|
Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, 2008
Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera” de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex”, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii?
Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69”, flash-uri din anii ’50 şi mărunţişurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof”.
Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul” din titlu.
Reproducem un fragment din ce a spus Gabriel Liiceanu la lansarea cărţii: „Am crezut în filozofie şi nefericirea mea era din ce în ce mai mare, pe măsură ce mă aplecam mai mult în faţa filozofilor. Am realizat apoi că omul nu e făcut numai din gînduri, ci şi din trup, care ne pune în faţa cazanului unde colcăie sentimentele. Cartea aceasta se bazează pe cearta mea cu filozofia, pe cearta cu imaginea mea publică şi pe cearta cu ipocrizia în care trăieşte orice om pe lumea asta. Scrierea acestor pagini m-a făcut mai liber ca niciodată. Pot oricând să ies din viaţă, cu conştiinţa împăcată că nu m-am minţit în ceea ce mă priveşte.”
Leo Butnaru. Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz. Editura Timpul, Iaşi, 2008.
Dar poate că sufletul unui popor este, în genere, de ne-enciclopedizat?... Astfel că imposibilele enciclopedii sunt substituite (totdeauna parţial, însă antrenant) de beletristică, studiu eseistic. În fine, chiar şi de anecdote. Aceasta (acestea) însă nu trebuie să ne facă a nu visa frumos (fructuos) la un superb „hiperproiect românesc”: Enciclopedia Sufletului. Paradoxul, plăcuta surpriză e că un atare proiect academic irealizabil are inestimabilul merit de a-i oferi propulsie, vitalitate literaturii! (Leo Butnaru)
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române. Colecţie: Hors Collection. Editura Cartea Românească, 2008
Iluziile literaturii române de Eugen Negrici este un alt fel de istorie a literaturii române care va dinamita toate miturile culturale, adânc înrădăcinate în conştiinţa publică. O carte gravă şi explozivă scrisă cu acea responsabilitate, pe care ţi-o dă o viaţă de studiu şi cercetare, cu acel curaj, pe care cunoaşterea profundă a operelor literare ţi-l insuflă, cu amărăciunea şi luciditatea specialistului.
„Cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, este o analiză lucidă, intransigentă, convingătoare a miturilor care parazitează istoria literaturii române, dar e, deopotrivă, şi o profesiune de credinţă, rostită cu o sinceritate îngândurată. Fiindcă, îndărătul enunţurilor tăioase şi al paginilor încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire rănită.” (Paul Cornea)
„De o extremă luciditate, ca tot ce scrie Eugen Negrici, nu fără asprime, dar şi înţelegere, la fel ca Literatura română sub comunism, această carte care spulberă iluzii va fi citită cu pasiune, va stârni dezbateri şi, nu mă îndoiesc, se va impune ca una de raftul întâi.” (Livius Ciocârlie)
Mircea A. Diaconu, Cui i-e frică de Emil Cioran? Colecţie: Critică şi istorie literară. Editura Cartea Românească, 2008
Cartea lui Mircea A. Diaconu Cui i-e frică de Emil Cioran? luminează dintr-o perspectivă nouă chipul – nu tocmai uşor de prins într-o imagine revelatoare – al „străinului” Emil Cioran, gânditorul atipic bulversat şi, paradoxal, în egală măsură, consacrat de ceea ce el numeşte „coşmarul” parizian. „Filosofia” cioraniană este citită printr-o grilă pe care exegetul o deduce din fertila corespondenţă purtată de expatriat cu „cei de acasă”. Nu despre un Cioran „tragic” e vorba în aceste pagini, ci despre un Cioran „sceptic, melancolic, umorist”. Recursul sistematic la ironie pune sub semnul întrebării multdiscutatul „nihilism” cioranian. „Si atunci, strigătul devine râs histrionic. În aceste condiţii, cui să-i fie frică de Cioran?!”
„Mircea A. Diaconu este probabil cel mai serios istoric literar apărut în România după 1990.” (Mircea Iorgulescu)
„Mircea A. Diaconu e unul dintre puţinii critici de azi care nu face decât să exerseze o vocaţie; el n-are de proferat o dogmă, n-are de emis decrete şi nici nu trebuie să-şi impună, cu goarna ori cu biciul, vreo generaţie ori vreun club; prin urmare, nu-şi pierde nicicând cumpătul, nu scrie cu cerneală violentă sau cu rărunchii supraîncălziţi. Chiar când se aprinde, fie în entuziasm, fie în polemică, scrisul lui nu se visceralizează şi nu părăseşte perimetrul septic al ideii ori al argumentului.” (Al. Cistelecan)
Dan C. Mihăilescu, Idei cu zimţi. Viaţă literară III, ianuarie 2007 – iulie 2008, Editura Humanitas, 2008
„În primăvara lui 2003, când Horia-Roman Patapievici, care pregătea apariţia revistei Idei în dialog, mi-a cerut prieteneşte colaborarea, drăcuşorul jucăuş din firea cronicarului literar m-a provocat la un joc. Închipuie-ţi, mi-a şoptit dumnealui, că vei ţine până la sfârşitul vieţii un soi de jurnal cu întâmplări din viaţa breslei scriitoriceşti, cu idei, cărţi, mentalităţi şi polemici, cu plăceri şi orori, cu bârfe, ofuri, invidii, pledoarii pro şi contra, cu destulă furie, dar şi cu nesmintită iubire pentru Pagina înnegrită de păcatele, virtuţile şi talentele noastre.
Curată ispită! Aşa s-a născut rubrica „Viaţă literară”, care colectează lună de lună mierea şi fierea din peisajul artistic şi le supune unei alchimii capricioase. (…) Când se întâmplă, ca acum, să le recitesc pentru cuminţirea lor într-o carte, textele cu pricina îmi par când nişte bufoni inofensivi, fals-infantili şi giumbuşlucar îmbătaţi de prezenţa publicului, când un arbitru încruntat pantocratic, un judecător nutrind în taină nostalgia ghilotinei. Idei cu zimţi…” (Dan C. Mihăilescu)
Radu Pavel Gheo, Numele mierlei. Colecţia EGO-Proză. Editura Polirom, 2008.
Structurat în cinci părţi (numite de autor LP-uri), volumul cuprinde povestiri în majoritate inedite, dar şi câteva care au apărut de-a lungul anilor (într-o formă prescurtată sau modificată) în diverse publicaţii din România, precum şi în antologia oZone friendly (2002). În Numele mierlei – 50 de clipuri vesele şi triste au fost incluse variantele integrale şi definitive ale textelor.
Una dintre povestirile din volum, Pregătiri de nuntă, a stat la baza scenariului de scurtmetraj selectat printre cele trei finaliste de la concursul HBO din 2008.
„Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă.” (Mircea Iorgulescu)
„O întrebare: ştie cineva dacă există vreun site care oferă cărţile, în format electronic, scrise de Radu Pavel Gheo? Indiferent dacă este gratis sau cu bani.” (http://forum.softpedia.com)
„De curând l-am descoperit pe publicistul Radu Pavel Gheo şi, cu toate că nu sunt întotdeauna de acord cu el, n-are cum să nu-mi placă. Citiţi-l, e amuzant: Adio, adio, patria mea cu i din i, cu a din a, Românii e deştepţi, DEX-ul şi sexul :-).” (http://www.fcsteaua.ro)
Noutăţi la Editura Cartier, Chişinău
Jacques Duquesne. Dumnezeu pe înţelesul nepoţilor mei.
Traducere din franceză de Adrian Ciubotaru.
Creaţia lumii este altceva, cu totul altceva. Ea este pe cale de a se face. Ea nu este terminată. Dumnezeu încă mai lucrează în lume, în univers, pentru a continua creaţia. Noi vorbeam adineauri despre trecerea de la dezordine la organizare. Procesul continuă. Şi aceasta datorită colaborării lui Dumnezeu cu oamenii. În religiile evreiască şi creştină, asta se cheamă Legământ: Dumnezeu şi oamenii fac alianţă pentru a îmbunătăţi lumea.
Tahar Ben Jelloun. Islamul pe înţelesul copiilor. Traducere din franceză de Ioana-Crina Coroi.
Aici le povestesc despre islam şi despre civilizaţia arabă atât copiilor mei, născuţi musulmani, cât şi tuturor copiilor din orice ţară, cu orice origine, religie, limbă (…). Nu-i nicidecum vreo predică sau vreo pledoarie. Nu vreau să-i conving de ceva anume, spun cât se poate de obiectiv şi de simplu povestea unui om care a ajuns profet, precum şi povestea unei religii şi a unei civilizaţii care au dat atâtea lucruri umanităţii.
Nicole Bacharan, Dominique Simonnet. Dragostea pe înţelesul copiilor noştri. Traducere din franceză de Georgeta Barbu-Anghel.
Nevoie de dragoste, plăcerea de a iubi, suferinţă din dragoste… Dragostea şi iar dragostea, mereu şi mereu… În fapt, singurul lucru care ne interesează, nu-i aşa? Cum să te „regăseşti” în iubire, la vârsta la care începe totul? Cum ştii dacă iubeşti ori dacă eşti iubit? Putem face distincţia între dorinţă, prietenie, afecţiune, pasiune poate? Să mai credem încă în marea dragoste? Să facem dragoste fără să iubim? Să iubim fără a simţi dorinţă? De-a lungul unor conversaţii animate, un bărbat şi o femeie se expun tirului de întrebări provocatoare ale unor adolescenţi. Fără ocolişuri, fără disimulări, Nicole Bacharan şi Dominique Simonnet ne îndrumă pe „calea” acestei adevărate (dar extrem de complicate!) comori: libertatea de a iubi.
Jacques Le Goff în colaborare cu Jean-Louis Schlegel. Evul Mediu pe înţelesul copiilor. Traducere din franceză de Nicoleta Loredana Moroşan.
Aş spune că dacă Evul Mediu nu este perioada aurită pe care şi‑au închipuit-o unii romantici, el nu este, în ciuda punctelor sale slabe şi a aspectelor care ne repugnă, nici epoca obscurantistă a cărei imagine au încercat să o răspândească umaniştii şi iluminiştii. Trebuie să-l privim pe ansamblu.
Există cu siguranţă un Ev Mediu „întunecat” (…). În acelaşi timp, există şi imaginea unui Ev Mediu „frumos”, iar ea este prezentă în fascinaţia copiilor, în special în faţa cavalerilor, a fortăreţelor, a catedralelor, a artei romane şi a artei gotice, a culorii (vitraliilor, de exemplu) şi a sărbătorilor. În plus (…), Evul Mediu este momentul naşterii Europei!
|
Inapoi la cuprinsul numarului