Georg Klein – creatorul de lumi paralele (Grupaj realizat de Vasile Gârneţ)

Georg Klein s-a născut în 1953, la Augsburg şi locuieşte în prezent, împreună cu familia (soţia sa este scriitoarea Katrin de Vries), la Berlin şi în Fresia de Est. Primul său roman, Libidissi (1998), a fost considerat o adevărată revelaţie pentru literatura germană contemporană. Iată cum îşi începea articolul despre romanul lui Georg Klein, în „Neue Rheinische Zeitung”- aprilie 2004, criticul literar Stephan Richter: „Pare o poveste. Cineva scrie neîntrerupt de vreo douăzeci de ani, scrie romane şi povestiri pe care le ţine în sertar, pentru că nimeni nu vrea să le publice. În acelaşi timp, pe scena literară s-a lansat o cohortă întreagă de tinere şi zgomotoase talente. O nouă domnişoară-vurdenkind o eclipsează pe alta… Autorul nostru este trecut bine de 40 de ani. Poate că şi astăzi ar fi continuat să muncească în anonimat, dacă nu s-ar fi găsit un tânăr şi curajos editor, căruia să nu-i pese ce gândesc despre literatura bună colegii săi editori. În toamna lui ’98, la Editura Alexander Fest, a apărut un excelent, uimitor roman de debut. Criticii s-au frecat la ochi şi au constatat la unison: nimic asemănător nu mai citiseră de mult. Autorul se numea Georg Klein, iar romanul - Libidissi”. Romanul a fost tradus imediat în mai multe limbi, iar cartea de povestiri, Chemarea peştelui orb, editată în 1999 şi distinsă cu Premiul Fraţii Grimm al oraşului Hanau, iar în 2000 cu Premiul Ingeborg Bachmann, a confirmat valoarea scriitorului. În anii ce au urmat, Georg Klein a publicat şi alte scrieri „de sertar”: romanul Barbar Rosa. O istorie detectivă (2001), Despre germani, volum de nuvele (2003), Soarele străluceşte peste noi, roman (2004), Păcatul fulgerului blând, roman (2007).

Critica literară din Germania îl vede pe Georg Klein ca pe un neoromantic rătăcit între „romantismul german şi Kafka, între Poe şi Lovecraft”, ca pe un creator de proză mitomaniacală, falsparabolică, suprasaturată de citate criptate, pe scurt: un creator de lumi paralele. Într-un interviu din ziarul Welt (2001), în plină ascensiune literară, Georg Klein spunea următoarele despre scrisul său: „Mizez pe un cititor inocent, care n-a studiat germanistica şi înţelege cuvântul „romantic” într-un sens larg… Pe de altă parte, nicio propoziţie din ceea ce scriu eu nu este neutră. Ea trebuie să-i provoace cititorului plăcere, să-l ţină conectat. De fapt, mă adresez unui cititor care, citind proza mea, să fie capabil de două lucruri: să se bucure de o frază frumoasă, dar şi să nu piardă din vedere legătura dintre diferite episoade ale cărţii…”.

„Libidissi”

Acţiunea din romanul Libidissi se desfăşoară într-o ţară asia­tică (de fapt, judecând după decor, ar putea fi şi una africană), o ţară care tocmai s-a eliberat de regimul unei ocupaţii străine. Locuitorii din oraşul Libidissi, capitala ţării, se împart în două grupuri distincte: băutorii sibariţi de zuleika – o licoare distilată din lapte de iapă, şi un alt grup, mai puternic, de sectanţi religioşi sângeroşi, care urmează învăţămintele unui proroc local, Gahis. Eroul central al naraţiunii, Spaik – un agent german, este într-o misiune de spionaj. Primeşte informaţii şi mesaje codate printr-o poştă pneumatică, instalată în peretele locuinţei sale, iar decodările şi alte instrucţiuni le află în cadrul unui program TV, intitulat „German fun”, recepţionat prin satelit. Însă romanul nu este unul de spionaj, construit după canoanele genului, ci este mai curând o variaţie metaforică pe o temă destul de veche: „Occidentul e una, Orientul e altceva, şi aceste identităţi nu se pot uni”. Atmosfera suprarealistă densă din capitala ţării - Libidissi, îl înghite, îl copleşeşte pe agent, un om dintr-o altă civilizaţie, iar el, de la un punct încolo, nici nu mai conştientizează acest lucru. Romanul poate fi uşor calificat drept unul fantastic, absurd sau chiar paranoidal. O caracterizare destul de riscantă, totuşi, pentru că multe din cele ce se întâmplă în roman ne amintesc de evenimente ce s-au petrecut în Vietnam, Afganistan sau Irak.

„Soarele străluceşte peste noi”

Fanii thrillerelor psihologice şi ai filmelor de groază ştiu bine că prin încăperile caselor pustii adesea bîntuie teroarea. Urmărim cu sufletul la gură cum un băieţaş rătăceşte prin sălile întunecate ale unui hotel părăsit în filmul lui Stanley Kubrik The Shining, pătrundem în sumbra ambianţă gotică a Casei Dakota din New York în pelicula Rosemary’s Baby a lui Roman Polanski. Reşedinţa victoriană pierdută printre dune a lui Norman Bates din Psycho a ajuns să fie identificată cu imaginea virtuală a casei cu fantome. Prin reţelele de coridoare interconectate, prin galeriile lifturilor şi prin tunelurile subterane, blocurile-turn oferă o scenă largă pentru fantezii claustrofobe şi scenarii cu evoluţii catastrofale. De regulă, o calamitate neaşteptată adună un grup mic de oameni foarte diverşi care trebuie să lupte pentru a supravieţui. Întotdeauna sfîrşitul e sîngeros şi personajele pozitive reapar la lumina zilei purificate de această ordalie.

Exact acelaşi model este utilizat şi de scriitorul Georg Klein, născut în 1953 la Ausburg, ca punct de plecare pentru noul său roman Soarele străluceşte peste noi. Într-o zi senină şi caldă de martie, patru bărbaţi şi o femeie se întîlnesc la cantina unui bloc-turn părăsit din anii 1950, în aşteptarea angajatorului lor. Un bătrîn misterios, al cărui nume, Gabor Cziffra, se asortează cu ţinuta sa exotică, i-a atras pe cei cinci în acest loc complet izolat de restul lumii, pentru o misiune ciudată. Cziffra este „naşul” secret al aşa-zisei Salzhafen, o regiune industrială abandonată de lîngă ţărmul unui oraş din nordul Germaniei (presupunem că este vorba de Hamburg şi de zona St. Pauli). Acesta încredinţează grupului următoarea misiu­ne. Clădirea, care urmează a fi demolată, e situată pe locul unui fost „Muzeu al Miracolelor Lumii” distrus în timpul celui de-al doilea război mondial. Ei trebuie să găsească „Soarele”, un obiect cu semnificaţie ritualică evidentă.

Pe parcursul explorărilor aflăm că obiectul este un disc similar Discului Celest Nebra (un obiect datat din Epoca Bronzului, descoperit recent în timpul unor săpături arheologice ilegale), care a fost cîndva mîndria colecţiei muzeului. O recompensă considerabilă îi aşteaptă pe participanţii la misiune, dar derularea ulterioară a acţiunii este una sîngeroasă, consecinţă a regulii implacabile a „jocului”: dacă unul dintre membrii grupului moare, partea sa le revine celorlalţi. Aceştia rătăcesc zi şi noapte prin clădirea devastată, consumînd mîncare de cafenea demult expirată, înfruntînd obstacol după obstacol în timp ce numărul personajelor se reduce rapid.

Prima jumătate a romanului este povestită din perspectiva unui personaj pe nume Lămîie Amară. Într-o manieră similară celei a rivalilor săi, Lămîie Amară îşi datorează numele de cod băuturii sale preferate. Acesta se dovedeşte a fi un narator în care nu putem avea nicio încredere, care este mereu somnolent şi cade deseori în fantezii paranoidale. Gabor Cziffra preia rolul de narator în cea de-a doua parte a cărţii; el monitorizează situaţia dintr-o cabină ascunsă deasupra liftului, fiind dotat cu numeroase mijloace capabile să o influenţeze.

Pînă la urmă, aflăm că totul nu e decît o înscenare sofisticată,  un experiment pus la cale de către Cziffra; din postura sa înaltă el creează obstacole, schimbă reguli şi determină destine. Numele melodios al acestui personaj elegant (posibil, inspirat de cel al regizorului de film Geza von Cziffra) sugerează că arhitectura bloc-turnului, cu labirintul său de coridoare, cotloane, scări şi etaje, poate fi interpretată ca un cifru pentru acest text construit cu multă artă. Clădirea are unsprezece nivele, iar romanul conţine respectiv unsprezece capitole. Blocul-turn şi edificiile demolate pe care acesta le-a înlocuit – pe lîngă muzeu, pe acelaşi loc fusese şi un cinematograf – joacă un rol semnificativ, simbolizînd melanjul formal de stiluri şi de artefacte ale istoriei germane îngropate sub straturi de moloz.

Cea mai ambiţioasă, dar şi cea mai pasionantă carte de pînă acum a lui Georg Klein manevrează convenţiile romanelor şi ale filmelor de groază şi oferă ceva mult mai mult decît un scenariu interesant. Este un studiu riguros despre esenţa ficţiunii, despre modul în care un cosmos literar unic poate fi creat cu ajutorul unor decoraţii dintr-o realitate familiară şi inspirîndu-se din banala cultură a filmelor, benzilor desenate şi a literaturii de consum. Klein nu e singurul scriitor german contemporan care apelează la această confruntare, indusă artificial, dintre antichitate şi modernitate, cunoscută deja din filme de la Mad Max pînă la Matrix.

Alături de alţi autori ca Henning Ahrens şi Tobias O. Meiss­ner, Georg Klein a reuşit să realizeze o fuziune dintre genuri, făcînd abstracţie de delimitările dintre sofisticarea literară şi divertismentul profesionist. Cu greu am mai putea găsi la ora actuală un alt scriitor german care să obţină efecte atît de impresionante dintr-o astfel de combinaţie. Fiecare din cele trei romane ale lui Georg Klein abordează un anumit gen literar, punînd în valoare principiile, distribuţiile de roluri şi limbajele ce le sînt specifice şi creînd astfel prin artificii artistice îndrăzneţe un produs literar uşor de consumat, care-l transformă pe autor într-un fel de Quentin Tarantino al scrisului. După cum Tarantino reciclează materia nenumăratelor filme de categoria B, transpunînd-o în confruntări sofisticate cu genurile tradiţionale, Georg Klein procesează cantităţi uriaşe de literatură de probă joasă şi înaltă în egală măsură, relevînd o inventivitate inepuizabilă în abordarea limbajului şi a structurilor.

Pe de o parte, cititorul se confruntă cu un scenariu de groază care implică un ucigaş neidentificat înarmat cu o măciucă, multă violenţă, moartea a doi dintre participanţi, cadavre desfigurate şi descrieri explicite ale visceralităţii. În acelaşi timp, arhitectura romanului mai integrează planuri narative comice, prin referinţele frecvente ale personajului Lămîie Amară la vasta sa colecţie de benzi desenate Disney. Gabor Cziffra, care este, deseori, numit „Unchiul” şi îşi exprimă constant ataşamentul faţă de „Nepotul” său, ni-l aduce în memorie pe nobilul Dagobert, nu doar prin rezonanţa numelui său: la fel ca şi Dagobert, Cziffra are în posesie o comoară ascunsă.