Boema lecturii (Mircea V. Ciobanu, Plăcerea interpretării)

Plăcerea interpretării de Mircea V. Ciobanu (Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2008) este, oricum ai privi-o, provocarea anului în materie de carte originală din Basarabia: atît prin titlu, incitant şi, în acelaşi timp, pretenţios (cel puţin două intertexte, celebre, îşi dispută, indiscret, întîietatea semantică, transformînd sintagma în una memorabilă), cît şi prin modul în care e concepută. Maniera în care autorul şi-a apropiat, ca la rugby, pachetul de înaintare (o prezenţă aproape număr de număr – de invidiat! – în Sud-Est şi în Semn în ultimii ani) de buturile editoriale ale textului critic-teoretic, l-a făcut să înscrie, în cele din urmă, un eseu frumos şi, totodată, dificil. Problema e să ştim dacă miza jocului a fost antrenamentul, după cum susţine, în dialogurile cu colegii săi de maieutică, Mircea V. Ciobanu însuşi – să nu uităm că scriitorul nostru nu numai scrie eseuri, dar şi le vorbeşte – sau, ca să facem o entorsă de limbă în stilu-i baroc, autorul s-a antrenat jucîndu-se.

Judecînd după felul în care e alcătuită cartea, îţi vine să exclami: iată încă un basarabean care, grăbit şi nealintat de edituri, îşi scoate într-un singur volum tocmai trei cărţi. Căci trei ar fi fost cărţile pe care le-ar fi putut scrie, cap-coadă, MVC, dacă era invitat de Gallimard să o facă şi dacă stătea şi chibzuia mai bine ce tip ciudat de raport trebuie să existe între un fragmentarium teoretic (teoretizant?) (Imposibila hermeneutică), un capitol asamblat din efemeridele cronicarului literar (Omul care aduce ploaia) şi altul – din portrete ale scriitorilor (Vînătorul de himere), ca să dea naştere unui volum de eseistică unitar doar prin titlu, dar şi acela de o exigenţă împovărătoare chiar şi pentru corifeii genului vag!

Şi ne-a tot obsedat, la o primă lectură, ideea aceasta, pînă cînd nu ne-am amintit de o frază a lui Borges, unul dintre preferaţii lui MVC, care spunea că „orice obiect al cărui scop nu-l cunoaştem este în chip provizoriu monstruos”. Plăcerea interpretării pare a fi, într-adevăr, o „monstruozitate” structurală, o culegere oarecare de texte, din acelea pe care le fac unii autori dornici de bibliografie la o anumită etapă a (re)capitulărilor literare şi pe care le-ar putea salva doar denumiri de genul Critice, Varia, Eseuri ş. a. Cartea nu este însă un produs al somnului raţiunii, mai curînd un vis pe buza prăpastiei create de recentele glaciaţii teoretice în peisajul cît se poate de natural al operei de artă. „Luînd în seamă eficienţa mecanismului” şi nu „aşezarea părţilor lui”, vorba aceluiaşi Borges, putem spune că... nu putem spune nimic despre Plăcerea interpretării atîta timp cît nu ştim cum s-o citim, cum să ne organizăm lectura şi, mai ales, ce să urmărim, citind-o. De fapt, „ceva” tot putem spune: platitudini despre „erudiţia autorului”, despre „glosarea inteligentă”, în „spirit postmodern”, „pe marginea ideilor” structuraliste, textualiste etc. şi despre „stilul său de excepţie”. 

În realitate, cartea lui MVC este, în ritmurile ei din fundal, o interpretare continuă a interpretărilor care s-au făcut pînă la el, pe care le cunoaşte şi care i-au format conştiinţa de lector, dar şi a celor pe care tot MVC le face, într-o sincronie perfectă cu propriile anacronisme. E un fel de luare în antrepriză hermeneutică – totală, pe muchia falimentului – a textului, fie el meta- sau pur şi simplu literar. Autorul nu prelungeşte interpretările (nici ideea, abstractizată suficient, de interpretare ca atare), nu le „adînceşte”, dovadă – fraza deloc academică, ci le conferă o limită – egală cu limita fiinţei sale –, în care îşi circumscrie hermeneutica (aici: condiţia permanentă a cititorului MVC). Astfel, se bornează un teritoriu numit, heraldic, „cîmp de lectură”, în realitate, un „loc geometric” al spiritului, în care se întîmplă „tot ce se numeşte literatură”, care cuprinde „tot ce formează (şi însoţeşte) textul”, „tot ce se ştie despre text”, „elementele extratextuale (biografia ori contextul social), care explică ori se reflectă în text”, „impactele receptării” asupra destinului operei ori asupra unei receptări anume.

Lectura este, cu certitudine, un loc (concret!) în geografia spiritului sau, mai exact, o albie săpată de experienţa textului însuşi (istorică, biografică, culturală etc.) în care se varsă, năvalnic – ce cuvînt uitat! –, experienţa de cititor a... cititorului. Locul acesta creează şi un „cîmp de tensiune magnetică” (ce poate să atragă, dar şi să respingă, în ambele sensuri), unde se intersectează cuvintele autorului/ textului şi „sensurile aduse de cititor”, pentru a genera curente de idei, dar şi ideograme, semne care, deformate de timp, vor schimba valenţa ideilor sau impresiilor iniţiale...

Plăcerea interpretării ne ajută să definim, fie şi cu aproximaţie, lectura, dar nu ne dăm seama imediat care este, totuşi, scopul reiterării, fie şi în versiune neaoşă, a efortului de a o percepe, de a o prinde în cleştii senzaţiilor sau măcar ai formulelor raţionale, îndeosebi în formula neunivocă a „cîmpului literar”. De altfel, formulele nu sînt, în Plăcerea interpretării, nici ele foarte noi, trimiţînd, prin chiar gura iubitoare de bibliografie a lui MVC, la impresiile sau definiţiile sursă: semiosfera lui Lotman, cîmpul intertextualităţii al lui Kristeva, intenţionalitatea textului a lui Eco etc... Cel mai simplu ar fi să presupui că e vorba de încă un epataj basarabean (greşesc, dacă spun şi panromânesc?) pe muchia unui cuţit pe care deja s-a prelins, jertfelnic, prea mult sînge teoretico-literar. Răspunsul este niţel mai complicat şi ni-l dă chiar MVC, dar în chip atît de discret, încît parcă îţi vine să te superi că l-ai observat tocmai în clipa în care te şi puneai la harţă cu scriitorul: „inducţia care formează cîmpul de lectură (...) este ceea ce îmi vine în minte, nu ceea ce chem”. Cu alte cuvinte, dacă ceva nu vrea, în momentul impactului lectorului cu de lecturatul – puţintică răbdare! –, să creeze tensiune, acest ceva, fie şi foarte important pentru o istorie a literaturii sau în economia unui muzeu (aievea sau mental), nu mai face parte din cîmp! Dacă nu-mi vin în minte romanele cavalereşti parodiate de Cervantes la lectura (pardon, la crearea cîmpului de lectură) lui Don Quijote, zice MVC, ele nu vor face parte din cîmp, aşa încît eu, ca cititor, ajung să conştientizez că acesta din urmă devine, încet-încet, proprietatea mea, iar autorul nu este decît „unul dintre factorii inductori”. Conştiinţa cititorului pătrunde în text ca prin strungă, adică pe unde poate să încapă (fiecare cititor cu gabaritul său), dar numai dacă o găseşte după ce a ocolit de cîteva ori locul îngrădit/ ermetic şi ambiguu (textul nu are un sens pînă cititorul nu-l introduce pe acesta din urmă în text) al de lecturatului. Cum nu există cititori în absolut, adică în stare să citească toate cărţile şi să le înţeleagă pe toate, şi cum fiecare cititor e condiţionat de limitele lui biografice, culturale etc., citim doar ceea ce putem sau ceea ce se lasă citit de noi. Odată ce lectura nu este muncă silnică („Nu impuneţi nimănui nici o carte, nici „cartea”, în general, nici – cu atît mai puţin! – copiilor”, căci cărţile „au dreptul să aleagă pe cine să cucerească şi pe cine nu” – atenţie! este îndemnul unui autor de manuale adresat şcolii moldoveneşti de azi) şi date fiind graniţele ei fizice şi spirituale, foarte clar conturate, totul trebuie să se facă din plăcere şi pentru desfătare. De lecturatul (ceea ce vrem şi putem citi, ceea ce vrea să asasineze „în noi tot omul care a fost pînă la lectură”, ceea ce este şi „experienţa de lectură a cuiva”, ceea ce este un obiect mort pînă nu vine cititorul potrivit să-l însufleţească) devine premisa unui hedonism, sută la sută epicurian (mai puţin barthesian – deşi titlul sugerează contrariul! –, întrucît Barthes e unul dintre autorii pe care MVC îi citeşte cu hedonism, şi nu cel fără de care MVC nu ar putea să citească, hedonist, vreo carte), pe care, la rîndul nostru, l-am numi nu atît delectare, cît delectură.

Prin urmare, criteriul prim al apropierii de carte şi factorul constitutiv al cîmpului de lectură este unul de ordin estetic. Mai plastic o spune autorul: dorind o carte, „urmează-ţi setea!” Abordările estetice ale actului de a desluşi (surprinde, imagina, percepe, intui, înscrie în orizontul de aşteptare etc.) litera neagră a semnificatului pe cîmpul alb al semnificantului nu se fac alandala, ele ţin cont şi de o poetică a lecturii, avînd mai multe principii şi reguli: „preferinţele de lectură se conjugă cu modalităţile de lectură”, „cititul ca act e poezie, nu proză”, lectura e un „joc ritualic”, acceptă jocul literar „cu rafinament şi cu inteligenţă”, nu uita că ambiguitatea textului literar se datorează „confruntării lui cu realitatea”, orice lectură e „imaginarea şi, totodată, interpelarea textului”, cititorul-model e „ţinta adresării discursului” ş. a. Şi mai grăitoare sînt mostrele de definire a lecturii şi cititorului prin ele însele. De exemplu: „[Cititorul] este navigatorul în jurul insulei, şoarecele erudit, Penelopa destrămînd noaptea ceea ce ţese ziua şi îngerul zburînd cu o carte în mînă”.

Aşadar, noima acelui obiect „monstruos” despre care vorbeam mai sus şi care, absolut convenţional, trebuia să aibă şi înfăţişarea unei cărţi, semnate de unul dintre puţinii cititori-model pe care îi cunoaştem, este nu să construiască o teorie nouă (a „cîmpului de lectură”, bunăoară), ci să găsească un cuvînt comun, un compromis terminologic şi, totodată, o expresie personală pentru toate tentativele de a explica, motiva, descrie şi sublima actul de lectură şi esenţa acestuia. Contradictorii, de cele mai multe ori, toate aceste teorii îşi pot găsi, în definitiv, adăpostul în cavităţile omnivore ale „chitei” născocite de MVC, un cititor, la rîndu‑i, omnivor, împăcînd baroc, montaigneşte, sensuri care nu vor convieţui niciodată în mintea celui care se lasă obligat/ se obligă să gîndească, citind Don Quijote, la romanele cavalereşti scrise pînă la Cervantes. Dar nu numai despre compromis este vorba, ci şi despre necesitatea pe care a resimţit-o autorul nostru de a fi „altruist”, vorba lui N. Manolescu, cu propriii săi cititori, de a le oferi acea cheie nu atît de interpretare a cronicilor, articolelor şi portretelor pe care le inserează în partea a doua şi a treia a cărţii, cît de înţelegerea spiritului în care au fost zămislite, adică sub dicteul automat al... lecturii pe care o făcea, scriindu-le. De unde şi plăcerea imensă a unor texte care, altfel, nu ar fi vibrat în nici un fel (poate doar stilistic), nu ar fi fost pătrunse de nici o... metafizică, dacă e să credem că în mulţimea de manifestări ale fiinţei hermeneutului nici una nu are legătură cu realitatea extraliterară a lumii.

Plăcerea interpretării e o carte scrisă de un boem familist, dintr-o familie nobilă, o carte dănţuind goliardesc pe clapele unui pian mecanic, acordat de atîţia dintre predecesorii săi (Saussure, Lévy-Strauss, Foucault, Borges etc.), căruia autorul îi imprimă însă ritmurile necesare, preschimbînd portretul de familie în autoportret, în personajul care este el, MVC, libertin în idei, dar şi autoironic, dacă ştii să-l citeşti în disjuncţii, estet într-o epocă în care frumuseţea nu e în obiect, ci în consumarea lui. Cartea e, de la un capăt la altul, delectură – repetăm, că ne place –, autorul consumînd gigabaiţi de memorie vegetală cu pofta ingenuă a copilului care a descoperit lumea virtuală! Ingenuitatea actului de a trăi citind şi de a citi trăind este mai presus de orice cazuistică interpretativă. Astfel, nu mai contează dacă Alex. Ştefănescu e „lupul sanitar al literaturii”, dacă „exuberanţa romantică” a lui Nicolae Popa „se împacă cu esenţializarea esenţelor tari”, dacă surîde Vişnu sau Vasilache, dacă Mihai Cimpoi e critic, ori academician, ori preşedinte al USM, dacă Eugen Lungu se va delecta vreodată cu Misterioasa flacără a reginei Loana, dacă e bine sau nu să-i învăţăm pe „papagalii literari” (alias plagiatorii) să vorbească, ca să ne batem şi noi capul cu ceva, dacă, „în referinţe plastice”, Ionesco e Dali, Beckett e Magritte sau Tanguy, Ionesco e Picasso şi Beckett e Braque ş. a. m. d. Contează doar faptul că, peste o lună sau un an, Ionesco va fi, în nu mai ştiu care roman citit, Beckett...

Cu toată mirarea pe care o poate stîrni părtinirea în zilele noastre, am s-o zic şi pe asta: Plăcerea interpretării e o carte de lectura căreia te poţi îndrăgosti, aşa cum lui Mircea Cărtărescu îi cădea tronc, la o lansare, mintea lui Nicolae Manolescu. Şi-apoi, cum să nu vrei să citeşti cu lăcomie (de ce să nu i se întîmple şi unui scriitor basarabean aşa ceva?) un autor apodictic şi aproape de fiecare dată memorabil în sentinţele sale: „Franţa a dat lumii două lucruri care, în timp, au devenit, fiecare în parte, cîte o năpastă pe capul umanităţii: revoluţiile şi academiile”; „Lumea mai crede că literatura noastră este în stagnare, fără să înţeleagă că trăim de fapt frumoasa cădere în cadenţă, care nu se va încheia decît după ce vom povesti cele 1001 de nopţi, cu ştreangul la gît, ca Şaherezada”; „Numai personalizată, moartea e durere. Şi elegie – în opoziţie cu tragedie – este chiar durerea particularizată” etc.

În loc de concluzie. Credem, parafrazîndu-l pe Borges, că cele mai importante lucruri pe care le facem sînt cărţile citite de noi, mai puţin cele pe care le scriem. Plăcerea interpretării este, din acest punct de vedere, mai puţin importantă în calitatea ei de carte scrisă, dar valoroasă tocmai prin modul în care autorul ştie să evoce actul lecturii prin actul scrisului. MVC tratează, totuşi, prea socratic aspectele pur scripturale ale discursului, neglijînd, uneori, chiar norma ortografică şi... ortoepică (Shopenhauer, tout se tien, Jacques le Fataliste, La Molière, Cvasimodo, Schitke etc). Scuza lui este însă una majoră: el trebuie să explice tuturor meşterilor, copiilor şi profilor din Atena că ei nu au citit ceea ce cred că au citit, că ceea ce au înţeles nu e ceea ce au citit, că ceea ce nu au înţeles e tocmai ceea ce au citit şi alte lucruri capitale pe care se ţine mirifica noastră Cetate.

Dar, auctore, nu-ţi fă iluzii, citeşte mai departe...

_____________