Scepticism electoral

Vom începe poetic: odată cu declanşarea campaniei electorale la începutul lui februarie, speranţele noastre iarăşi se leagă de culorile vioaie ale opoziţiei.

Vom continua însă într-un stil mai prozaic. De fapt, nu prea se leagă, căci cu stângul a început şi această campanie.

Politicienii, actuali sau foşti parlamentari, funcţionari şi consilieri de tot felul, s-au tot înghesuit să ajungă primii pe listele electorale. Unii, cu bani sau cu relaţii, au obţinut din plin ceea ce şi-au dorit. Cei care n-au reuşit să se instaleze în capul listei, s-au supărat, au trântit uşile şi au plecat (spre alte partide).

De mai mulţi ani mă întreb: de ce se grăbesc oamenii politici de la noi să apuce un loc comod în somptuoasa clădire a legislativului? Oare chiar îşi propun să scoată Republica Moldova din groapa sărăciei? Sau poate vor să pună pe picioare cultura muribundă a acestui stat? Dar mai precis, cred că vor să intre în istorie, jinduind să-şi dea votul, preţiosul lor vot pentru aderarea RM la UE.

Dacă aşa stau lucrurile, aş vrea totuşi să ştiu de ce niciunul dintre actualii parlamentari, care s-au înscris la fuga în cursa electorală pentru a deţine încă un mandat, nu-şi face procese de conştiinţă şi nu catadicseşte cel puţin să se întrebe dacă mai merită să ţină locul patru ani în parlament, odată ce de pe urma şederii lui aici ani de-a rândul bicisnicul stat moldovenesc a rămas tot acolo de unde şi-a luat startul. De ce nici măcar niciunul dintre ei nu şi-a dat darea de seamă în faţa electoralului, precizând tot ce a făcut sau a încercat să facă pentru RM în calitatea sa de parlamentar?

Mi-ar plăcea vreodată să citesc jurnalul unui parlamentar moldovean, să văd cât de mari i‑au fost îngrijorările şi frământările atunci când se votau legi decisive pentru soarta acestui stat. Îmi dau seama însă că bietele suflete n-au timp nici să mănânce, mite să-şi înşire gândurile pe hârtie.

Din păcate, majoritatea politicienilor de la noi s-au obişnuit să-şi facă din misiunea de parlamentar o activitate profitabilă. Unii doar atât visează: să ajungă în fotoliul privilegiaţilor  pentru a-şi ţine sub protecţie legislativă afacerile. Întreg Parlamentul Republicii Moldova a devenit în ultimii ani o instituţie care lucrează exclusiv pentru el însuşi. Uitaţi-vă la cei mai de vază aleşi ai poporului care ies din această sumbră clădire: sunt oameni plini de sine şi de dispreţ faţă de cei care i-au ales, bine hrăniţi, cu obrazul strălucitor de pătat ce e, cu moralul ridicat şi cu siguranţa că şi-au aranjat un viitor luminos.

Cetăţenii simpli, care se înghesuie la o alimentară sau alta pentru o pâine „Codru” sau „Chişinău”, acum de 1 leu şi 50 de bani, pentru parlamentari nu există. Ei figurează doar undeva în datele statistice, ca jertfe ale marilor lupte electorale.

Culmea e că pentru potentaţi nici intelectuali nu există. Primii ştiu doar un singur lucru despre cei din urmă: majoritatea dintre aceştia, din cauza sărăciei şi a lipsei de caracter, pot fi manipulaţi uşor prin puterea banului. Şi asta fac, mai ales în timpul campaniilor electorale. Şi asta face mai ales Partidul Comunist.

Dar de ceva timp încoace şi unele partide de opoziţie se  gândesc şi chiar au întreprins paşi concreţi întru susţinerea materială a oamenilor de creaţie. Îmi ziceam, ca să mă conving, că poate aşa şi trebuie: să mai contribuie şi alţii decât miloşii de comunişti la bunăstarea marilor gânditori ai poporului. De aceea m‑am bucurat când unul dintre partidele liberale a venit în întâmpinarea Uniunii Scriitorilor, organizând aici în repetate rânduri frumoase mese de sărbătoare (ca să nu le zic de binefacere) şi împărţind, conform unor liste, nu se ştie de cine şi după ce criterii întocmite, plicuri cu sume modeste de bani.

Urmărit de la distanţă, tot acest scenariu pare frumos, întrucât scriitorii sunt chiar doriţi să se întâlnească între ei, să mai schimbe idei, având puţine asemenea ocazii, iar de bani, de, cine nu se bucură, în special când aceştia vin ca picaţi din cer.

Mă întreb din nou  (şi rămân doar cu întrebările) dacă nu era cazul, odată ce mulţi scriitori împărtăşesc doctrina liberală şi democrată, ca acei bani meniţi scriitorilor să se investească în proiecte mai mari, cum ar fi, de exemplu, organizarea unor lecturi publice, de genul celor practicate în Occident. Asemenea acţiuni ar fi fost parcă mult mai justificate, întrucât cititorii noştri, atâţia cât mai sunt, demult n‑au văzut la faţă vreun prozator sau poet, şi mai ales vreun tânăr scriitor. Cei mai în vârstă au avut norocul să fie ţinuţi mult timp pe braţe de vechiul regim, şi azi încă mai poartă cu mândrie laurii culeşi atunci, numai ei ştiu cum şi cu ce costuri.

Dacă şi intelectualii sunt la fel de vulnerabili ca ţăranii la factorul ban (fiindcă şi ei primesc salarii şi pensii mizerabile), ar fi bine măcar ca ei să ştie a cheltui acest ban şi în alte scopuri, mai nobile.

Mă îngrozeşte gândul la cât de flexibili şi nelămuriţi suntem cu noi înşine. Cum vrem atunci să-i convingem şi pe alţii să nu voteze strâmb?

Şi de ce să ne supărăm pe oamenii de la sate, care se bucură de orice bănuţ în plus venit de la stat, dacă gândim cam la fel? Într-atât de mult ne-a slăbit moraliceşte sărăcia, încât nu ne mai prinde niciun ideal, oricât de frumos s-ar arăta conturul lui în zare. Şi-atâta neîncredere faţă de politicieni (de orice culoare ar fi aceştia) cât există astăzi la noi te-ai mira să mai vezi în altă parte. Dar în cine să te încrezi? Chiar dacă s-a întâmplat să se rătăcească pe una dintre noile liste electorale vreo minte mai lucidă, alături de purtătorul ei stau grămadă o serie de nume care nu spun nimic lumii. Iar în spatele acestor nume se află persoane care se gândesc strict la bunăstarea familiei lor şi la nimic mai mult. Mă tem că scepticismul nostru vizavi de clasa politică moldovenească este unul cronic. S-a învechit foarte mult şi boala comunismului intrată în oameni. În ţărani şi în intelectuali laolaltă.

Pentru a fi dezrădăcinată şi uitată definitiv, nu e nevoie doar de bani, dar şi de multă inteligenţă, moralitate şi discernământ.