Societatea dispreţului (un studiu de Axel Honneth)

Domeniul în orizontul căruia Axel Honneth îşi va dezvolta paşii argumentativi în lucrarea sa La société du mépris1, este cel al filosofiei sociale. Domeniu incert, lipsit de trăsături distincte, căci se află la răscrucea mai multor hotare: cel al filosofiei politice, filosofiei dreptului, istoriei sau al sociologiei. Dat fiind faptul că în tradiţia academică germană filosofia socială nu a fost decît un domeniu conex, lipsit de o independenţă bine fondată, Honneth va încerca să-i ofere un contur, propunîndu-ne o definiţie prealabilă pe care o va testa de-a lungul istoriei. Filosofia ce are ca obiect privilegiat socialul, după cum susţine autorul, este o activitate ce examinează dinamica şi „evoluţia” a ceea ce putem numi patologie a societăţii (p. 40). Aşadar, cîmpul societăţii este analizat prin ceea ce îi lipseşte, atenţia autorului concentrîndu-se pe carenţele acestuia. O privire mai atentă în istorie ne arată că J. J. Rousseau este cel care a pus temelia filosofiei sociale, chiar dacă Hobbes are meritul de a-i fi dat numele pe care şi astăzi îl poartă. Diferenţa dintre aceşti doi filosofi poate fi sesizată avînd în vedere definiţia pe care am oferit-o puţin mai sus.

De fapt, ceea ce îl interesează pe Hobbes, este găsirea unor condiţii juridice suficiente ce ar permite statului siguranţa şi puterea de a regla eventualele tulburări în sfera civilă (p. 42). Cum putem garanta supravieţuirea şi ordinea statală, şi asta în condiţia unei lupte continue de interese ce fragmentează societatea? – iată, în fond, întrebarea la care încearcă să răspundă Thomas Hobbes. Or, această preocupare este străină de sfera intereselor lui Rousseau. Importantă pentru filosoful francez nu este analiza condiţiilor ce ar permite stabilitatea societăţii civile, ci aflarea cauzelor corupţiei ce parazitează „corpul” acesteia (p. 42). Prin raport cu definiţia propusă de Axel H­onneth, putem spune că pentru Rousseau este mai importantă o analiză a patologiilor societăţii (acesta fiind şi motivul pentru care Honneth îl califică drept fiind fondatorul filosofiei sociale), decît determinarea condiţiilor juridice necesare pentru garantarea ordinii societăţii civile (Hobbes). Această situaţie, acest prim partaj între Hobbes şi Rousseau pe care autorul reuşeşte să-l explice cu suficientă claritate, necesită, totuşi, un efort explicativ în plus. Căci, dacă acceptăm că filosofia socială este o analiză a evoluţiei patologiilor societăţii, nu avem nevoie, pentru această examinare, de un set de principii în vederea unei „societăţi reuşite”? Altfel spus, cum putem vorbi de patologii, anomalii ale societăţii în lipsa unor principii ce ne-ar ajuta să discernem o societate bună de alta deviantă? Pornind de aici, de la asumarea acestei întrebări, vom putea urmări poziţiile pe care le-au ocupat diverse figuri ale filosofiei sociale, Honneth fiind reprezentantul actual al acesteia.

Rousseau este primul cu care putem începe micul nostru parcurs. După cum se ştie, potrivit teoriei lui Jean-Jacques Rousseau, omul în starea sa naturală se afla într-o totală izolare. Un raport monologic, ce ţine exclusiv de propria sa persoană – iată condiţia originară a omului2. Amour de soi este o sintagmă pe care, pe drept cuvînt, o putem utiliza pentru a descrie acest prim nivel al condiţiei umane. De altfel, Honneth însuşi o întrebuinţează atunci cînd discută pe marginea operelor lui Rousseau (p.46). Pornind de la aceste precizări preliminare, putem înţelege cu uşurinţă că orice raport al omului cu semenii săi se bazează pe propriile sale interese. Nu ne îndreptăm către celălalt dintr-un sentiment altruist sau în virtutea unui act gratuit de binefacere, ci doar pornind de la nişte interese proprii, ce ne aparţin în exclusivitate. Ceea ce este important aici, după cum observă Axel Honneth, este că acest model monologic, narcisist al stării originare a omului ne permite discernerea unor criterii etice pentru a putea înţelege procesul civilizării şi dinamica în care este antrenat fiecare subiect în relaţia sa cu celălalt (p. 47). În acest sens, Rousseau va putea explica motivele inegalităţilor dintre oameni, inegalităţi ce conduc la un proces de auto-alienare a fiecăruia dintre noi. Într-adevăr, dacă starea naturală a omului este singurătatea, izolarea, atunci orice raport cu ceilalţi nu ne poate decît dăuna, antrenîndu-ne într-un conflict al inegalităţilor. În această perspectivă, societatea, socializarea poate fi descrisă cu ajutorul unor termeni ca patologie, alienare sau chiar boală. Termeni care, după cum putem observa cu uşurinţă, aparţin medicinii. Folosirea acestora nu este deloc întîmplătoare. Ca şi în medicină, unde diagnosticarea unui bolnav ţine mereu cont de starea normală, de sănătate a omului, la fel şi în filosofia socială: nu putem diagnostica maladiile societăţii, dacă nu avem şi nişte principii ce reflectă starea normală a acesteia. Astfel, istoria filosofiei sociale pe care Honneth încearcă s‑o repereze pornind de la Rousseau, va ţine mereu cont de principiile în virtutea cărora diverşi autori au putut vorbi de o „societate reuşită”, de „viaţă bună” şi, prin contrast, de patologiile societăţii sau de procesul de alienare al omului.

Pentru a putea contura poziţia lui Honneth însuşi prin raport cu acest demers istoric, trebuie oferite cîteva repere teoretice (chiar dacă schematic, fără a intra prea mult în detaliu) a şcolii de la Frankfurt, şcoală al cărei continuator este autorul despre care mi-am propus să discut aici. De o importanţă majoră pentru autorii Teoriei critice este teza hegeliană conform căreia în societate se desfăşoară deja o formă a raţionalităţii. Raţiunea se obiectivează în cîmpul societăţii (luînd forma instituţiilor, de exemplu), ea îi este imanentă (déjà à l’œuvre). A acţiona, astfel, contrar acestei raţionalităţi, nu poate conduce decît la devieri şi fracturi în sfera socialului3. Cu alte cuvinte, la patologii. Honneth este convins că această viziune asupra socialului este deja prezentă la autorii şcolii de la Frankfurt. Doar în virtutea faptului că o formă a raţionalităţii se manifestă deja la nivelul societăţii, a putut Horkheimer să vorbească despre o „organizare iraţională” a socialului, Adorno de o „lume administrată”, Marcuse de o „societate unidimensională” sau, în fine, Habermas de o „colonizare a lumii” (pp. 104, 105). Or, întrucît societatea este analizată în termeni negativi (patologie, anomalie, alienare), ne putem, desigur, pune problema „vindecării” acesteia. Ce model terapeutic poate fi aplicat societăţii? Răspunsurile, desigur, diferă. Habermas (în continuarea gîndirii căruia se va plasa Axel Honneth), vorbea de o societate bazată pe relaţii de comunicare, relaţii efectuate prin intermediul limbajului (pp. 158, 159). Înţelegerea bazată pe diferitele paliere ale comunicării - iată, grosso modo, o posibilă bază a unei societăţi reuşite. În această perspectivă, fiecare om poate ajunge la autoîmplinire atunci cînd intră în contact (cînd comunică) cu ceilalţi subiecţi ai societăţii. Ruperea, blocarea acestor reţele de comunicare nu poate avea decît efecte negative pentru fiecare persoană în parte.

Această perspectivă asupra socialului are, însă, o carenţă: Honneth va replica spunînd că a privilegia dimensiunea langajieră a comunicării (Habermas) nu acoperă, de fapt, toată suprafaţa socialului. Interacţiunile prelangajiere (cele între mamă şi copil, pentru a nu oferi decît un exemplu) sunt de o importanţă majoră, astfel încît teoria habermasiană ar necesita completări şi corecturi. În plus, Honneth va pune accent pe lupta pentru recunoştinţă a membrilor unei societăţi, fapt ce îl distanţează de Habermas – autor pentru care, după cum am subliniat anterior, este importantă înţelegerea pe structurile comunicării. În fond, aceasta este noua paradigmă pe care Honneth o va introduce în teoria filosofiei sociale: lupta pentru recunoştinţă ca factor determinant al practicii sociale. Aşadar, vom putea spune că autoîmplinirea este un proces ce nu poate avea loc dacă neglijăm recunoaşterea valorii, statului sau rolului fiecărui subiect. Societatea, în ansamblul ei, fiind o ţesătură complexă a unor raporturi (deseori sub forma unei lupte) de recunoaştere.

Născut în 1949, Axel Honneth este filosof şi sociolog. În prezent, profesează la Universitatea „J. W. Goethe” din Frankfurt, loc unde îl succede pe Jürgen Habermas. În acelaşi timp, este şi directorul Institutului pentru cercetări sociale. Axel Honneth este autor a numeroase lucrări, dintre care pot fi citate Lupta pentru recunoştinţă (Cerf, 2000), Reificarea (Gallimard, 2007) sau Patologiile libertăţii (La Découverte, 2008).

________

1. Axel Honneth, La société du mépris, Ed. La Découverte, Paris, 2008.

2. În acest sens, Rousseau nota că “Primul sentiment al omului a fost cel al existenţei sale, autoconservarea fiind prima sa grijă„ (traducerea mea) , J. J. Rousseau, Discours sur l’origine et les fondements de l’inégalité parmi les hommes, GF Flammarion, Paris, 2008, p. 109.