Conexiuni

Am o relaţie specială cu unele texte – pe unele le-am găsit într-un mod extrem de straniu, cu unele am reuşit să intru în dialog, pe unele le-am arătat prietenilor şi ei le-au înţeles mai bine decât mine şi m-au făcut şi pe mine să le înţeleg mai bine. Uneori, recitesc în şoaptă texte de genul ăsta şi vocea care se aude atunci nu e nici a mea, nici a textului, dar e ceva care se întâmplă într-un fel de interval dintre noi.

Textul pentru rubrica mea de acum are şi el o poveste specială.

Am găsit un blog pe nume Red Thread(s) – un blog de teorie literară şi interpretări şi texte, unde autorul îşi semna postările doar ca E. – şi acolo am dat de un link spre un alt blog, al aceluiaşi E. Al doilea blog se chema slowly.space (în traducere ar fi încet.spaţiu) – şi pe el fusese postat doar un poem lung, scris prin 2004.

Textul de pe blog pornea de la unul dintre filosofii / teoreticienii literari favoriţi ai mei, Maurice Blanchot – era ca un fel de răspuns la unele lucruri pe care mi le aminteam de la el. Un fel de rezonanţă a lui Blanchot în textul de acolo. Ca şi cum, în spatele textului, ai fi auzit doar vocea lui Blanchot, care vorbea cu alte cuvinte – deşi, uneori, referinţa era explicită.

Am o pasiune aparte pentru asemenea „reformulări” – pentru transpunerea unui lucru dintr-un limbaj în altul, dintr-o atitudine în alta, pentru ceea ce s-ar putea numi schimbarea vaselor în care pui lichidul pe care vrei să-l bei – şi vasele îi conferă, de fiecare dată, alt gust.

Am citit poemul pe nerăsuflate, apoi le-am trimis linkul pe messenger câtorva prieteni ai mei.

Apoi am salvat la mine în calculator textul.

Citeam undeva că cea mai bună metodă de a înţelege un poem e să iei o foaie şi un pix şi să-l transcrii cu mâna ta. Era noaptea târziu când găsisem poemul acela, aveam lumina stinsă şi singura sursă de lumină era laptopul, şi mi-era prea lene să mă ridic şi să aprind veioza de pe masă – aşa că, în loc să transcriu pe o foaie de hârtie, am început să traduc, direct la laptop.

Am tradus trei sferturi din poem în noaptea aceea de vară. Îmi pusesem în căşti muzica pe care o ascultam atunci (ceva drone, sau ambient, sau contemporary classical – care pe mine mă face să uit că ascult muzică şi să-mi imaginez că sunetele astea se produc pe bune undeva, alături de mine – şi, când stăteam până dimineaţa în vara aceea, îmi lăsam căştile în jos, pe gât, şi muzica se combina cu cântecul păsărilor care se trezeau, şi atunci mă culcam – ăsta era momentul pentru care stăteam până târziu, combinaţia asta de sunete foarte tehnice şi sunete foarte vii – asta era ceea ce putea să-mi dea putere pentru a doua zi. Toamna şi iarna nu pot rezista până târziu, pentru că nu e momentul ăsta să mă ajute, să mă ţină).

Textul abordează o serie de teme – lectură, traducere, lectura ca traducere – sau scriitura şi urma. E fragmentar şi fracturat, dar asta, paradoxal, ajută la recompunerea unui sens – pentru că, în logica textului ăstuia, sensul nu este un dat, ci este ceva recompus prin lectură – printr-un gen aparte de întâlnire dintre mintea ta şi cuvintele scrise pe foaie sau rostite.

Există unele imagini care revin, reformulate – cum ar fi atingerea oglinzii, atingerea foii. În textul acesta, în lectura pe care o fac eu textului acesta, foaia (scrisă sau nu) este un fel de oglindă, pentru că repetă discursul interior al celui ce scrie – discurs care, la rândul său, e repetat de cel care citeşte – iar foaia albă e o oglindă pentru absenţa din interiorul celui care scrie / citeşte, pentru absenţa scriiturii. O urmă a absenţei scriiturii. Poate, textul deja scris e oglindă şi în sensul despre care scria Ricoeur, că orice interpretare a unui text se transformă în interpretare de sine.

Despre scriitură şi oglinzi s-a scris mult – de la celebra oglindă purtată pe stradă până la Borges şi mai departe. În contextul ăsta, traducerea este, probabil, şi ea un fel de oglindă purtată prin textul original.

Blanchot vorbeşte despre un gen aparte de discurs, care nu are autor, pentru că aparţine tuturor, pentru că toţi îl ştiu, cumva, dinainte şi-l repetă – şi îl numeşte vorbire impersonală. Un discurs de asemenea tip sunt zvonurile şi bârfele – care nu au un singur autor, ci sunt mereu reluate şi reformulate, rămânând totuşi aceleaşi.

Am senzaţia că textul pe care îl citeam funcţiona la fel în raport cu anumite lucruri pe care le scria Blanchot – lucrurile alea erau reformulate, spuse altfel, dar rămâneau aceleaşi – iar singurul lucru care făcea o diferenţă era însăşi arhitectura textului şi limbajul utilizat.

Când am hotărât să public aici traducerea, pentru că, după câteva luni, terminasem şi ultimul sfert din document, am încercat să revin la textul original şi să prelucrez traducerea – dar E. îşi ştersese blogul pe care postase textul iniţial, slowly.space. Rămăsese doar cu Red Thread(s). Am zâmbit – era ca şi cum traducerea mea devenise ceea ce se cheamă, în limbajul filosofilor noştri favoriţi (ai mei şi ai lui), urmă – sau şi simulacru, poate – copie a unui original absent.

Asta m-a făcut şi mai tare să vreau să public traducerea.

Şi i-am scris lui E. un e-mail.

Dar aici începe o altă poveste.

A. C.

încet.spaţiu

începe…………………………timpul.

Auzi? Acolo – în fundal – un fel de zumzet, aproape o voce, acolo, la limita audibilului, ca şi cum ai asculta între două staţii diferite de radio........

Ea se uită într-o oglindă, pronunţă cuvântul „ea”. Apasă cu degetul pe oglindă; simte marginea spaţiului dintre suprafaţa de sticlă şi spatele dat cu argint.

       stabileşte

riscul

pierderii

sensului

***

înspre carte

venirea cărţii, devenirea ei, spre sine, o deschidere care se închide pe sine şi se face pe sine, aşa – un inel al timpului care porneşte din punctul colapsului

...punctul central din care ruina îşi ia forma.

chemarea ei

***

Ea traduce, ea rabdă.

Netezeşte pagina goală cu mâna.

***

Port de voix (elision)

încerci să defineşti

imaginea

notele nu sunt la locul lor

arhitectura nu împrumută nicio formă aparentă

punctul e locul

un cuib

aparent ales la întâmplare

negreaţa nu e ataşată nopţii

culorile nu sunt fixe

naşterea silabei

din inima nesigură

scurt-circuitul circular al memoriei

nicio frază exactă

„la preposition est une mesure du monde”

***

***

[înspre definire]

apoi ea scrie

CEVA

istoria mişcându-se prin ea -

o carte goală în mâinile ei

[scrie din nou]

DE QUELQUE CHOSE

rezistenţă -

memorie?

bucăţi de ziare decupate

puse în / carte

fantomatice

***

CEVA

o voce

.........chiar în tăcere

nu vreau să spun

„sentimentul sinelui”

mă gândeam la ceva mai efemer

***

un carnet cu nori

un detaliu dintr-o pictură de-a lui Magritte

zilele astea

nimic altceva decât fraze

DE QUELQUE CHOSE

„când mă gândesc la ceva

mă gândesc la altceva”

***

ţinut. între. ascultare.

“...a lăsa lucrurile să se întâmple.”

***

***

Cartea se apropie de noi, dar se dezintegrează când ajungem la ea. Fiecare fragment devine propria lui carte...

Răspândit, la orizont – visul lecturii...

încă un motiv pentru a uita

***

***

scriind

pagina albă dedesubt

poate. Siena.

ocru. ars.

trandafiri. octombrie.

blanc. Blanchot.

urmă. scriitură.

urmă. rugăciune.

***

***

nici scriitură nici vorbire

aşteptarea amână

un fel de relaţie

din

din

***

Voce din off: Există un al treilea?

Lumea e ceea ce se întâmplă.

Mână conturând umbra mâinii pe pagină.

***

***

Port de voix

pentru a defini poate imaginea

fragmentele nu sunt la locul lor

aranjarea culorilor

locul titlului

punctul fatal

sfârşitul unui spaţiu

un grup de lucruri întâmplătoare

negrul detaşat de noapte

culorile se fac mai slabe

începutul unei silabe

din inima şi cochilia ei

un cerc al memoriei

nu există nicio frază exactă

***

Opera fără mijloace de a înţelege.

Propoziţia e o măsură a lumii.

***

***

aceasta. care. întruchipează

***

interval. cel.

puţin. decât.

interval. sau

***

şi repetarea goleşte din nou tăcerea în ea însăşi

***

aceasta

aceasta

[ascultarea nu e un fapt]

***

***

Lumea e ceea ce se întâmplă.

A citi înseamnă a fi traducătorul unei traduceri; cartea e o sală de oglinzi, fiecare pagină o bucată de sticlă.

sunetul particulelor lovindu-se de o suprafaţă

Mişcându-se, ezitant... simţind cum trece prin spaţiu în timp ce se retrage la distanţă.

*****************************************

începe...............................................timp.

Evenimentul a fost subiectul.

E zgomotul particulelor ce se deformează.

Traducere şi prezentare de
Alex Cosmescu

1