Tinereţe fără bătrâneţe (despre Grimus de Salman Rushdie)

Cărţile de debut ale marilor scriitori au farmecul lor aparte. De cele mai multe ori, se citesc cu un soi de plăcere detaşată a lecturii, fără presiunea nevoii de a recunoaşte capodopera, fără miza descoperirii  perfecţiunii stilistice sau a inovaţiei absolute. Sunt cărţi asumat imperfecte de care, tocmai de aceea, te poţi bucura în mai mare măsură.

În al doilea rând, cărţile de debut se pretează unui soi de lectură detectivistică, prin acest lucru înţelegând identificarea a mici semne literare care anunţă temele şi motivele viitoarelor cărţi, precum şi strămoşii unui anumit tip special de scriitură. Nu de puţine ori descoperirea acestor lucruri alături de conturarea imaginii de ansamblu asupra evoluţiei traseului literar al unui autor poate constitui o savoare în sine.

Pornind de la aceste constatări preliminare, am început să citesc Grimus, cel dintâi roman al lui Salman Rushdie, publicat în 1975. Suntem încă departe de faima scriitorului condamnat la moarte pentru Versetele satanice, departe de temele predilecte ale exilului impus (la vremea aceea Rushdie, indian la origine, alegea, de bunăvoie, Anglia), departe de sarcasmul şi critica acidă a societăţii contemporane (din Furie, de pildă). Rushdie debutează, în schimb, cu o poveste, un roman plin de simboluri, metafore şi alegorii scris de la un cap la altul într-o tuşă voit naivă. Povestea este oarecum întoarsă pe dos. Regulile basmului ale lui Vladimir Propp sunt funcţionale dar într-un mod cât se poate de surprinzător.  Prejudiciul în cazul poveştii din Grimus seamănă cu cel din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte numai că, spre deosebire de eroul lui Ispirescu, Vultur-în-Zbor, protagonistul cărţii lui Rushdie are acces încă de la bun început la nemurire. Rushdie întoarce convenţiile fantasticului pe dos, imaginând în loc de o goană după viaţa eternă, o eternă goană după moarte. Jocul constant cu iluziile, luarea în răspăr a unei întregi tradiţii, îmbracă pe rând haina umorului, a fabulosului, a meditaţiei grave. Prin istoria imaginată, Rushdie dărâmă un mit şi îşi plasează cititorii în faţa unei constatări grave: o viaţă lungă nu e neapărat şi o binecuvântare. Cel care trăieşte mult suferă pe măsură, îşi vede copiii, nepoţii, prietenii, murind. Cu fiecare zi care trece, lumea se schimbă şi scoate la iveală o realitate cu care el, nemuritorul, nu mai este contemporan. Lumea din jur nu mai e a lui şi atunci singura soluţie pentru a părăsi cercul este moartea - salvare, fericire şi nicidecum blestem sau tristeţe. Iată o descriere memorabilă a uneia dintre relaţiile amoroase ale celui care, nemuritor, îşi vede amanta îmbătrânind. Femeia matură se transformă, pas cu pas, într-o bătrână al cărei libidou extraordinar dezgustă: „Când l-a întâlnit prima dată pe Vultur-în-Zbor, Livia avea patruzeci şi cinci de ani şi la vremea aceea era o frumuseţe apusă, dar care încă mai emana o atracţie sexuală zdravănă şi un magnetism considerabil. Acum, la şaptezeci de ani, atracţia sexuală dispăruse. Magnetismul se transformase într-o cramponare neplăcută şi claustrofobică. L-a prins cu înfrigurare în gheare pe Vultur-în-Zbor, ca şi când nu ar mai fi vrut să-i dea drumul până când nu i-ar fi murit în braţe, aşa cum făcuse şi nejelitul domn Oscar Cramm cu mulţi ani în urmă. În public, mâinile ei ca nişte gheare scheletice nu-l slăbeau niciodată. În intimitate, stătea veşnic cu capul în poala lui şi-şi strângea picioarele cu mâinile până i se albeau încheieturile. În pat îl apăsa cu atâta putere, încât adesea îl lăsa fără suflare. Dacă-l vedea vorbind cu alta, se repezea la ei şi, cu o voce dogită, le arunca insulte izbitor de vulgare, care o făceau pe biata femeie să fugă cât vedea cu ochii. Apoi Livia îi cerea scuze lui Vultur-în-Zbor, încercând să pară o fetiţă sfioasă (o privelişte care-ţi făcea greaţă), şi spunea: - Îmi pare rău, iubire. Ţi-am stricat cheful, nu? De doamna Cramm nu puteai scăpa.” (p. 37).

În privinţa tehnicilor narative folosite de Rushdie, remarcăm un eclectism pozitiv. Ceea ce la alt scriitor ar putea părea un caleidoscop de formule literare care nu au nimic în comun, în Grimus arată extrem de închegat.  Jocuri de cuvinte, ghicitori, poezii (inclusiv bijuterii miniaturale gen haiku: Nisipurile timpului/Sunt stropite cu noi/începuturi), jurnal, scriere indirect liberă, toate se contopesc într-un malaxor epic de o forţă neobişnuită. Privit din acest unghi, romanul pare să anticipeze cărţi precum Ultimul suspin al maurului  sau Pământul de sub tălpile ei. Extravaganţa procedeelor tehnice e dublată de o reţea foarte bogată de referinţe, aluzii şi citate, o provocare deosebită pentru traducător şi redactor deopotrivă. Shakespeare, Thomas Mann, Kafka, Saint-Exupery, John Keats, Coleridge sau Robert Burns sunt doar câţiva dintre scriitorii pe care Rushdie îi prinde în plasa intertextualităţii.

Grimus nu e totuşi o carte fără cusur. Cea mai însemnată imperfecţiune este consecvenţa mult prea mare a artificialităţii. Jocurile de cuvinte şi găselniţele ghiduşe prind dacă sunt folosite cu picătura, în cantităţi mari coerenţa textului putând avea serios de suferit. Pasaje întregi devin redundante sau chiar sâcâitoare şi stânjenesc cursul firesc al unei poveşti ingenioase şi frumoase. Partea a treia, intitulată chiar Grimus, abundă în fragmente de acest soi: „ - Dincolo de personalitate se ascunde esenţa. Metafizicienii din Oxyput VII au elaborat un dispozitiv pentru detectarea acestei esenţe. Am făcut rost de unul într-una din călătoriile mele. […] Dispozitivul pe care urmează să ţi-l arăt se cheamă Ochiul Ion. Poate examina şi înregistra structura Ionică specifică oricărei Esenţe Dinamice. De-a lungul câtorva secole de experimente, oxyputanii au analizat semnificaţiile respectivelor modele ionice” (p. 341).

Pentru cei care acceptă cu inima deschisă convenţiile şi jocul (uneori şi experimentul gratuit) şi care doresc o poveste bună, cu miez, în care să regăsească, cu fiecare capitol, surprize, Grimus poate fi lectura ideală. Romanul de debut al lui Rushdie îi poate dezamăgi însă pe fan(atic)ii scriitorului care îl cunosc mai cu seamă pentru romanele mai recente (de la Copiii din miez de noapte încoace). Grimus seamănă şi nu prea cu celelalte cărţi ale sale, iar diferenţa narativă poate fi o plăcută surpriză sau o deziluzie. După gust.

_____

Salman Rushdie, Grimus, traducere din engleză şi note de Daniela Rogobete, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 373 p.

1