|
Vitalie Ciobanu: Dragă Jiří Našinec, scandalul iscat de presupusa colaborare a lui Milan Kundera cu Securitatea cehoslovacă a provocat polemici aprinse în presa cehă şi cea internaţională. Cum comentezi această situaţie, cât adevăr, câtă minciună, câtă manipulare conţine? Cum ţi se pare reacţia scriitorului la acuzaţiile ce i s-au adus?
Jiří Našinec: Nu am prea multe cunoştinţe legate de acest subiect şi mă pronunţ doar în baza a ceea ce cunosc. Mi se pare destul de deplasată povestea asta, ca şi când ar fi o intenţie rea, un scop ascuns al celor care au lansat-o, fiindcă probele publicate în presă nu sunt convingătoare, după părerea mea. Acolo s-a reprodus, de exemplu, acest document „senzaţional”, adică declaraţia lui Milan Kundera, aşa-zisa lui delaţiune cu privire la Miroslav Dvořáček, dar semnătura ca atare lipseşte. Documentul e bătut la maşină. Deci, nu e deloc sigur dacă declaraţia cu pricina a fost făcută de Milan Kundera sau de altă persoană. E clar că în cadrul căminului era un agent al Securităţii care lucra sub acoperire şi, probabil, livrând această declaraţie, nu vroia să-şi divulge identitatea. Nu pot să mă plasez pe post de judecător, dar, în orice caz, chiar dacă ar fi adevărat ce se pretinde despre Kundera, eu nu aş ieşi la lumină cu articole de genul acesta fără să am dovezi suficiente.
Vit. C.: Aşadar, nu excluzi ipoteza că documentul incriminat de revista Respekt putea fi fabricat de cineva, de o persoană care vroia să-l compromită pe Kundera?
J. N.: Sigur că da, asta, pe de o parte, pe de altă parte, dacă ar fi adevărat, ceea ce nu pot să afirm, s-ar explica unele atitudini foarte ciudate ale scriitorului faţă de Cehia. A fost aici, la Praga, de câteva ori, dar incognito de fiecare dată. Şi când, de exemplu, o delegaţie a scriitorilor cehi, la începutul anilor ’90 - vreo 25 de oameni -, a ajuns la Paris, la Târgul de Carte, el tocmai atunci trebuia să plece în Islanda, era foarte ocupat şi a evitat întâlnirea cu acest grup de scriitori.
Vit. C.: Ce se ştie public este că Milan Kundera nu prea menţine contacte, nu prea comunică cu lumea scriitoricească din ţara de origine?
J. N.: Nu. De la o vreme refuză să aibă contacte cu ţara. Dar mi se pare că el, în general, nu prea comunică nici cu jurnaliştii. Îmi aduc aminte că acum circa 25 de ani, am citit un interviu publicat într-o revistă pariziană, l’Express, unde Kundera îşi contesta trecutul comunist, deşi a fost membru al partidului, deci din punct de vedere uman, cum am mai avut prilejul să o spun, mi-e mult mai simpatic, de exemplu, Pavel Kohout, care nu-şi contestă trecutul comunist. Se dezice de el şi aduce nişte argumente foarte la locul lor, şi pentru opţiunea din tinereţe, şi pentru felul în care a înţeles că a greşit.
Vit. C.: Cum ţi se pare atitudinea presei de aici, a opiniei publice cehe după aşa-zisa dezvăluire privind „colaboraţionismul” lui Kundera?
J. N.: Da, sigur, s-a mers pe senzaţional. Ceea ce nu-mi place mai ales în cazul revistei Respekt, care a scris prima despre acest caz, fiindcă e recunoscută ca o revistă de prestigiu şi de opinie…
Vit. C.: … Cum este Revista 22 din Bucureşti.
J. N.: Da, exact aşa….
Vit. C.: Redacţia revistei Respect a încercat să ia legătura cu Milan Kundera, să obţină confirmarea faptelor pe care i le impută?
J. N.: Ei au scris exact asta: că înainte de a publica dezvăluirea, au încercat să ia legătura cu scriitorul, pentru a-i cunoaşte opinia, însă el ar fi răspuns abia după ce s-a publicat materialul, după mai multe zile. Între timp, scandalul luase amploare. Kundera a dat, în cele din urmă, o declaraţie publică, în care a negat această acuzaţie, însă ezitarea lui iniţială a fost interpretabilă.
Vit. C.: Putem bănui drept resort al acestui scandal şi o anumită idiosincrazie sau o lipsă de simpatie din partea unor confraţi-scriitori, o invidie faţă de Kundera?
J. N.: O invidie, sigur că da. Din păcate, ranchiuna e foarte răspândită în Cehia, şi când unul ajunge sus, sunt foarte mulţi care vor să-l tragă înapoi. Mediocritatea e răzbunătoare.
Vit. C.: Ca şi la noi, românii…
J. N.: E o boală veche… Dar să ne întoarcem totuşi la necazul ca atare, sunt mai multe nelămuriri. Acest agent, Dvořáček, venit din Köln, din Germania, şi-a lăsat bagajul la cămin, la o studentă. Şi mi se pare foarte ciudat că ea n-a păţit nimic, cu toate că l-a adăpostit, de fapt, nu-i aşa? N-a făcut puşcărie, nu a fost exclusă, n-a fost dată afară de la facultate…
Vit. C.: Numele ei însă apare în dosarul afacerii…
J. N.: Desigur, tocmai de aceea felul în care au gândit procurorii mi se pare foarte ciudat. De fapt, până la această „descoperire”, ea trăia cu gândul că soţul sau iubitul ei, ce-o fi fost, ar fi cel care l-a denunţat pe acel agent occidental, care, într-adevăr, a fost condamnat iniţial la moarte, pentru trădare, şi după aceea pedeapsa i-a fost comutată la 22 de ani, din care a făcut numai 14.
Vit. C.: În acest moment victima, Miroslav Dvořáček, locuieşte în Suedia şi e foarte bolnav. Cum a reacţionat la această dezvăluire?
J. N.: Deocamdată nu se ştie.
Vit. C.: Se poate spune că scandalul s-a resorbit deja, că spiritele s-au mai liniştit?
J. N.: Atmosfera s-a mai calmat, au fost şi unii literaţi care au publicat nişte articole în favoarea lui Kundera, deşi e foarte simplu să etichetezi pe cineva, să-l ponegreşti. Mai ales că personalităţile au lipici la zvonuri. Acest semn infamant îţi rămâne, oricâte dovezi a-i aduce că nu eşti vinovat.
Vit. C.: Unii mereu se vor întreba…
J. N.: Da, la vulg asta rămâne.
Vit. C.: Poţi să-mi dai câteva nume de scriitori sau jurnalişti importanţi care i-au luat apărarea lui Milan Kundera?
J. N.: Da. De exemplu, Jiří Pehe. Este un comentator venit din Statele Unite, emulul lui Zbygniew Brzezinski, care a şi studiat filozofia sistemelor politice la New York. Mi se pare că şi Ludvík Vaculík a scris. Şi, în orice caz, Milan Uhde - dramaturg de la Brno, care a fost şi ministrul Culturii la începutul anilor ’90. Sunt doar aceste trei nume ce-mi vin în minte, dar presupun că l-au apărat şi alţii, întrucât cazul a trezit multe ecouri pro şi contra în Cehia.
Vit. C.: După ceea ce a „păţit” Kundera, ce crezi că ar trebui să facem: să continuăm să aflăm şi să spunem adevărul despre comunism şi despre servitorii săi sau, mai bine, să „îngropăm” trecutul, pentru a nu traumatiza oameni şi destine? Genul acesta de avertisment îl rostesc chiar presupuşii colaboraţionişti, care încearcă să se pună la adăpost (dacă s‑ar retrage din viaţa publică, ascultând de „glasul” conştiinţei lor vinovate, ar fi altceva, dar ei nu se lasă şi vor să ne „modeleze” şi prezentul!). Este oare uitarea o „terapie” eficientă pentru societăţile noastre?
J. N.: Ştim cu toţii foarte bine că memoria colectivă e, din păcate, cam scurtă şi, prin urmare, trebuie înviorată, căci a da uitării trecutul reprezintă pericolul de a-l retrăi în viitor, într-un mod poate chiar mai dureros. Deci ar fi recomandabil ca trecutul nostru comunist să fie supus şi în continuare unor analize obiective, nepărtinitoare, singurul scop fiind căutarea adevărului istoric, nu goana utilitară după vrăjitoare, cum se mai întâmplă, mai ales în preajma alegerilor, când cei mai „iacobini” sunt, de regulă, cei cu musca trecutului pe căciulă. Praga, noiembrie 2008
|
Inapoi la cuprinsul numarului