. Modelele pe care le-a cultivat televiziunea publică şi televiziunile acaparate de către coaliţia roşu-oranj sunt de fapt anti-modele. Revenirea pe făgaşul normal ar trebui să pornească de la democratizarea televiziunii naţionale, care presupune apariţia unor emisiuni de autentice dezbateri, a unor emisiuni de cultură la care ar fi invitate personalităţi notorii etc. Modele de libertate a gândirii, de curaj civic, de polemici de idei, mostrele de limbaj şi argumentare a tezelor emise sunt definitorii în educarea elitelor.

- Un sindrom al lumii contemporane este trăirea în imediat – a fi sclavul mass-media, a te trezi şi culca cu buletinele de ştiri, a-ţi subordona viaţa şi programul zilnic unui desen eminamente exterior, străin fiinţei noastre profunde. Suntem prinşi într-o „vâltoare a reducţiei”, a simplificării, cum ar spune Milan Kundera, am exclus contemplaţia din tabla exerciţiilor noastre cotidiene. Ca urmare, zilele devin tot mai cenuşii, mai lipsite de culoare şi de farmec, viaţa însăşi – o succesiune de momente deja consumate. Cum reuşiţi să luptaţi cu această nevroză, la ce remedii recurgeţi, domnule Mihai Şleahtiţchi? Mai speraţi să regăsiţi liniştea interioară, necesară studiului şi elevaţiei spirituale?

- Sunt optimist, deşi mă îngrijorează ritmul exacerbat al vieţii cotidiene. Mă îngrijorează, dar nu mă deprimă. Am convingerea că viaţa este un da(r)t, pe care trebuie să ştii să ţi-l organizezi. Sunt un om cu serviciu, destul de implicat în activitatea PLDM-ului, dar nu am sacrificat timpul necesar aşezării la masa de scris, pe care de ceva vreme am trecut-o în camera fiicei mele. Este locul unde mă simt foarte bine, unde mă izolez de zgomotul cotidian şi îmi regăsesc echilibrul de peste zi sau de peste săptămână, citind, scriind ceea ce cred eu că trebuie să citesc şi să scriu. Am toată libertatea. Am învăţat să scriu doar ceea ce mă interesează. Am ajuns greu aici, dar a meritat să fac efortul. Astfel, s-ar putea să vă dezamăgesc, dar nu sunt un dependent de televizor, mi-am păstrat liniştea interioară în măsura în care să nu abandonez studiul. Angajarea în viaţa lumii din care fac parte nu m-a determinat să reduc total spaţiul şi timpul în care contemplu, gândesc, pun la cale proiecte. Într-un cuvânt, îmi percep viaţa mea şi a familiei mele ca făcând parte din lumea în care ne este dat să trăim, dar şi în dimensiunea ei irepetabilă. Sper să-mi fie lăsat suficient timp pentru a rămâne aşa, fiindu-mi util mie şi altora.

Interviu realizat de Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu