Maurul (fragment de roman)

Vânătoarea e la ora asta. Păpuşile trec încolo şi încoace traversând unduioase strada, ca nişte Iude. Numele lor sunt pe buzele tuturor, dar presupun că şi-n Cartea Domnului. Una din ele îmi face cu complicitate din urechi. Ca şi cum ar spune – nu te îndoi, eu pot să-ţi dau ceea ce soţia ta nu-ţi va da nicicând. Asta da capcană caldă. Şotiosul Arhimede striga cu nervul lui bludnic scos afară: „ Daţi-mi un punct de reper şi vi le întorc pe toate cu cracii în sus”. Pe când eu am ieşit de mult din sexul mare. Din sărăcie lucie am renunţat. Şi mi se rupe inima când văd păpuşile astea primăvăratice cu pubisele rase.

La următoarea intersecţie o fac la dreapta şi o iau pe Aleea Indienilor Eschimoşi. Încep să număr – să mă duc acasă sau să urmăresc pulsul vreunui vagabond care trece proaspăt pe drum. Să urmăresc pe ascuns o mamă gravidă şi pe urmă să fotografiez norii sau să cumpăr zece timbre şi apoi să le vând de două ori mai ieftin. Însă avionul care zboară îmi întrerupe gândul. Mă uit la el şi mă gândesc la oamenii care zboară acum. Moldova nu are avioane. Sunt înaripat pe dinăuntru. Îmi propun să fac din orice un prilej de bucurie.

În atelier mă aşteaptă papagalul cu clanţul rotund şi o jumătate de votcă. Ca de obicei, cea mai ieftină. Cu paharul în mână, mă apropii de fereastră şi casc ca o iapă albă. Curând, foarte curând voi aluneca în bezna de bronz a patului împodobit. Acolo nu mi-e ruşine să plâng. Nastea nu-i. Să nu încerce cineva să mă convingă. Sunt fericit. Păcat numai că nu-mi cunosc preţul.

- Ce mai faceţi, ursuleţii mei abstracţi? Nu puteţi dormi nici voi? Înveliţi-vă mai gros în fumul meu de ţigară şi gândiţi-vă la ceva plăcut.

- Somn uşor.

- Asta am vrut să vă spun şi eu.

Acum, la somn. Idiotul trebuie să doarmă. El are dreptul la somn. El visează la fel ca orice om-om. Îmi trag peste cap plapuma ca o pânză neagră. Îi mulţumesc Autorului că a născocit noaptea. Adesea visez acromatic, ca un schizofrenic, o simplă vinegretă din sfeclă roşie şi pur. Iar unei farmaciste din visul de ieri îi curgea sânge din nas într-un mod atât de real, încât m-am trezit murdar de roşu. Aburii îmi ating faţa. Ei tot timpul îmi ating doar faţa. Nu ştiu de ce. Dar când sunt foarte obosit visez mult sânge menstrual, urechi rupte şi guri bătrâne. Şi de fiecare dată spun încet – a fost doar un vis.

Visez că mă trezesc. Îmi şterg minuţios cu o batistă curată geanta şi pleoapa. Aud cum lunecă o muscă pe spatele meu. Apoi cum alta se dă de-a berbeleacul prin părul meu. Deschid ochii. Constat îngrozit că mă aflu într-o casă complet străină, într-un pătuc îngust de tot. Pe mese şi pe sub mese, chiar şi pe pervazul ferestrei, dorm o droaie de copii zdrenţăroşi. Câţiva cu mâncarea în gură. E un orfelinat şi aici sunt mulţi orfani rupţi. Observ privirea telescopică a unui băieţel care doarme cu-n ochi deschis. Are un cap mare şi roşcat şi pieptul acoperit cu frunze de palmier. În loc de pernă, sub cap stă o bucată de pâine neagră şi udă. Deodată, copilul începe să se zbată convulsiv. Dar tot atât de brusc se opreşte. Apoi se întoarce hotărât pe-o coastă şi oftează greu, ca un cal la plug. Am decis să ies afară. Merg atent în vârful degetelor. Am nu ştiu de unde traşi pe mine o pereche de ciorapi de un galben intens. Deschid uşa şi îmi dau seama că mă aflu în mijlocul unei păduri. Un miros de răşină îmi umple nările. Apoi aud nişte hohote de râs, însă nu văd pe nimeni. Intru speriat înapoi în casă şi închid bine uşa. Stau câteva clipe ascuns după uşă până aud un sunet prelung şi puternic, ca de locomotivă. Sunetul ăsta le-a înghiţit pe toate celelalte. Urăsc telefoanele verzi care sună la un miez de noapte. Ridic receptorul, iritat.

- Alo. Cu cine vorbesc?

Un foşnet îndepărtat şi străin îmi intră în ureche.

- Hai. Spune că te-am trezit?

- Cu cine am… onoarea.

- C-un înger. Hi-hi.

- Cu un înger cu curul bărbierit?

- Da. Cam aşa. Ţi-a trecut odată drumul, cu cinci ani în urmă.

- Horaţiu?

- Ai vrut poate să mă prezint cu numele tău?

- Acel Horaţiu care îneca ţânci abia născuţi în lighean?

- Acela. În carne şi oase. Hi-hi.

- Cât timp a trecut de-atunci şi de la tine nici o veste.

- Mă mai ţii minte?

- Pe unul ca tine nu-l uiţi cu una cu două.

- Las-o mai moale. De fapt, ce-am vrut să-ţi spun?

- Să ne întâlnim, bineînţeles.

- Da. Să ne întâlnim. Sau poate vrei să vorbim despre asta la telefon?

- Despre asta?

- Glumesc. Haide mâine pe Aleea clasicilor găgăuzi. Lângă havuz. La unsprezece. Ce zici?

- Da. Merge. Tu ce mai faci?

- Ca de obicei. Ceea ce nu pot. Am trecut la limonadă, la chişleag, haltere. Îţi povestesc mâine.

- Stai. Nu închide. Nu dormeam.

- Nici n-aveam de gând, a spus el trântind receptorul.

Sărut telefonul de fericire. Doamne, Tu vrei să binecuvântezi telefonul?

Puişorul de bogdaproste sărutat pe creastă trăia într-o familie sovietică, în vecinătatea a o sută de râme. Necăjit, puiul nu ştia pe care macaroană s-o tragă mai întâi de coadă. Mănâncă, dar să nu te laşi mâncat, îi spunea mama-cloşcă, căci dacă-ţi va zbura capul o să iasă tot aerul din tine.

Despre Horaţiu trebuie să nu ascund şi să-ţi spun că am învăţat împreună la aceeaşi facultate. Deşi nu prea mult timp. În anul trei el ne-a chemat pe toţi în ograda universităţii, ne-a pupat pe obraji şi a declarat solemn că-şi lasă studiile în favoarea circului. Mă rog, are omul slăbiciunile lui.

Apoi am auzit că nu s-a dus prea departe – a devenit acrobat la circul din Chişinău. Adică al doilea după Papa de la Roma, cum spunea el mai mult serios decât în glumă. Altceva despre el? Mai ştiu că în copilărie (mi-a povestit chiar el ) se ascundea în coşul pentru rufe murdare s-o urmărească pe soră-sa cum se dezbracă.

Era cel mai timid şi mai enigmatic acrobat al circului. Cel mai înduioşător cleptoman din trupă. Însă s-a deprins cu frumuseţea lui. A băga mâna în buzunarul cuiva pentru el nu se numea furt. Precum nici a sări în sus pe arenă pentru el nu însemna numai a sări în sus. Pe de o parte se mândrea cu ceea ce era. Mai ales că nu avea nevoie de mâini ca să-şi ţină genunchii lipiţi de bărbie. Numărul lui preferat era însă cel în care crocodilii fugeau pe arenă în urma lui cu treisprezece kilometri pe oră. Nu am treizeci şi doi de dinţi, dar câţi am toţi mă dor, spune el câteodată. Se macină ca pietrele din rinichi. Vreau să-l văd chiar acum. I-am promis cândva că-mi voi duce copiii la circ. Bineînţeles, dacă voi avea mucoşi.

Macaroanele ieşeau tot mai tare din găurile pământului, ca nişte ţurţuri roşii. Şi puiul se văzu nevoit până la urmă să aleagă între o sută de râme. El se alese pe sine şi se trase de coadă. O femeie care se dădea cu unguent şi chişleag proaspăt pe umerii bronzaţi, văzând asta, tuşi în pumn şi spuse: – Multă vorbă, sărăcia nănăşelului. Am nişte bani în sutien, dar ceea ce văd nu-i ceea ce-mi place.

Havuzul a tuşit agonic cu apă roşie. Apă normală – ioc. Iau un pumn de apă ruginită şi nu ştiu ce să fac cu ea. O arunc peste copiii care joacă fotbal alături cu o cârpă. Iarba-i colorată. Sub coama unei sălcii, o fată stă cu ochii închişi în poziţia racului. Apoi se ridică brusc în picioare, zâmbind sălbatic şi frecându-se cu spatele de copac. Pe lângă furnici, parcul mai are şi buburuze, una, cel puţin.

Îl zăresc pe Horaţiu, dar nu e singur, ci c-un vlăjgan albicios şi bărbos. Mi se înnoadă gâtul de ciudă. E în stilul lui să facă căcaturi din astea. Din răsputeri însă mă străduiesc să rămân calm. Văzându-mă, Horaţiu îmi întinde mâna de departe, aruncându-şi din mers fularul peste umăr, ca un intelectual. Are o faţă de bou, dar oricât ar părea de ciudat, îl găsesc simpatic. Mănâncă seminţe.

- Salut. Ce mai faci, Horuţ?

- Bine. Mai rău ca niciodată (se uită la ceas). Ce coincidenţă. E ora zece şi nouă minute. Exact ca ziua şi luna mea de naştere. Ştii, de fapt, pentru ce te-am sunat? Vreau să te-ntreb dacă nu poţi găsi un decoder pentru tv satelit?

Aceste vorbe au venit în capul meu ca nişte lovituri de ciocan. Însă cel mai neplăcut e că-i pute zdravăn din gură a sardele cu termenul expirat. El mănâncă repede. Îmi amintesc că încă în anii studenţiei fuma mult ca să camufleze mirosul acesta greu care-i ieşea din adâncurile stomacului, tot încercând să ne convingă că fumatul, chipurile, îl scapă de unele complexe.

- Kliukva. Pe cinstea mea, dar tot timpul îmi ziceam să te sun ca să ne-ntâlnim.

- Şi…

- Şi-ntotdeauna nu-mi ajungea puţin. Ştii doar cum suntem – buni la intenţii, dar becisnici în fapte. În fine, te văd viu şi nepieptănat. Asta-i important. Ce-ţi mai face soţia?

- !?… Începe mai bine tu. Căci eu nu prea am ce…

- Nu contează cine începe. Mai scrii?

- Scrie pe faţa mea că scriu?

- Nu poţi să nu scrii. Eşti doar grafoman, nu?

- Dacă te interesează, îţi spun – scriu imnuri despre păr. Însă nu găsesc nici o plăcere în asta.

- Despre păr?

- Da. Despre păr. Ei şi ce?… Paradoxul e altul. Scriu de atâţia ani şi cu greu am umplut opt pagini.

- Poate că n-ai să mă crezi, dar te-nţeleg.

- Adevărul e că-i greu să vorbeşti când ştii că trebuie să taci. Dar să te-abţii când mori de sete e şi mai greu. Deşi e târziu să mai schimb ceva. Tragedia mea e că la douăzeci de ani aveam o sete şi-o mână mai bună. Din mâna mea ieşea fum alb. Acum însă îmi menţin suflul cu ajutorul unturii de peşte şi al calculatorului.

- Să nu-ţi fie cu bănat, dar…

- Mi-a rămas un singur lucru de făcut. Adică două. De unde vine aroma asta?

- Miroase a plăcintă cu varză. Vrei?

- Adică două – să privesc în tavan. Unu. Şi să caut becul. Doi.

- Mai opreşte-ţi râşniţa, te rog. Nu datorezi nimănui o schizofrenie. Arăţi jalnic aşa.

- Dar sunt. Să ştii că m-am supărat. Să nu mă mai întrebi niciodată ce mai fac.

- Ok. În sfârşit, am găsit pe cineva mai ofticos ca mine.

- Ce vrei să spui?

- E limpede. Bucură-te când ai o muscă pe nas.

- Chiar aşa?

- E ultimul lucru pe care îl mai poţi face. Învaţă-te să vezi altfel lucrurile. Repetă după mine – sunt tâlhar şi mi-e sete.

- Ce schimba? Sunt tâlhar şi mi-e sete.

- Am o propunere. Îţi dau o lecţie de yoga gratis dacă îmi găseşti un decoder pentru tv satelit.

- Calmează-te. Cine-i tipul în papuci şi pantaloni albaştri. E prietenul tău?

- Dacă vrei, îi spun să plece.

- Te rog.

Atunci puişorul deveni retras şi se ascunse după o grămadă de gunoi. Aici, unde e mult gunoi, trăiesc eu, îşi spuse în gând. Motanul blând, care-i era ca un frate, în semn de respect, îl mirosi şi-l privi curtenitor. Pe urmă îl sfătui prieteneşte să-l tragă de coadă când va pofti. Ei, dar asta-i altă poveste.

Horaţiu avea dispoziţie bună. A comandat carne de pui îngrăşat şi vin alb. A fost poate unicul client din ziua aceea care a comandat cele mai scumpe gustări şi vinuri. Râdea de parcă cineva îi făcuse o bleandă şi-i trezi toţi dracii din el.

- Să căutăm secretul în paharele noastre care se micşorează pe zi ce trece. Spune, ce pot face pentru tine ca să-ţi fie mai puţin sete?

- Să-mi umezeşti buzele în fiecare noapte.

- Îmi place răspunsul tău, dar nu eşti bun de nimic.

Distrat, îmi sprijin bărbia de pumnii strânşi şi mă gândesc la nu ştiu ce. Sunt surd şi nu aud. Mi-i sete şi nu mi-i sete. Istoria prieteniei noastre e împletită în două cu invidie. După câteva păhăruţe, mă înviorez, deşi ceva mă apasă în piept. Mă uit la umbra sticlei de pe masă care se tot lungeşte. Umbra cade pe podea şi curge pe sub uşa de la intrare. Chelneriţa era amabilă cu noi şi avea un nume. Sau cel puţin aşa scria pe ecusonul pe care-l avea înfipt în piept. Un nume cam ciudat pentru o femeie. Horaţiu, privind-o lung, spuse încet:

- Multe fete s-au dezbrăcat în faţa mea. Nici nu mai ţin socoteală. Fără îndoială, cum am cunoscut eu femeile, tu nu le-ai cunoscut.

- Şi acum ce să fac, Horaţiu? Spune-mi.

- O facem lată. Nu-ţi face griji. Aşadar, roagă-te. Eu de zece ani merg desculţ pe o linie desenată pe covor ca abia ieri să ajung să spun că fericirea se află înăuntru. De aceea în noaptea asta am hotărât să conduc automobilul cu farurile stinse. 

- Hm.

- Poţi să-mi spui măcar un motiv de ce să n-o fac?

Bine, dar ce-a fost mai departe? Peste câteva zile aflu că Horaţiu a fost găsit spânzurat în duş – atârna ca un cârnat, cu bărbia înfiptă-n piept şi cu limba scoasă. Aflând noutatea, am râs ca un apucat. Mai bine murea de foame sau de difterie. Dau citire scrisorii lui, pe care am găsit-o în poşta mea electronică.

Motto – Prezenţa sau absenţa mea nu schimbă nimic. Kliukva. Salutare din lumea de dincolo. Ha-ha. Am hotărât să-ţi scriu ţie, deoarece numai în tine am încredere. Pentru că eşti un bărbat plămădit cu suflet de mamă. După ce vei citi aceste rânduri, să nu mă suni, ar fi ridicol. Apropo, nu uita că zilele îţi sunt numărate şi cuţit poate fi orice. Chiar şi creionul cu care desenezi. Acum esenţialul. Cât am fost viu am locuit pe strada Trandafirilor 31. Şi am vrut să aud multe, dar nu numai din gura mea, cum se întâmpla de obicei. Acum nu mai sunt în viaţă, dar, precum vezi, tot eu sunt nevoit să vorbesc.

Întâi şi-ntâi, trebuie să recunosc că multe crime s-au săvârşit în prezenţa mea. Dar, crede-mă, toate câte au fost s-au întâmplat fără acordul meu. În al doilea rând, dar nu mai puţin important, vreau să-ţi spun că eram, cu o secundă înainte de naştere, tot atât de departe de adevăr ca şi cu o secundă înainte de moarte. Cam asta-i tot. Când voi mai avea ceva să adaug, îţi voi scrie. Acum pa. Al tău pentru un timp, Horaţiu. P.S.: Am scris-o cu mâna stângă. N-o citi.

Mă pierd în presupuneri – cu băiatul ăsta se întâmpla ceva drăcesc tot timpul. Merge pe alături cu drumul. Bine măcar că a avut mintea să moară. Totuşi e păcat. Era sănătos ca un catâr. Nu cred că trebuia să hotărască totul de unul singur. Să fi fost mai distrat, ajungea la suicid mult mai târziu, garantat.

Izmenele nu se schimbă de la sine, trebuie să ţi le schimbi singur. Vreau să fiu paznicul ideal, de aceea voi avea nevoie de un alt camuflaj. Să-mi aprind o ţigară – nu se poate să nu fumez, intră în obligaţiile paznicului. S-a aşternut o tăcere, apoi încă una. Uneori găsesc că-i plăcut: te ţii de ţigară, gândindu-te dracu’ ştie la ce. Mă uit la editura pe care o păzesc – e o hruşciovkă din piatră, cu o mică curte pavată în faţă. În raza de zece metri, cunosc orice centimetru de pavaj. La uşa care duce parcă într-un subsol, stă întins un preş. Aici lumea nu se descalţă. În calitate de paznic cu alarma la brâu, pot şi să mă supăr pe cei care ies mai târziu de şase seara. Oameni buni, în afara programului doar ţiştarii lucrează. Mă privesc mai mult uluiţi decât superstiţioşi. Ridică din umeri şi-şi caută de treabă, gândindu-se că la început şi dobitocul ăsta fusese luat de bun. Le zâmbesc larg cu dinţii la lună, dar e puţin să le zâmbeşti. I-aş pune pe toţi într-o rachetă şi i-aş trimite într-o expediţie arheologică la Comrat.

- Se lasă noaptea.

- Da.

- N-ar fi rău să iei unele măsuri de precauţie. Ai fluier?

- Da.

- În caz de ceva, fluieră.

-  … … … ….

- Nu ţi-e trist să te plimbi de unul singur?

- Nu. Dar mă prefac.

Paznicul trebuie să poată inspira concomitent milă şi dezgust. În locul tâlharului, jur că m-aş teme. Exact de două luni nu mă spăl şi nu mă bărbieresc. Spun tuturor că mi-e lene de mor. Paznicul are o singură şansă: să fie aşa cum este. Scrie şi în regulament dacă-l citeşti atent. Aştept nerăbdător miezul nopţii. Îmi place, prin întuneric, atunci când toţi dorm, să dezghioc porumb sau să curăţ copacii editurii de crengile uscate. Deşi nu trece o noapte fără să am vizitatori, sunt bucuros de compania lor. Cel mai des vin peştii argintii şi meduzele. Îi întreb uneori – dacă nu-i un mare secret, spuneţi-mi ce vreţi de la mine? Să înveţi gramatica, îmi răspund ei abia auziţi. Îmi şterg urechea de solzi. Şoapta bolborosită de ei devine strigăt – asta nu că mă sperie, dar mă pune pe gânduri oricum. Atunci mă sui pe cea mai înaltă creangă. Aici, pe creanga asta, îmi place să mă gândesc. Dar mai întâi să mă piş de sus pe o grămadă de pietre strălucitoare…

Un bărbat a strănutat pe paginile ziarului. A întors pagina şi a citit mai departe. Nu-ţi pare că ai fumat prea mult? Cine eşti? Sunt cel care-ţi spune.

1