Mariana Codruţ, în căutarea ultimei patrii

Despre o „existenţă acută” e vorba în ultima carte a Marianei Codruţ (Ultima patrie, Paralela 45, 2007). Faţă în faţă cu realitatea, cu poezia, cu Dumnezeu sau cu moartea, vocea ei se construieşte ca o identitate aflată în criză, căreia nu-i rămâne decît disperarea, revolta şi, eventual, ura de sine. Căci, îndreptată împotriva tuturor (ticăitul inimii este „o bombă cu ceas plasată / în chiar sacul de piele ce sînt”), a poeziei chiar (aceasta e ultima patrie, la care trimite numele volumului), discursul – tăios, auster, fără artificii – se hrăneşte din conştiinţa diferenţei şi a neputinţei.

Ideologizată ca o armă care, nemaiputînd distruge nimic în afară, se distruge pe sine, această poezie nu rămîne la cheremul impulsurilor; vitalismul pare el însuşi expresia unei lucidităţi alienante. Nu întîmplător, în întregul său, volumul se construieşte arhitectonic, urmărind articularea unei traiectorii a disperării, care atinge parcă punctul culminant în ultimele poeme. Doar că, atunci cînd spaima, disperarea, neputinţa se obiectivează aproape, devenind lume, iar subiectul se proiectează într-un discurs ludic-alienat, voce stranie repetînd jocurile copiilor, ultimul poem al volumului restaurează, ca să zic aşa, forţa, poate naturală, a feminităţii. A lumii ca feminitate. Iată: „ca ogarii amuşină zarea / sînii fetelor lăutarului / dezgoliţi în tufişuri. // dintr-un salcîm o frunză de aur / lent se desprinde, punînd / în grădina cît palma / temelia morţii lui viitoare. // iar eu beau la fereastră laptele / dulce-nspumat de vară tîrzie / şi lumea îmi pare / o femeie înarmată pînă în dinţi / cu armele frumuseţii sale”. Nu întîmplător poemul se numeşte şi totuşi.

Să fie aceasta consecinţa asumării unui mod natural de a fi? A convingerii că, într‑un fel sau altul, lumea se salvează pe sine? A unui vitalism care trece dincolo de conştiinţa traumatizată?! De nu cumva e o revanşă a feminităţii şi frumuseţii... Oricum, un veritabil program în această denunţare a cotidianului agresiv, imoral, corupt. De aici, chiar delimitarea de poetica celor consacraţi, a „clasicilor” postmoderni, pe care Mariana Codruţ îi şfichiuieşte: „nimic despre patria care te prigoneşte / despre terorismul fundamentalist / dărîmîndu-ţi buncărul cînd se sinucide, / despre onanista înfrigurată... // oricum, pe masa neagră nu mai dă bine / lîngă buncărul de mărar, lîngă paharul cu apă, / lîngă teoria relativităţii, spun clasicii / în viaţă, postmodernii cu mustăţi şi codiţă”.

Oricum, pînă aici, pînă la această surprinzătoare schimbare din final, justificată poate, în logica volumului, doar de încrederea în feminitate şi frumuseţe, totul e în derivă. De la realitatea imediată pînă la realitatea poeziei. Cu o identitate cu atît mai puternică, în discurs, cu cît îşi simte şi îşi strigă înstrăinarea, Mariana Codruţ trece de la cinism la dezabuzare sau la grotesc, denunţînd pînă şi absenţa de consistenţă a divinităţii ori a poeziei.

Tablourile de început ale volumului, cu secvenţe şi replici din „cartier”, devin ipostaze ale unei conştiinţe care denunţă căderea vieţii cotidiene, solemnitatea discursurilor oficiale, clişeele de sensibilitate. În acest spaţiu căzut (citim secvenţial: „în cartier, ziua vine cu coada între picioare, / strecurîndu-se printre salcîmi, printre carcasele maşinilor abandonate, printre sîrmele de rufe / întinse între copaci. / [...] / «aleo, aleo!» făcu insul ca porcul la tăiat / într-o zi cînd şomerul de la unu, cu nevasta / plecată în Spania şi o fiică puberă pe post / de nevastă, l-a-ncolţit cu sabia ninja”), o conştiinţă acuză, părînd să-şi fie – orgoliu al diferenţei – propriul teritoriu de întemeiere: „lumee, lumeee, soro lumeeeee, Biblia însăşi / sînt eu pentru mine: buchisesc la ea zi şi noapte”.

Oricum, e un spaţiu al coabitării în rău, în care izolarea nu mai protejează: „cu genunchii la gură stăm în găoacele din ghetoul galben: / fetele lăutarului cu ţîţa obrăznicuţă şi Iocasta cea transparentă / cu un soare mic şi lichid licărindu-i printre picioare, / ori Guţă, paznicul flauşat, cu fesul pe o ureche. // ca nişte ouă de matcă în stup stăm noi: eu cu iluzia / drept animal de casă, puştiul cu  maneaua la maxim de-ndată / ce soarele prinde puteri [...]” (sonatină), iar revolta ia forma refugiului, a dezgustului: „las cartea şi-mi pun mîinile sub cap: / n-am să mă duc după-amiază în piaţa primăriei la fasolea / cu ciolan festiv. O să privesc în alb-negru corzile salcîmilor / oprind din cădere burta umflată de sus / şi o să-mi număr degetele de la picioare” (de ziua naţională).

Dar, în această lume căzută, hipertrofiată, subiectul îşi pierde identitatea, se diluează. De reţinut poemul numai mîinile: „cînd noaptea îşi scoate / soarele net şi verzui din pămînt / toate-şi pierd carnea, numai sîngele / fîşîind în urechi, numai mîinile / îngropate în faţă sînt reale. // dac-au fost cîndva – / poate acum două ore – zuruit de zaruri / şi rîs şi lătrături de cîini pe sub geam, / sigur mi s-a părut. Sigur erau / doar imagini păstrate de creier / dintr-o lume topită şi scursă-n pămînt. // nimeni, nimic nu mai este după salcîmi, / doar întuneric în butelii uriaşe lichefiate. // şi dacă Dumnezeu ar exista, / în liniştea fără fisură / i-aş auzi chiar şoapta. / iar dacă totuşi există, / dar nu mă strigă pe nume, / fapta asta a cui e?”.

Şi dacă scrie, Mariana Codruţ o face tocmai din cauza acestei crize a identităţii. E la mijloc o angajare socială a fiinţei, care se salvează prin consemnarea căderii cotidiene (doar povestite, / toate mi se supun / şi de teroarea lor mă curăţ”) şi numele volumului pare să trimită chiar la această soluţie. „Sînt un Robinson, / de insula cuvintelor salvat, ultima patrie”. Numai că, adresată parcă şi poeziei, nu numai lui Dumnezeu, rugăciunea are efectul invers: „eu sînt slab, tu fă-mă tare, / te rog şi pe tine, / dar tu îmi apeşi capul cu labele / la pămînt, mursecîndu-mi faţa / parcă devenită peste noapte monstruoasă” (dar tu, singurătate). În locul salvării, depersonalizarea. În fapt, pe „insula cuvintelor”, poetul pare să-şi piardă consistenţa: „or cîtă irealitate / atîta dramă, tenace vestită / de o limbă de clopot din coşul pieptului” – şi scrisul este terenul nu doar al confruntării cu ceilalţi, cu Dumnezeu, cu moartea, ci mai ales cu sine: „scriu poezie împotriva lumii din mine / cu naşterea mereu amînată: / oraşul din ea are culori orbitoare, / oamenii au feţele în ceaţă, / numai eu nu mă văd deloc. // tot timpul cu ghionoaia pe urme, / îi simt flăcările lingîndu-mi ceafa: / îmi tai părul, îl arunc peste umăr / şi el se face o punte pentru ea; / las în spate ani buni de viaţă / şi ei se fac un rîu cald pentru ea; / îi arunc soarele uriaş sub coaste / şi el se întunecă; / fiindcă / pe întuneric ea poate mai bine să atace”.

În realitate, Mariana Codruţ îşi instituie forţa şi identitatea tocmai prin explorarea acestui sentiment al pierderii. Poemele Marianei Codruţ se construiesc, în fond, pe acest echilibru între propria criză şi criza lumii. De aici şi întrebarea dacă propria identitate nu este cumva tocmai consecinţa situării în acest spaţiu uman degradat, spaţiu aparţinînd istoriei: „Cînd toate cele văzute şi auzite / îmi depun ouăle lor / şi cînd [...] sub o bură / de ploaie, sub briză, sub vîntul / cu o mie de gîtleje, craniul veşnic gravid, / mereu mă întreb cine pe cine locuieşte / cine pe cine hrăneşte”.

Să fie, astfel, poezia tocmai locul mărturisirii urii de sine, al acelei sincerităţi în care verbul distruge totul, fără reţineri sociale? Or, chiar şi aşa, ea rămîne un loc al salvării, în vreme ce divinitatea şi-a pierdut puterile: „îmi vine în cap că trebuie să trag / semnalul de alarmă şi apoi să sar / din trenul ăsta, să fug prin lanurile de porumb, / lăsînd în urmă rumoare şi furie, / draga de ea, poezia, mă sapă, mă smulge, / din adîncuri şi îmi cară leşul sus, / pe platou, depunîndu-l în poala ierbii / plecată dulce de vînt, cum vagonetul / trupul mutilat al minerului / în braţele disperate ale nevestei. // într-un cerc mă-nvîrt, clar, într-un cerc, / de miile de feţe ale morţii mă înconjoară / şi mă răsfrîng: un cristal prin care văzută / faţa mea e un joc de puzzle împrăştiat. // şi iată ce trebuie să ştii tu: / cînd cu sexul din creştet desfoliat / ca un lotus cu o mie de petale / plutesc în carnea roşie a ochilor tăi, / numai cuvintele vin să mă apere: // că tu nimic nu poţi, / dar nimic, / drăguţule!” (confruntarea). În orice caz, disperarea scrîşnită din poezia Marianei Codruţ  e o reacţie la ceea ce aş numi metafizica democraţiei. Citim: „undeva, tribul samburu dansează fericit că Dumnezeu / a venit pe pămînt să cunune călăul cu victima” (telenovela leoaicei Niobe). Dincolo, însă, de o astfel de perspectivă, revolta: „pe urmă Niobe-a vînat, a mîncat şi la greu a dormit / să prindă puteri pentru altă telenovelă grotescă, timp în care, / pitit între ierburi, Dumnezeu o pîndea şi căsca mulţumit”.

La trîntă cu sine şi cu Dumnezeu, Mariana Codruţ acuză, de fapt, coborîrea la un mod elementar de a fi. Nu întîmplător, ghionoaia – care nu mai poate fi învinsă nicicum, aşa cum am văzut într-un text citat anterior – devine emblema răului: „am văzut-o. Nu era cruntă. / îşi ţinea picioarele larg desfăcute / să intre muzica în ea. / dansa din jumătatea de sus a trupului, / goală, pe nisip. // nu mai semăna cu ea însăşi – / un zîmbet îi atîrna din gură / ca unei pisici coada şoricelului prins. // pur şi simplu stătea pe nisip / şi dansa / cu jumătatea de sus a trupului, / iar muzica desfăcea încet / aripi de şindrilă albă în vînt” (portretul ghionoaiei).

Consecinţa unei angajări care îşi asociază, dincolo de orice compromis, fervoarea verbului, poezia Marianei Codruţ se hrăneşte din revoltă şi disperare. Poeme politice sînt, în fond, aceste texte nepervertite de clişeele pieţei literare.

__________