Alexandru-Florin Platon

Un manifest pentru libertatea istoriei (Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români (1944-1977)

Îmi imaginez că puţini dintre cei care au fost şcoliţi, în anii din urmă, în Facultăţile de istorie din România şi Republica Moldova mai ştiu cine a fost Vlad Georgescu (nu pun mîna în foc – cum se spune – nici pentru mai tinerele generaţii de istorici, judecînd după frecvenţa – modestă – cu care au fost citate cărţile sale în cele două decenii scurse de la evenimentele din 1989). Pentru cei mai mulţi, numele său este legat – cel mult – de conducerea Departamentului român al postului de radio Europa Liberă, o funcţie pe care istoricul a deţinut-o din 1982 pînă la moartea sa suspectă, în 1988, în urma unei maladii neiertătoare, care, mai înainte, curmase viaţa, în aceleaşi condiţii neelucidate, unui alt director (Noël Bernard) şi – dacă nu mă înşel – cîtorva redactori ai aceluiaşi important post de radio. Emigrat în SUA, în 1979, la capătul unei scurte perioade de agitaţie politică prin care a trecut, în anii aceia, România, marcată de disidenţa lui Paul Goma şi de tentativa organizării unei mişcări sindicale libere, Vlad Georgescu a lăsat în urmă mai multe studii şi două cărţi fundamentale, rămase, pînă astăzi, repere inconturnabile ale istoriografiei române: Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române (1972) şi Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines, vol. I (1769-1830), vol. II (1831-1848) – volumele din urmă fiind tipărite, ca şi precedentul, la Editura Academiei, în 1972. Prin plecarea sa, Institutul de Studii Sud-Est Europene (unde Vlad Georgescu fusese cercetător) a pierdut o mare valoare, iar confreria istoricilor din România a suferit o pierdere ireparabilă. Cum se întîmpla în acea tristă epocă, numele celui plecat („fugit”, cum se spunea, atunci) a dispărut din orice menţiune, iar cărţile sale – trecute în indexul publicaţiilor interzise, ceea ce nu a împiedicat, însă, utilizarea lor intensă şi citarea lor sistematică (dar fără pomenirea autorului; din cîte ştiu, acesta este unul din rarele cazuri din istoriografia română a perioadei comuniste, de citare trunchiată). Faptul nu era cîtuşi de puţin întîmplător, întrucît, dacă cele două volume de documente reuneau, pentru prima dată, în forma respectivă, izvoarele de bază ale constituirii gîndirii politice moderne în societatea românească, cartea care le precedase de puţin – construită ante factum, pe referinţele din celelalte două – constituia, la rîndul ei, cea dintîi analiză sistematică a iluminismului politic din istoriografia română postbelică, ceea ce nu putea, desigur, decît să o facă indispensabilă pentru orice cercetare a modernităţii româneşti. Cum am sugerat, deja, nu este greu să ne închipuim renumele de care s-ar fi bucurat Vlad Georgescu, în România, dacă istoricul nu ar fi luat, în 1979, calea exilului. Autorul Ideilor… a ajuns celebru şi aşa, dar faima cîştigată în străinătate a fost, mai curînd, una de critic acerb şi curajos al regimului comunist de la Bucureşti, decît de cercetător, cu toate că nici din acest punct de vedere, cariera lui Vlad Georgescu nu poate fi socotită încheiată după data mai sus-amintită. Ne-o arată continuitatea preocupărilor sale pentru ideile politice iluministe (resistematizate şi analizate într-o nouă carte, absolut remarcabilă, publicată în 1987, la faimoasa „Ion Dumitru Verlag” din München) şi, de asemenea, volumul de faţă, scris în România, dar tipărit tot în străinătate, la aceeaşi editură, în 1981 (a doua ediţie a apărut tot acolo, doi ani mai tîrziu).

Puţine sînt analizele pe care mi-a fost dat să le citesc, privitoare la evoluţia scrisului istoric din România, mai tăioase (dar ce spun eu: necruţătoare) şi, în acelaşi timp, mai limpezi în conciziunea lor ca aceea despre care încep să scriu aici. În cele numai 131 de pagini ale sale, Politică şi istorie… spune tot ce se putea spune, la data respectivă, mai clar despre istoriografia română, aservită Partidului Comunist. Totul, fără vreun rest. Pentru cei care, din generaţiile mai tinere de istorici fiind, încă nu îşi dau seama cît de numeroase, adesea insidioase şi, totodată, tari sînt legăturile (inevitabile) care se ţes între istorie şi politică şi la ce riscuri morale enorme se expun cei ce fac „pactul cu diavolul”, cedînd  intereselor Puterii, cartea lui Vlad Georgescu poate constitui un adevărat manual: ea ar trebui dată, spre lectură şi atentă meditaţie, nu numai oricui face primii paşi în această profesiune, dar şi celor care, consacraţi fiind, pot oricînd cădea în această vinovată greşeală, dacă nu sînt îndeajuns de precauţi (nu mă interesează „mercenarii”, care, în timpul comunismului şi acum, în postcomunism, au fost şi sînt legiune).

Deşi „momentele de cotitură” ale evoluţiei istoriografiei române din perioada comunistă, reconstituite în eseul lui Vlad Georgescu, sînt binecunoscute astăzi, ele merită, fie şi succint, reamintite, măcar pentru cei care le cunosc (sau şi le aduc aminte) mai puţin.

Cel dintîi coincide cu instaurarea regimului comunist în România. Luarea puterii de către acest partid a fost urmată, foarte curînd (chiar din 1944), de începutul rescrierii integrale a istoriei ţării, dublată de epurarea istoricilor indezirabili şi desfiinţarea, una cîte una, a tuturor instituţiilor ştiinţifice antebelice. În deplină conformitate cu noua orientare politică a ţării (pro-sovietică, se putea altfel?), istoriografia a devenit, şi ea, „partinică” (adică partizană – precizez pentru cei neiniţiaţi în jargonul timpului), fiind golită de orice nuanţă naţională, incriminată, începînd de acum, nu numai ca dăunătoare, ci şi profund reprobabilă. Vechile interpretări, privitoare mai ales la formarea poporului şi a limbii române, la relaţiile româno-ruse, geneza naţionalităţii, lupta pentru independenţă – filtrate, acum, de o optică filo-rusă şi de clasă – au fost întoarse pe dos. În cadrul acestei falsificate „noi” istorii (evocată de autor în capitolul I), latinitatea a fost complet ocultată, românii au devenit un popor slav, unirea politică – un act imperialist, iar independenţa şi libertatea – „daruri” ale aliatului „tradiţional” rus (în paranteză aş observa că unele dintre aceste aşa-zise interpretări sînt, şi astăzi, monedă curentă în anumite texte care apar în Republica Moldova). „Schimbarea de macaz” a avut loc la începutul anilor ’60, cînd – cum scrie memorabil Vlad Georgescu – „adevărurile istorice abia reinterpretate” au început să fie din nou … reinterpretate într-un sens din ce în ce mai naţional (cap. II). Tendinţa s-a altoit pe scurta relaxare ideologică dintre 1965 şi 1971 (cap. III), repede curmată, însă, de mini „revoluţia culturală” de la începutul deceniului opt, care, înecînd revirimentul naţional de la mijlocul deceniului precedent într-un cult al personalităţii din ce în ce mai deşănţat (inspirat, ca şi faimoasele „teze” din iulie 1971, de modelul maoist şi nord-coreean), a preschimbat, treptat, imaginea trecutului într-o caricatură, aservind din nou, complet, istoriografia intereselor de partid. Aceasta este, de altfel, perioada (minuţios analizată de autor în cap. al IV-lea) cea mai bogată în crearea de false mituri (altfel spus, de mistificări fără pudoare), cum au fost – ca să nu le reamintesc decît pe cele mai flagrante – originile tracice ale poporului român, încheierea foarte timpurie a etnogenezei (în secolul al VI-lea, pentru a diminua, astfel, aportul elementului slav), supralicitarea lipsită de temei a unităţii spirituale şi politice româneşti de-a lungul secolelor din perioada post-romană şi medievală, fără a mai vorbi de rolul atribuit partidului comunist în istoria contemporană (interbelică şi imediat postbelică) a României, un interstiţiu care a suferit, cu siguranţă, cel mai mult, de pe urma falsificărilor şi exagerărilor istoricilor de partid. În noua sa versiune genealogică, potrivit căreia sensul „progresist” al devenirii neamului culmina cu „libertatea” adusă de partid şi cu instaurarea „epocii de aur” ceauşiste (sintagmă de tristă amintire, care lipseşte, pe bună dreptate, din paginile eseului lui Vlad Georgescu, întrucît a fost fabricată după 1980), istoria a devenit un pur instrument de propagandă, invadînd, cum scrie autorul – iar cuvintele sale merită citate în întregime, pentru „aerul timpului”, pe care îl respiră – „presa, programele de radio şi televiziune, sălile de teatru, studiourile de film, librăriile, muzica uşoară, galeriile de artă. Fiecare moment al prezentului se raportează la trecut, i se înfig rădăcini în adîncul veacurilor, fiecare împlinire este prezentată ca împlinirea finală a unei lungi evoluţii istorice. Prezentul se legitimează prin trecut, legitimitatea istorică devine o obsesie, aşa cum nu ştim să mai fi fost vreodată în trecutul acestui neam”. Şi mai departe: „Toate sărbătorile anului urmează acelaşi tipic… Prezentarea unui sat răsculat la 1907 începe cu istoricul său, trece repede peste evenimentul propriu-zis şi stăruie pe larg asupra vieţii sale noi, de astăzi. Orice referire la 1877 începe cu războaiele medievale contra turcilor şi se încheie cu prezentarea adevăratei independenţe, cea deplină, obţinută graţie socialismului. Culturnicii sărbătoresc evenimente trecute, dar o fac pentru a ridica osanale regimului lor. Toate textele, emisiunile, manifestările se stereotipizează. Parastasul – încheie absolut memorabil istoricul – nu mai este nici măcar sinceră şi emoţionantă pomenire, ci retorică politică goală” (p. 107, 116).

Scriind aceste rînduri în 1977, Vlad Georgescu nu avea cum să prevadă că pînă şi această grotescă realitate, zugrăvită în tuşe atît de vii într-un capitol (al V-lea), sugestiv intitulat, „Kitschul istoric”, avea, peste numai cîţiva ani, să fie complet umbrită de amploarea malignă luată de neruşinatul cult al personalităţii lui Ceauşescu, dezvoltat în ultima decadă a regimului. Dacă în epoca în care Vlad Georgescu îşi începuse disidenţa la Bucureşti obiectul legitimant al distorsiunilor istoriei era, cu precădere, partidul, în anii care au urmat plecării sale din ţară, accentul s-a mutat pe liderul acestui partid, devenit referinţa unică şi obligatorie a tuturor apologiilor. Anticipînd profetic această degenerare a disciplinei sale (cum ne-o indică paginile concluzive ale eseului), Vlad Georgescu i-a urmărit, după aceea, atent şi critic, parcursul, din exil.

La capătul analizei pe care a întreprins-o, Vlad Georgescu se întreabă retoric: „Mai putem vorbi, în aceste condiţii, de ştiinţa istoriei, de istoriografie? Este îndoielnic – răspunde tot el. „Cele două discipline şi-au pierdut complet atributele pe care le cîştigaseră în urma lungii evoluţii începute în Evul Mediu. Asemenea filosofiei veacurilor de mijloc, istoria şi-a pierdut autonomia, a devenit slujnica noii religii; «historia ancillae politicae» este concluzia care se degajă în fiecare pagină a studiului nostru. Centralizarea predării istoriei, centralizarea cercetării au îngrădit orice iniţiativă, au făcut imposibilă orice diversificare, orice discuţie, au desfiinţat dubiul, au impus strict modelul dorit de clasa politică conducătoare. Se poate scrie numai ce vrea aceasta; numai ce crede că-i slujeşte interesele. Istoria devine selectivă, operează cu discriminări, prezintă numai o faţă a lucrurilor. [Ea] devine retorică, dar nu «ars bene dicendi», ci «ars politicae dicendi», adică în conformitate absolută cu politica momentului” (p. 120).

Evident, această necruţătoare concluzie nu poate fi contestată. Ea este perfect adevărată, numai că – trebuie să o spun neapărat, cum o sugerează, altminteri, şi autorul însuşi – priveşte, mai cu seamă, o anumită categorie a istoricilor defunctului regim, grupaţi în cadrul fostei Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice de pe lîngă Comitetul Central al partidului comunist (lista lor, de tristă amintire, este dată de Vlad Georgescu la p. 78 şi s-ar cuveni reţinută spre veşnica ruşine a împricinaţilor, dar cine îşi mai aduce aminte de ei astăzi?), de fapt, foşti activişti de partid, care dirijau, pe atunci, din punct de vedere ideologic întreaga disciplină. Istoriografia română sub comunism nu s-a redus, însă, la aceste triste figuri ale propagandei politice, care nu aveau nimic comun nici cu ştiinţa istorică, nici cu etica sa. Au existat, în timpul regimului comunist, oameni (nu puţini!) care şi-au practicat, atît cît a fost posibil, meseria după standardele fireşti ale acesteia, fără compromisuri (sau fără compromisuri ireparabile, fiindcă o sustragere totală de sub influenţa politicii de partid nu era posibilă), în respectul adevărului şi al moralei. Au existat, de asemenea, instituţii (precum institutele de cercetare, Biblioteca Academiei, cu filialele sale – şi, într-o măsură mai mică, dar importantă – Facultăţile de profil de la Iaşi, Cluj şi Bucureşti), care, în ciuda presiunii sufocante a ideologiei, au încurajat constant cercetarea adevărată şi o perspectivă nu spun apolitică, fiindcă acest lucru – iarăşi – nu era posibil, ci cît mai puţin politizată, asupra trecutului naţional. În fine, au existat multe publicaţii de specialitate (precum celebrul, la vremea aceea, în cadrul breslei, „Anuar” al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, sau „Revue des Études Sud-Est Éuropéennes”, „Revista de istorie”, „Revue Roumaine d’Histoire” – probabil că şi altele, care îmi scapă acum), unde a fost posibil, chiar în anii cei mai negri, din perioada de sfîrşit a regimului, să se tipărească texte absolut remarcabile, fără vreun reziduu propagandistic. Lucrurile acestea Vlad Georgescu nu le ignoră, desigur, numai că, judecat contextual, cum este şi normal, eseul său nu urmărea, atunci, să producă un tablou de ansamblu al istoriografiei timpului, ci să-i incrimineze pe sclavii orientării oficiale – marionete atotputernice ale regimului – a căror pernicioasă înrîurire şi acţiune distructivă lăsau istoricilor normali o marjă din ce în ce mai restrînsă de autonomie. Imaginea istoriografiei române zugrăvită de Vlad Georgescu este, în cruda sa realitate, riguros exactă. Mai puţin vizibile sînt nuanţele, dar despre ce nuanţe mai putea fi vorba într-un strigăt de revoltă ca acesta, izvorît din frustrare şi o imensă amărăciune?

Am aşternut, în felul în care am făcut-o, rîndurile de mai sus (cărora le adaug, acum, cuvenita menţiune pentru frumoasa postfaţă a lui Radu Popa – şi el un eminent istoric român, plecat, de asemenea, prea devreme dintre noi) deoarece sînt convins că eseul lui Vlad Georgescu va deveni (dacă nu cumva şi este) un reper indispensabil pentru reconstituirea statutului istoriei şi al istoriografiei în anii regimului comunist. El trebuie coroborat, însă, şi cu alte surse, care, adăugîndu-i detaliile la care m-am referit, vor fi în măsură nu numai să-i pună şi mai limpede în lumină profunzimea sintetică şi forţa, dar să propună şi o perspectivă mai complexă felului în care s-a scris istoria în acele vremuri de restrişte.

_________