Imaginaţia, în sine, este o infatuare (Interviu cu Roman Tolici realizat de Vlad Bolocan)

Vlad Bolocan: Roman, îţi dezvolţi abilităţi de pictor, după care copiezi fotografii şi zici că e artă. Greşesc? De ce numim asta artă?

Roman Tolici: Pentru că e trecută prin foarte multe filtre de ordin artistic.

V. B.: Detaliază, te rog!

R. T.: E vorba de modalitatea de pregătire a acestor abilităţi, de care vorbeşti. Abilităţi pe care mi le-am construit pe parcurs, trecând prin nişte şcoli specifice, care au educat o anume abordare artistică în mine.

V. B.: Bine, dar eu vin şi zic că ţi-a lipsit imaginaţia de fapt. Ai abilităţi, dar n-ai imaginaţie.

R. T.: Dacă vrei să fii răutăcios, o poţi spune şi-aşa, dar consider că imaginaţia, în sine, este o infatuare, pe alocuri, a oamenilor. Să spună că ei au inventat ceva doar datorită creieraşului lor. Fiecare invenţie provine dintr-un istoric alambicat al relaţiei omului cu lucrurile din jur, care l-a condus la această construcţie imaginată de om.

V. B.: Lăsând falsa modestie deoparte, crezi că această tehnică înseamnă a fi modest ca artist?

R. T.: Modestia e o chestiune complicată. E complicat să menajezi modestia, în general. Când te confrunţi cu ea, ce faci? Te lauzi sau alegi să fii modest? Odată ce ai realizat ceva – prin asta – ai un drept moral să nu fii modest. Dar ai şi datoria de a-ţi păstra o anumită modestie, pentru că ceea ce ai realizat nu ţi se datorează, în totalitate. Trebuie să fii, cred, şi modest şi ne-modest.

V. B.: În ce constă tehnica lucrărilor expuse la MNAC?

R. T.: E o tehnică foarte simplă. E vorba de folosirea fotografiei. Dacă Michelangelo sau Leonardo ar fi avut acces la fotografie, ei s-ar fi folosit de ea pentru pictură. Eu aşa cred. Apariţia fotografiei a născut nişte confuzii. Ce-i şi cu asta? De ce dintr-odată, atât de uşor, se poate reda ceva cu atâta fidelitate! Totuşi, la 100 de ani de la apariţia ei, fotografia n-a reuşit să-şi impună respectul. E vorba de documentare, aceeaşi pe care o făcea orice pictor clasic. Van Gogh n-a inventat floarea-soarelui. El şi-a pus-o în faţă şi a pictat-o. A pictat după natură. Dar natura este într-o continuă schimbare şi în funcţie de scopul pe care ţi-l propui, atunci când vrei să faci o imagine, trebuie să te adaptezi şi naturii respective. Iată de ce abordez fotografia ca un mijloc de documentare în primul rând. Ar fi o pierdere de timp şi bani, dacă aş încerca să adun mai multe personaje şi să le pun într-un context anume şi să facă ceva în timp ce eu îl schiţez pe fiecare în parte. Ar însemna să-mi ridic mie însumi obstacole. Aşa, le iau din natură, le combin într-un sens concret şi obţin acea imagine căreia îi spun iconică. E ceva care e dincolo de fotografie. Dacă-ţi arăt fotografiile de pe care am lucrat, vei vedea banalitatea lor.

V. B.: Dacă ai vrea să pictezi un apus şi acel apus ar dura suficient de mult cât să-l schiţezi, ai obţine acelaşi rezultat ca în cazul lucrării de pe o fotografie cu acelaşi apus?

R. T.: Rezultatul ar fi mai prost. Sunt momente pe care le descoperim în jurul nostru, în care zicem „Uite, e deja o pictură în faţa mea!”. Ea se derulează acum, în acest context peisagistic, cu aceste acţiuni şi dispoziţii ale oamenilor care îmi sunt transmise mie şi pe care vreau să le transmit şi eu, la rândul meu, spectatorului. Acel moment e irepetabil. Ar trebui să opresc timpul pentru a picta imaginea după model clasic. Fotografia e cea care îmi permite să înregistrez momentul şi să-l prelucrez ulterior, pentru a transmite ceea ce am văzut eu atunci. Şi, bineînţeles, în momentul în care prelucrez imaginea, o trec prin filtrele mele. Poate că s-a nimerit, pe stradă, un gunoi, care nu spune nimic. Eu am posibilitatea să elimin un element, să mut un stâlp care acoperă un personaj. Aşadar, iconizez imaginea, o aduc la o condiţie mai aproape de ideal. Când priveşti lucrarea finală, te întrebi: „De ce-a fost nevoie s-o picteze, nu era mai uşor să facă o fotografie?”. Totuşi, o priveşti şi vezi că ea conţine ceva foarte idealizat, la un nivel subtil, care îţi permite să o priveşti cu o mai mare atenţie. Un om care vede imaginea se opreşte mai mult asupra ei decât asupra unei fotografii, reprezentând acelaşi lucru.

V. B.: Cine sunt subiecţii lucrărilor tale? Cum alegi locurile pe care le reprezinţi?

R. T.: Am, de regulă, aparatul la mine tot timpul şi fotografiez mult. Când fotografiez, nu-mi zic „Vai, ce revelaţie am avut!”. Fotografiez lucruri care mi se par interesante, care să merite să fie înregistrate sub aspect imagistic şi senzual. Fac un număr imens de fotografii, dar aleg foarte puţine dintre ele. Se poate întâmpla să fie fotografii frumoase, dar care nu au ceva ce merită să fie dus la o cotă mult mai înaltă a percepţiei lor. Toate acestea sunt subiective. Le aleg în funcţie de filtrele mele.

V. B.: Ai o fascinaţie aparte pentru copii? Vedem mulţi copii în lucrările tale.

R. T.: Aşa s-a-ntâmplat să fie. De fapt, povestea e încurcată. Nu e nimic întâmplător. E vorba şi de nostalgia mea personală pentru copilărie. E vorba de simbolul, luat la modul larg, al copilăriei, al paradisului pierdut, al lipsei de griji raportată la acumularea de griji pe care ţi-o oferă maturitatea. Pe lângă asta e şi confruntarea cu copilăria a maturului care sunt acum. Întâmplarea a făcut să am o fiică vitregă, iar eu să mă confrunt cu această problemă, care e o problemă foarte delicată. Am preferat să o confrunt deschis, să văd ce-o să-mi ofere această situaţie. Până la urmă, această situaţie mi-a oferit ocazia reîntoarcerii la anumite valori foarte discutabile, care, pentru mine, au meritat a fi repuse în discuţie. E vorba şi de modul de abordare a nevinovăţiei în sine, care e prezentă în mine şi ca matur. Atunci când abordez o temă, nu mă pot lua total în serios, deoarece - indiferent de cât de în serios m-aş lua - îmi conştientizez copilăria din mine. În cele din urmă, eu tot sunt o gâză nenorocită, care încearcă să pătrundă nişte sensuri de nu ştiu ce fel... E şi foarte interesant să lucrezi cu copii. De exemplu, îi făceam fiicei mele vitrege o fotografie cu un iepuraş în braţe – fotografie care să-mi servească pentru subiectul Maicii Domnului cu Isus Pruncul în braţe. Copilul râde. El ştie că pozează, de obicei, pentru amintire, pentru distracţie. Când i-am explicat că ea trebuie să înţeleagă că nu ţine, pur şi simplu, o jucărie în mână, ci o legendă universală, o dramă cumplită şi ea nu poate fi veselă, copilul a înţeles! A simţit că facem o treabă serioasă, de un nivel mult mai interesant. Copiii sunt oameni, până la urmă, dincolo de faptul că sunt copii şi se joacă. Nu ne transformăm prea mult. Suntem aceiaşi, mergem pe aceleaşi tipare, doar că în copilărie ele sunt mai simple şi, poate de aceea, mai frumoase.

V. B.: Povesteşte-ne despre proiectul personalităţilor fără mască. Cui aparţine ideea? Sau e comanda vreunui for internaţional oficial şi serios?

R. T.: Da, e o sectă specială. (Ha-ha!) Ideea a apărut întâmplător, din urmărirea documentarelor la TV, din bagajul meu cultural-istoric în general. Mai exact, ideea mi-a apărut de la Hitler şi mustaţa lui. Ce era Hitler fără mustaţă? Şi-atunci am experimentat şi i-am făcut portretul fără mustaţă, în care el apărea ca un administrator de bloc. Devenea obişnuit, nu te mai speria. Îi rămânea forţa facială, dar mustaţa îi dădea ceva radical.

V. B.: Crezi că în viaţa reală, lipsa mustăţii l-ar fi schimbat ca om?

R. T.: Cu siguranţă, da. Era şi o epocă în care mustaţa avea o valoare mai mare decât acum. Se spune că Hitler şi-a luat mustaţa de la Chaplin.

V. B.: Tocmai Chaplin, care are un film în care-l ridiculizează pe Führer?

R. T.: Exact. Chaplin era supărat şi el. Chaplin invoca copyright-ul şi furtul acestuia de către Hitler. El devenise celebru înaintea lui Hitler. Chaplin îşi cerea înapoi mustaţa. Cine ştie, poate că Chaplin a şi suferit din cauza asta. Americanii au invocat alte motive, când l-au renegat. I-au imputat căsătoria cu o fată de 16 ani şi altele. Dar a avut şi episodul cu mustaţa o influenţă... Când am descoperit această chestie, am dorit să extind problematica, să văd cum a funcţionat în memoria noastră colectivă mustaţa unui personaj. Atunci l-am văzut pe Stalin. Ce era Stalin fără mustaţă? Mai avea el acea forţă inconfundabilă? Astfel am ales 40 de personalităţi, pe care să le pictez fără barbă şi mustăţi. 40 a simbolizat „fără număr”-ul. Altfel, puteam continua la nesfârşit.

V. B.: Ai un tren „Prietenia” într-una dintre lucrări. Duci dorul Chişinăului? Ţii legătura cu cineva de acolo?

R. T.: Ţin. Destul de rar, dar ţin. Sunt băieţii de la Centrul de Artă Contemporană din Chişinău. În principiu – foştii colegi de la „Igor Vieru”.

V. B.: Mergi des la Chişinău?

R. T.: Rar. De Paşte şi de Crăciun.

V. B.: Ca studenţii.

R. T.: Da, exact, am păstrat acelaşi obicei, din studenţie.

V. B.: Când mergi, mergi la Chişinău sau la Ghetlova?

R. T.: La Chişinău. Între timp, mama mea a vândut ce avea acolo şi s-a mutat la Chişinău. Nu mai am rădăcini în Ghetlova. S-a dărâmat totul!

V. B.: Ca formare artistică, ce-a însemnat Chişinăul şi ce-a însemnat Bucureştiul pentru tine?

R. T.: Din Chişinău am luat tradiţia sovietică, academică de abordare a lucrurilor. Inclusiv tradiţia rusească. Din Bucureşti – deschiderea europeană. A fost ca o migrare de la Est la Vest. Ambele sunt importante.

V. B.: Unde te putem vedea în Bucureşti?

R. T.: La galeria H’Art. Mai rar la Galeria Posibilă. Sunt câteva lucrări în colecţia MNAC-ului. Altfel, în casele oamenilor, la mine, la atelier sau pe Internet, la www.romantolici.ro. Se mai pune la cale o expoziţie în Germania.

V. B.: Ai mai avut expoziţii în Germania?

R. T.: Da, dar de grup sau improvizate, pe zona alternativă. Asta ar fi prima personală şi într-o galerie profesionistă.