|
- Stimate Domnule Profesor Vasile Anestiadi, au trecut aproape cinci ani de la ultimul interviu pe care l-aţi acordat revistei Contrafort, interviu în care am discutat despre starea ştiinţei în Republica Moldova, a medicinii în particular. Sunteţi un membru marcant al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, chiar decanul de vârstă al acesteia. Cum mai stăm azi cu cercetarea? Mai au şanse savanţii, tinerii talentaţi să se afirme într-un stat de la periferia Europei, împotmolit într-o tranziţie fără orizont?
- Cercetarea în Republica Moldova are o evoluţie constantă în anumite domenii. Avem entuziaşti pasionaţi ai ideii de progres, care obţin rezultate de răsunet, chiar şi cu mijloace modeste. Va fi nevoie de mulţi ani pentru a reveni la nivelul şi volumul investigaţiilor ştiinţifice de dinaintea epocii de tranziţie, dar aşezându-le pe baze moderne, europene. Principala problemă a cercetării la noi o constituie exodul masiv al tinerilor dotaţi – o adevărată „hemoragie”! Alţii, care-au mai rămas – ambiţioşi şi dedicaţi activităţii lor – muncesc în condiţii foarte grele. Profită, în schimb, cei ce nu se pot considera „supradotaţi”, dar care se bucură de susţinerea materială a unor părinţi înstăriţi şi de protecţia potentaţilor zilei. Aceştia vor prelua în scurt timp „ştafeta” administrativă. Mediocritatea combinată cu protecţionismul alcătuiesc un amestec toxic, distrug bazele societăţii, descurajează competiţia onestă. Realitatea noastră, inclusiv cea „academică”, reprezintă, în mare măsură, întruchiparea doctrinei staliniste a „pregătirii cadrelor naţionale”. E vorba despre o pătură de foşti absolvenţi mediocri, recrutaţi, în mod premeditat, din rândurile tinerilor activişti comsomolişti şi partinici. Dintre aceştia, azi, veţi observa pretinşi specialişti multiplu premiaţi, ajunşi înalţi demnitari, deveniţi, contra plată (în dolari), membri ai unor academii-fantomă din New York, Kazan etc., împăunaţi cu titluri de „oameni ai anului”, mari amatori de ordine şi medalii, autori de „Memorii” emfatice, deşănţate, unele scandaloase, bolnave de marasm, veţi întâlni falşi savanţi care nu sunt în stare să redacteze o cerere în limba română sau să-şi scrie autobiografia fără să comită greşeli elementare de gramatică. E timpul lor… Academia Franceză are 46 de membri, A.Ş.M – peste o sută, produşi pe bandă rulantă! Sensul cuvântului „academic”, care îşi are echivalentul în noţiunile modest, sobru, măsurat, riguros, nu există pentru mulţi dintre ei. Se ivesc apoi şi necazurile involuţiei senile. Acest fenomen al mediocrităţii agresive, laolaltă cu indiferenţa autorităţilor faţă de dezvoltarea medicinii în Moldova, a produs o situaţie dezastruoasă. Este unul din motivele de bază ce a determinat Departamentul de Stat al SUA să recomande americanilor care vizitează Moldova – e vorba de o notă consulară emisă în decembrie 2006 şi preluată de presa de la Chişinău – să nu se trateze în Republica Moldova, întrucât nivelul asistenţei medicale de aici este sub orice nivel imaginabil pentru ei; în caz de mare necesitate, de maladie fulgerătoare sau de agravare a unei boli mai vechi, li se propune să „evadeze” cu prima ocazie în Occident. Iată unde am ajuns. Americanii pot alege, dar moldovenii?
- Aţi realizat o lucrare ştiinţifică importantă despre Ateroscleroză, în colaborare cu prof. V. Nagornev şi Ie. Zota, apărută la Sankt-Petersburg anul trecut, lucrare inclusă în patrimoniul Academiei din Atena, cu prilejul Congresului Mondial al Academiei Internaţionale de Patologie, la care aţi participat în octombrie 2008. Vă rog să faceţi o scurtă prezentare a acestei munci de cercetare şi a rezonanţei pe care a trezit-o.
- Fenomenul numit în limbaj ştiinţific „Atherosclerosis” coordonează în mod direct echilibrul şi potenţa sistemului imunobiologic al subiectului (uman sau modelat experimental), ale cărui distorsiuni se reflectă instantaneu în substratul angiologic. Datorită unor studii recente, s-a descoperit că „Atherosclerosis”-ul modelat debutează prin reacţii imunocelulare, ca „răspuns” la constituirea lipoproteinelor modificate cu densitate drastic redusă (mVLDL) – un impact de o deosebită originalitate, care, integrând procesele autoimune, impun în mod radical reorientarea şi fundamentarea unei noi metodologii determinată de patomorfoza imună a „Atherosclerosis”. Monografia de care m-aţi întrebat, Patomorfoz ateroskleroza (immunoaspectî), Sankt-Petersburg, 2008, 320 pagini – autori: V. Anestiadi, V. Nagornev, Ie. Zota –, a fost lansată la cel de-al XXVII-lea Congres al International Academy of Pathology, care a avut loc între 12-17 octombrie la Atena, şi urmează să fie tradusă în engleză. Cu această ocazie, lucrarea a fost înregistrată cu nr. 1321174, la 31.10.2008, ca piesă de patrimoniu la AKAΔHMIA AΘHNΩN.
Un alt proiect strategic al nostru, „Pathobiology of Atherosclerosis”, a fost prezentat la Congresul al 77-lea al EAS (Asociaţia Europeană de Ateroscleroză), la 26-29 aprilie 2008, la Istanbul, Turcia. Cercetările pe care le coordonez la centrul academic BIOPAT din Chişinău au o aplicabilitate nemijlocită în ce priveşte corectitudinea nutritivă. Astfel, s-a demonstrat, pe cale experimentală, că substanţele polifenolice din strugurii roşii posedă proprietăţi de inhibitori antiaterogeni (responsabilă de proiect: Eleonora Vatamanu). Efectul preparatului antiaderenţial „Isonidez” se monitorizează şi se implementează clinic (responsabil de proiect: V. Remeş). Perfecţionarea depistării noninvazive a angiopatiilor diabetice şi neoplasmelor favorizează în mod temeinic diagnosticul modern (responsabili: V. Anestiadi jr. şi V. Bairac).
Sunt rezultate care ne bucură, dar ele, ca şi altele, obţinute de echipele de cercetători din Moldova, nu sunt valorificate la potenţialul lor maxim din cauza dezinteresului factorului politic în susţinerea investigaţiilor de performanţă. Când ideologia primează în raport cu ştiinţa fundamentală – să nu ne mirăm că ne-am plasat în coada statelor europene.
- Anul 2009 este un an al alegerilor parlamentare – un examen crucial pentru Republica Moldova, în tentativa ei de a reintra în „cărţile” integrării europene. Vi se pare că societatea, intelectualii, forţele politice tratează cu responsabilitate acest moment?
- Opt decenii le-am trăit numai în Basarabia, zi de zi. Am studiat multiple documente ce reflectă soarta acestui ţinut. În cei aproape 20 de ani de independenţă, Basarabia a avut şansa de a-şi construi un destin mai demn. Chiar dacă datele de pe teren sunt în bună măsură diferite, nu ar fi deplasată o comparaţie cu Slovenia, de exemplu. Am fi putut trăi decent, ca-n Cipru (aplicând, totodată, „modelul cipriot” în rezolvarea conflictului cu Transnistria) sau ca în Irlanda. Reîntregirea cu România a fost ratată, deşi a existat un moment propice, la începutul anilor ‘90. Tentaţia puterii a fost mai mare decât dorinţa de a făuri idealul naţional. Vorba veche: „să fii calif măcar pentru un ceas”. Guvernanţii post-sovietici au tratat independenţa Moldovei ca pe o pradă, ca pe un trofeu ce li se cuvine în exclusivitate. Au „gemut” sub călcâiul imperiului sovietic, pe care de fapt l-au servit, cum să nu profite de ora lor „astrală”? Spunea, memorabil, actorul Gheorghe Urschi, în ziarul Timpul de la Chişinău, din 26 ianuarie 2009: „Situaţia e de următoarea natură, constatată de mine şi de partenerul meu de scenă, Gheorghe Pârlea: pe aici au trecut turcii, tătarii, leşii, nemţii şi iarăşi ruşii. S-au dus cu toţii. Acum o să ne fie mai greu, pentru că au venit la putere cotropitorii noştri, naţionali. Ăştia n-au unde se duce.”
M-am convins şi eu definitiv de justeţea acestor vorbe. Din cauza actualei clase politice, Republica Moldova a devenit o „enclavă”, o „rezervaţie africană”, identică unei foste colonii imperiale, unde domneşte nedreptatea şi sărăcia crasă a majorităţii populaţiei. Sfidând elementara decenţă, aceşti indivizi profită în mod cinic şi criminal, aş spune, de poziţia pe care o au, huzurind, îmbogăţindu-se ilicit. Silviu Brucan (fostul ilegalist kominternist, pe numele său adevărat Saul Bruckner) îşi numea concetăţenii stupid people. Noi, basarabenii, trăim în wild society, cu legea junglei la putere. Vârsta avansată nu-mi va permite, probabil, să fiu martorul ocular al „erupţiei sociale” pe care nu raţional, ci în mod intuitiv o prevăd. Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, mai ales pe fundalul crizei mondiale. Mi-ar plăcea să-mi investesc speranţele într-un lider nou, într-o echipă de buni profesionişti, cinstiţi şi competenţi, cu o percepţie modernă care, ajunşi la putere, după 5 aprilie, să pregătească Moldova să facă faţă colapsului economic ce afectează vertiginos ţările superdezvoltate şi nu are cum să ocolească sub nici o formă nici enclava noastră nefericită, oricât ar încerca să ne liniştească, minţindu-ne, autorităţile în exerciţiu.
Lumea e derutată şi înfricoşată. Violenţa şi demagogia campaniei electorale din acest an provoacă repulsie multor votanţi, încât am ajuns, iată, să mă întreb, ca pe timpurile lui I.L.Caragiale: „Eu pe cine votez?” Ilustrul Caragiale, înaintea ieşirii din viaţă, a abandonat sfera infernală ce-i otrăvise existenţa, stabilindu-se la Berlin. Dacă aş avea suportul material corespunzător, i-aş urma exemplul. Patrioţii autointitulaţi şi scribii grafomani ar jubila din plin. Cine ştie, poate ar trebui să mă bucur că aceşti indivizi neobrăzaţi mă etichetează ca pe Caragiale: „fanariot”, ,,trădător”, „grecoteiul nesuferit” etc. Cu un asemenea înaintaş nu mă mai simt atât de singur.
- Vă propun să abordăm un subiect, care vă vizează personal, dar în alt mod. În ultimul timp numele Dvs. a fost citat în câteva articole de presă, în legătură cu apariţia unui pretins volum de memorii al lui Diomid Gherman, intitulat „Aşa a fost să fie…”, în care acesta vorbeşte, între altele, despre personalitatea lui Nicolae Testemiţanu, fost ministru al Sănătăţii, în anii ‘70, în RSS Moldovenească, un promotor al valorilor naţionale. Încercând să îi apere memoria, autorul acestei cărţi vă aduce câteva învinuiri, afirmând că nu l-aţi susţinut pe Testemiţanu în anumite momente grele pentru el, ba mai mult, că l-aţi fi subminat din poziţia de rector al Universităţii (pe atunci Institutul) de Stat de Medicină din Chişinău. Cât de întemeiate sunt aceste afirmaţii, pe care le reiau şi unii dintre recenzenţii acestor „memorii”? Care au fost, în realitate, relaţiile Dvs. cu Nicolae Testemiţanu?
- „De mortuis aut bene, aut nihil”. Memoria lui Nicolae Testemiţanu este eternizată. Numele lui îl poartă Alma Mater; o catedră, în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ, şi o stradă centrală din complexul medical din Chişinău; i-au fost consacrate multiple publicaţii şi cărţi; este înscris în diplomele miilor de absolvenţi ai Universităţii de Stat de Medicină din Chişinău; i s-au ridicat busturi, simboluri etc.; V. Voronin a instituit medalia „Nicolae Testemiţanu”, cu care îi decorează pe medici; i-a fost instalată o placă comemorativă la fosta sa locuinţă… Cunoscându-i modestia, intuiesc că pe Nicolae Testemiţanu l-ar fi stupefiat această inflaţie a omagierilor.
„Probele” aduse de D. Gherman – autorul „memoriilor” amintite – sunt absurde, iar comentatorii care i-au elogiat „opera” nu s-au putut abţine şi au continuat să mă calomnieze, pe mine, decanul de vârstă al Academiei, care i-a votat timp de 43 de ani, le-a susţinut ascensiunea, a luptat cu „vandalii” care vroiau să lichideze A.Ş.M. în aceste vremuri sălbatice. Unii dintre aceştia au îmbrăcat ulterior fracuri de moldo-academicieni, atribuindu-şi dreptul de a da lecţii de moralitate celorlalţi, de a se pretinde mai „creştini” decât Iisus Hristos.
Trebuie să menţionez că la reîntoarcerea lui Nicolae Testemiţanu la Universitatea de Medicină, după destituirea lui din postul de ministru al Sănătăţii: i s-a oferit o catedră-lux, devenită şcoală exemplară în URSS; i s-a facilitat finisarea şi susţinerea tezei de doctor în ştiinţe medicale; i s-a conferit titlul de profesor universitar şi titlul de Laureat în Ştiinţe al RSSM – am prezidat eu însumi consiliul care a votat unanim pentru, cu maximă loialitate (dovadă stă protocolul acestei şedinţe); Testemiţanu a putut pleca în străinătate când dorea şi unde dorea, acoperindu-i-se toate cheltuielile din bugetul de stat.
Ani de zile relaţiile mele cu Nicolae Testemiţanu au fost sincere şi cordiale. Ele s-au deteriorat, din păcate, atunci când în jurul său s-a consolidat o camarilă care îşi permitea public un comportament stupid, iresponsabil, provocând incidente scandaloase pe la diverse petreceri cu iz „naţionalist”. Pe aceşti oameni îi irita când, în calitatea mea de rector al Universităţii de Medicină, le atrăgeam atenţia asupra pericolelor la care se expun şi, mult timp, am reuşit să le temperez entuziasmul nepotrivit. Când am constatat că devin părtaşul acelor inepţii, m-am retras din cercul lor, atrăgându-mi întreaga lor ură posibilă. Apogeul acelor petreceri absolut iraţionale, la care nu mai participam, a fost o cumetrie într-un restaurant, unde „mesenii noştri” s-au încăierat cu un grup de turişti ruşi. A ieşit un scandal uriaş. Conform legilor sovietice, unii comilitoni, inclusiv ministrul Sănătăţii şi un adjunct de-al său, deveneau pasibili de 6-8 ani de închisoare pentru „manifestări antisovietice”. S-a întâmplat însă că tocmai fusese destituit Hruşciov, şi un prieten apropiat al lui Brejnev – Nicolai Şciolokov – devenise Secretar al CC al PCM, adică reprezentant oficial al Kremlinului în RSS Moldovenească. El patrona ancheta. M-a convocat la o discuţie între patru ochi care a durat circa şase ore. Mi-a explicat gravitatea situaţiei, anunţându-mă de transferul iminent al anchetei la procuratură. Probele fuseseră publice şi minuţios înregistrate. Ar fi urmat, cum spuneam, o condamnare la ani grei de puşcărie. În cele din urmă, pot spune că un fenomen psihologic a determinat verdictul. Epuizat după atâtea ore de discuţii şi argumente, am pronunţat cuvintele: „Nicolai Anisimovici, domnia voastră deţineţi puterea absolută în URSS; de-acum încolo decizia vă aparţine.” (nu era o simplă figură de stil, aflasem în ajun că N. Şciolokov fusese proaspăt numit în funcţia de ministru de Interne al Uniunii Sovietice). La auzul acestor vorbe, demnitarului i-a sclipit o luminiţă în privire şi un zâmbet de maximă satisfacţie i s-a întins pe figură – era conştiinţa puterii imense pe care o deţinea –, şi a spus: „Horoşo, no pusti oblagorazumeatsea!” („Bine, dar să le intre minţile în cap!”). Aşa a scăpat atunci Testemiţanu de închisoare. A fost o alăturare norocoasă de împrejurări, pot spune asta, dar şi un anumit respect pe care Şciolokov îl avea faţă de oamenii de ştiinţă autohtoni. Merită să fie pomenită şi soţia sa, dna Svetlana Vladimirovna. Ambii i-au ajutat substanţial pe băştinaşii noştri. Cei doi au sfârşit tragic pe timpul conducerii lui Iuri Andropov a URSS-ului: s-au sinucis, împuşcându-se. Au fost vremuri atroce…
Şi mai vreau să punctez câteva detalii, în legătură cu învinuirile pe care mi le aduce D. Gherman în „memoriile” lui. Nu am scris şi nu am trimis nicăieri nici o scrisoare în care să cer destituirea lui Nicolae Testemiţanu din postul de ministru al Sănătăţii, dimpotrivă, am făcut totul ce a depins de mine ca să-l apăr, într-o situaţie extrem de complicată pentru el, aşa cum am arătat. N-am participat la nici o şedinţă a biroului CC al PCM, inclusiv nici la instituirea sau destituirea miniştrilor sovietici. În ce priveşte situaţia predării, pe timpul rectoratului meu, a cursurilor în limba română („moldovenească”, aşa cum se numea atunci) de la Universitatea de Stat de Medicină din Chişinău – o altă acuzaţie nefondată – prezint, fără alte comentarii, un document suficient de elocvent, pe care l-am citit în plenul Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei, la 11 decembrie 2008, şi, ulterior, l-am trimis spre publicare, solicitând dreptul la replică, ziarului Timpul (care mi l-a ignorat) şi săptămânalului Literatura şi Arta (unde acest text a apărut în cele din urmă, în nr. 51, din 18 decembrie 2008, dar a fost publicat alături de o „grafomanie” întinsă pe un sfert de pagină, ce avea acelaşi rost: să minimalizeze efectul documentului pe care l-am prezentat – a fost un gest redacţional lipsit de eleganţă). Dacă ar reciti articolul „Politologie-grafomanie” (autor V. Anestiadi), publicat în Literatura şi Arta, nr. 49, din 1 decembrie 1994, dnii N. Dabija şi D. Matcovschi şi-ar aminti în ce fel apariţia acestui articol a descurajat abjecta campanie de calomniere la adresa domniilor lor, declanşată de oficiosul guvernamental Moldova Suverană, al Partidului Agrarian, aflat atunci la putere. Ulterior, tot subsemnatul, cu preţul unor eforturi uriaşe, l-am promovat pe D. Matcovschi ca academician. Sunt şi eu un „fan” al esteticului şi pot, fireşte, să admit anumite „lacune ale memoriei” sau „scăpări din vedere” din partea unor autori, dar toate până la o limită.
Aşadar, la ce document mă refer? Este vorba de un extras din stenograma şedinţei biroului CC al PCM, din 19 martie 1968. Îl reproduc în traducere din rusă:
„Tov. Bodiul:
În raport aţi menţionat că s-a comis o greşeală atunci când v-aţi grăbit cu introducerea predării cursurilor în limba moldovenească.
Tov. Testemiţanu:
Eu n-am dat nici un fel de dispoziţii scrise sau orale în acest sens Institutului de Medicină. Profesorul V. H. Anestiadi a introdus predarea lecţiilor în limba moldovenească în 1965 la anul întâi, în 1966 la anul doi, şi în 1967 la anul trei.”
Confirm această informaţie. Nu mai adaug în apărarea mea decât opinia regretatului Grigore Vieru: „În funcţia de rector, academicianul Vasile Anestiadi s-a purtat mai prudent faţă de potentaţii zilei. Nu avem dreptul să-l judecăm.” (citat din volumul „N. Testemiţanu”, Chişinău, Tipografia Centrală, 2007, pag. 49).
Memoria lui Nicolae Testemiţanu nu are nevoie de fetişizare. Meritele i-au fost recunoscute, însă numele său a devenit un prilej de publicitate pentru cei care încearcă să-şi construiască o falsă legitimitate, cei care au profitat de pe urma lui Testemiţanu în timpul vieţii acestuia, dar şi după moartea lui. Or, idealizarea unei personalităţi, conform legităţilor sociologice, naşte neîncredere şi chiar rezervă celor care au cunoscut-o în chip nemijlocit, cu faptele sale bune şi cu greşelile omeneşti. Adevărul se compromite prin exagerări.
- Ce mi se pare ciudat e că un asemenea volum, cum este cel al lui D. Gherman, cu un conţinut accentuat subiectiv, şi care, în plus, cuprinde atâtea inexactităţi, a fost finanţat generos de Academia de Ştiinţe de la Chişinău, în timp ce lucrări importante de ştiinţă fundamentală sunt ignorate, iar autorii lor se văd nevoiţi să caute sponsori cu preţul unor eforturi umilitoare. Uneori, am impresia că Academia a ajuns o organizaţie filantropică, „uitând” a mai fi acel for auster, situat mai presus de orice fel de jocuri politice şi clientelare, for a cărui misiune esenţială este aceea de a asigura dezvoltarea şi promovarea ştiinţei din Moldova.
- E o situaţie enigmatică, greu de explicat. Volumul „Aşa a fost să fie…”, al lui D. Gherman a fost tipărit la Tipografia Academiei. La 11 decembrie 2008, responsabilul-prim al A.Ş.M. nega subvenţionarea acestei lucrări de către Academie, declarând că nu cunoaşte conţinutul acestei cărţi. O naivitate. Apariţia respectivului op, după părerea mea, aruncă o lumină nu tocmai onorabilă asupra Academiei, care înţelege să-şi apere demnitatea într-un mod foarte provincial, adunând sub „faldurile” ei tot mai numeroşi membri plătiţi din bugetul sărac al statului, organizând nenumărate manifestaţii omagiale, cu fracuri şi ceremonialuri grandilocvente. Academia de Ştiinţe a suportat în ultimi ani o serie de restructurări forţate, care i-au pervertit logica funcţionării, a devenit un minister exact ca sovieticul GKNT („Gosudarstvennîi Komitet po Nauke i Tehnike” – Comitetul de stat pentru Ştiinţă şi Tehnică). A dispărut Secţia Ştiinţelor Umaniste ca unitate autonomă. Aveam 6 secţii, or diriguitorii de după 2004 le-au comasat, recent, în 3. Totodată, în Parlament a apărut subsecţia „Medicină”, în Guvern subsecţia „Agricultură”, şi astfel a fost sacrificat principiul unei dorite academii neoclasice şi moderne (pentru comparaţie: Academia din Atena, cea care a contribuit în chip fundamental la consolidarea statului elin modern, are în componenţa sa 25 de centre, între care 15 de studii umaniste şi arte frumoase!). Cărturarul nostru basarabean, Boris Matienco, în ultima sa alocuţiune (pentru că, la scurt timp după aceea, s-a stins din viaţă) declara la tribuna Academiei: „Nu ne mai hrăniţi cu legi noi şi cu interminabile reforme!” Voi zice şi eu la fel, deoarece după ultima reformă a secţiilor s-a declanşat o bătălie acerbă între diverşi inşi ahtiaţi de putere, „chemaţi”, consideră ei, să ne fie şefi. Or, se ştie că birocraţia este veşnic venală, veşnic coruptă, veşnic incompetentă.
A.Ş.M. se declară cu insistenţă minister. În acest caz, mă întreb: care e rostul aniversărilor fastuoase şi festinelor pseudo-academice, dacă această instituţie, care ar fi trebuit să fie un „templu spiritual” – precum era Academia platoniciană, creierul consolidării comunităţii noastre naţionale – nu răspunde vocaţiei sale de bază? Indiferenţa, superficialitatea, goana după decoraţii şi panegirice a determinat nerespectarea conduitei academice, legilor divine „nescrise” AΓPAΦOΣ NOMOΣ (obligatorii pentru toţi), jurământului lui Hippocrates. Mi s-a impus, în numele A.Ş.M., omagierea mea la 14 mai 2008; în Akademos (revista Academiei) s-a scris că aş fi „dascălul intelectualităţii”. Nu am nevoie de omagii, nu vreau distincţii şi laude. Le cer responsabililor noi aleşi ai acestui complex Minister-Academic să ocrotească autoritatea forului nostru, să prevină comportamentele inadecvate, să asigure decenţa celor ce le sunt în subordine nu cu parabole rostite din amvonul prezidiului, ci cu fapte concrete. Să se mai întrebe din când în când ce „opere” se tipăresc la tipografia A.Ş.M., să respecte limbajul academic – volumul „Aşa a fost să fie…”, la care m-am referit, conţine numeroase cuvinte şi expresii suburbane, inadmisibile pentru lumea academică. Nu mai vorbesc de „probe” ce pot fi atacate în justiţie. Şefii de la A.Ş.M. ar trebui să se intereseze de sănătatea membrilor acestei instituţii, foarte avansaţi în vârstă, întrucât involuţia le alterează cognitivul şi fără voia lor pot comite erori. Acelaşi D. Gherman a oferit cartea sa de „memorii”, între altora, şi soţiei mele, prof. univ. Zinaida Anestiadi, cu următorul autograf: „Onoratei familii Anestiadi, cu cele mai alese sentimente de stimă şi preţuire”. Este o dedicaţie, vă reamintesc, pe un volum în care acest autor îmi aduce învinuiri halucinante, învinuiri colportate, ulterior, prin intermediul diferitor „recenzenţi” în presă…
Poate a venit timpul să fim mai atenţi, mai cinstiţi unii cu alţii. Să nu jignim fără motiv, să încercăm să acordăm semenului nostru şansa de a-şi apăra onoarea şi mult/puţinul pe care l-a realizat de-a lungul anilor, în pofida unor împrejurări ostile şi inumane. Eu sunt, aşa cum ştiţi, un adept convins al civilizaţiei eline. Mă regăsesc în miturile şi învăţăturile ei, care au consacrat-o drept o doctrină mult mai tolerantă decât religiile monoteiste şi, cu atât mai mult, decât toate regimurile politice care au vrut să impună o viziune unică, totalitară, asupra lumii. Ştim ce nenorociri au rezultat de aici. Athenagoras, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului (între 1948-1972), sintetiza experienţa milenară a generaţiilor de înţelepţi în următoarea sentinţă: „Nici un om nu poate spune cu certitudine care este adevărul, sau că el este sigur că posedă adevărul, aşa încât oricine ar trebui să simtă că este posibil ca un altul, tot atât de cinstit şi de sincer ca el, chiar dacă are o opinie contrară, ar putea fi în posesia adevărului.” Cred că merită să medităm mai profund asupra acestui dicton, deşi el a fost şi mai este dur criticat de anumiţi teologi dogmatici.
Interviu realizat de Vitalie Ciobanu, februarie 2009, Chişinău
|
Inapoi la cuprinsul numarului