À propos de cazul Milan Kundera – o părere din Cehia

„Cazul Milan Kundera”, cum a fost calificat de opinia publica, după ce revista pragheză Respekt a publicat în nr. 42/2008 un document care acuză o posibilă colaborare cu Securitatea a celebrului scriitor ceh, rezident în Franţa, a făcut mari „valuri” în Cehia. Scandalul Kundera şi-a răspândit reverberaţiile în Occident şi în întregul spaţiu ex-sovietic, reaprinzând vechile discuţii privind culpabilitatea intelectualilor pe timpul comunismului şi nevoia iluminării „cotloanelor” întunecoase ale trecutului totalitar. Această dezbatere s-a purtat până la un punct şi în România, după care s-a împotmolit în hachiţe legislative, iar în Republica Moldova a fost complet ocultată.

Am profitat de participarea mea la cel de-al treilea Simpozion de Studii Româneşti de la Praga, organizat între 30-31 octombrie a.c. de Institutul  Cultural Român, pentru a-i ruga pe doi cunoscuţi intelectuali cehi, Libuše Valentová şi Jiří Našinec – foarte apreciaţi pentru contribuţia lor la propagarea literaturii române în Republica Cehă – să-şi expună opiniile, ca insideri, pe marginea acestui caz puternic controversat. Au rezultat un articol şi un interviu pe care vi le propunem în cele ce urmează. (vit.c.)

Fapte şi protagonişti

După 58 de ani nu se ştie mare lucru despre cele întâmplate în martie 1950, la un cămin studenţesc şi la un oficiu de poliţie din Praga. Să amintim cele câteva evenimente care sunt mai mult sau mai puţin sigure şi să-i prezentăm pe scurt pe protagoniştii lor. Cu un an în urmă, adică în 1949, studentul Academiei Militare de Aviaţie Miroslav Dvořáček, împreună cu un coleg al său, după ce au fost daţi afară din această instituţie de învăţământ superior în cadrul unor epurări politice, au dezertat din armată şi au reuşit să fugă în Germania de Vest. La propunerea unui general ceh din exil se înrolează în serviciul de informaţii susţinut de americani. În timpul celei de-a doua misiuni în Cehoslovacia, Dvořáček o zăreşte întâmplător la o staţie de tramvai din centrul capitalei pe studenta Iva Militká, o prietenă a lui din perioada de dinainte de fugă. O convinge pe fată să fie de acord ca el să petreacă o noapte la ea, într-un cămin studenţesc, şi îi încredinţează geamantanul său. La cămin, domnişoara Iva îi mărturiseşte iubitului său, Miroslav Dlask, cu cine s-a întâlnit şi ce i-a promis. Apoi este păzită de câţiva studenţi într-o altă cameră. Spre seară ajung doi poliţişti care îl arestează pe Dvořáček la uşa camerei fostei sale prietene. În septembrie are loc un proces politic, în care tânărul dezertor şi spion în serviciul puterilor imperialiste este condamnat la 22 de ani de temniţă grea; abia după 14 ani iese din iadul minelor de uraniu. La câteva zile după agresiunea sovietică din august 1968, Dvořáček împreună cu soţia lui emigrează în Suedia, unde trăiesc şi acum, numai că fostul deţinut politic este grav bolnav şi aproape nu comunică din cauza afaziei, iar doamna Dvořáčková refuză să participe la actualele dezbateri provocate de „cazul Kundera” argumentând că nici o nouă dezvăluire nu-i mai redă soţului sănătatea şi o mare parte a vieţii. Iva Militká a trecut prin momente de mare tensiune în timpul procesului împotriva lui Dvořáček, dar numele ei nu a fost pomenit şi, prin urmare, nici n-a fost persecutată în vreun fel. S-a căsătorit cu Miroslav Dlask şi a trăit o viaţă liniştită alături de el; soţul ei, înainte de a se stinge, cu câţiva ani în urmă, i-ar fi destăinuit cine ar fi fost omul care îl denunţase pe Dvořáček: Milan Kundera, pe atunci student la Facultatea de Film, cu o funcţie oarecare în comitetul studenţesc pentru gestiunea căminului. La rândul ei, doamna Militká, ajunsă la o vârstă venerabilă, ţine să dezvăluie anumite secrete din tinereţea ei nepotului său Matěj Dlask; acesta se consultă cu vărul său, Adam Hradilek, angajat al Institutului pentru Studierea Regimurilor Totalitare, instituţie înfiinţată acum un an printr-o hotărâre a Parlamentului Republicii Cehe. Dl. Hradilek nu este istoric cu pregătire de specialitate, dar a avut un noroc nemaipomenit, descoperind în arhiva Institutului o foaie îngălbenită cu un raport bătut la o maşină de scris, întocmit la oficiul Securităţii Naţionale (Poliţia de atunci) din Praga 6 şi datat pe 14 martie 1950. În scurtul document de cca 25 de rânduri, sergentul Rosický relatează că la orele 16 s-a prezentat la oficiu studentul Milan Kundera, născut pe 01. 04. 1929 la Brno, domiciliat la Căminul studenţesc de pe str. Regele Jiří, ca să anunţe că studenta Iva Militká din acelaşi cămin i-ar fi spus studentului Miroslav Dlask că aşteaptă să vină la ea un cunoscut al ei, Miroslav Dvořáček, care ar fi dezertat din armată şi ar fi trecut ilegal în Germania de Vest. În baza informaţiilor primite, sergenţii Rosický şi Hanton s-au dus la cămin şi în jurul orei opt l-au arestat pe Dvořáček care figura pe lista persoanelor căutate.

Semne de întrebare

Dat fiind că este vorba de un singur document, de o singură „dovadă”, se impune o primă întrebare: nu avem cumva de a face cu un fals fabricat în interesul cuiva care dorea să arunce vina pe Kundera? Curios lucru, aproape nimeni dintre numeroşii comentatori ai cazului nu pune la îndoială autenticitatea acestei bucăţi de hârtie, deşi este destul de probabil că până la urmă va fi solicitată şi o expertiză de specialitate. Adevărul este că „Raportul” arată extraordinar de veridic. De ce însă transcrierea documentului publicată în nr. 42 al săptămânalului Respekt nu îl reproduce în întregime, ci numai pe jumătate? Nu cumva din cauza că în cealaltă parte (aşa cum reiese dintr-o fotocopie micşorată şi destul de greu lizibilă a „Raportului”) sunt de găsit următoarele cuvinte: „După declaraţia făcută de Militká (subl. n.), Dvořáček ar fi dezertat şi ar fi fugit ilegal în Germania...”? Vasăzică, cine a dat informaţii despre revenirea agentului în patrie: fosta sa prietenă, sau Milan Kundera care până atunci habar n-avea de existenţa lui? Şi încă un lucru absolut de neînţeles, pe care tânărul cercetător îl lasă deoparte: dacă studenta Militká era la curent cu activităţile „criminale” ale lui Dvořáček, dar cu toate acestea i-a oferit ajutor, cum se poate explica faptul că nu a fost nici măcar anchetată?

Documentul descoperit e un banal raport al unui poliţist, scris în limba de lemn a epocii, şi nu are de a face cu o eventuală colaborare cu poliţia secretă, ceea ce trebuie spus explicit mai ales pentru uzul cititorilor români obişnuiţi să afle din când în când că şi intelectualul X sau Y fusese turnător. După ce câţiva prieteni din România mi-au pus întrebarea respectivă, aş vrea să subliniez ceea ce din presa mondială poate nu reiese suficient de clar: Milan Kundera nu a semnat nici un angajament de colaborare cu Securitatea, în plus, nu a semnat nici pretinsa declaraţie din ziua de 14 martie 1950. În raport este identificat numai după data naşterii şi domiciliul flotant; în schimb, lipseşte orice menţiune despre numărul buletinului său, deşi e mai mult ca probabil că i s-ar fi cerut să se legitimeze, dacă avea ceva de comunicat la poliţie. De altfel, cei doi sergenţi i-au cerut şi lui Dvořáček actul său de identitate, în momentul când acesta ajunsese la cămin (buletinul său fusese unul fals, pe numele de Miroslav Petr).

Scenarii

Articolele „incendiare” din Respekt nu se preocupă deloc de contextul întâmplărilor din 1950, reducându-le la un scenariu simplificat într-o manieră maniheistă: tânărul Kundera, pe atunci comunist înflăcărat, s-a dus la poliţie să-l denunţe pe Dvořáček şi, prin urmare, este vinovat de arestarea acestui luptător de pe frontul anticomunist şi de toate suferinţele prin care acesta a trecut.

Or, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. În primul rând, studentul Kundera, în vârstă de 21 de ani, nu se mai număra printre comuniştii dogmatici, fiind exclus din rândurile P.C. în urma criticii sale violente la adresa unui activist de partid, din 1949. Faptul că nu a fost dat afară şi de la facultate s-a datorat poate originii lui: tatăl, Ludvík Kundera, renumit muzicolog, unul dintre discipolii compozitorului Janáček, se mai bucura de o anumită recunoaştere şi din partea regimului instalat după 1948. Pe de altă parte, foştii absolvenţi ai Facultăţii de Film (FAMU) din Praga îşi amintesc că acolo, spre deosebire de facultăţile cu caracter pronunţat  ideologic, domnea o atmosferă ceva mai liberală. (Pentru a completa informaţia: Kundera a mai fost membru al P.C. în anii 1956-1970).

În al doilea rând, după cum ştiu toţi care au trăit într-un stat totalitar, pe un document elaborat la poliţie nu se poate jura ca pe Biblie. Evenimentele în care au fost implicaţi protagoniştii s-au putut produce cu totul altfel şi se pot imagina zeci de scenarii diferite.

Unul este oferit de istoricul literar Zdeněk Pešat, un fost coleg de cămin al lui Kundera, după care cel care l-a denunţat pe Dvořáček a fost Miroslav Dlask. Iubitul Ivei Militká avea cel puţin două motive s-o facă: din gelozie, dar şi din dorinţa de a o apăra pe ea. Din exces de zel s-a dus să informeze şi comitetul de partid, în care pe atunci funcţiona şi Pešat. Sentimentul de vinovăţie, de altfel, explică mai bine tăcerea lui Dlask până în preajma morţii sale.

Istoricul Jiří Pernes atrage atenţia asupra unei practici cu totul obişnuite pe vremurile de atunci, şi anume la serviciul de pază, care avea sarcina ca aşezămintele de cazare, precum căminele studenţeşti, să nu fie folosite de persoane fără autorizaţie. În cazul acesta, fapta lui Kundera ar fi fost un simplu anunţ, obligatoriu pentru membrii gestiunii studenţeşti a căminului respectiv. Cu această presupunere coincide mărturia locotenent-colonelului Alois Pašek care, la începutul anului 1950, ca tânăr criminalist, a luat parte la ancheta privind omorul unui director de teatru. Urmele unui complice al asasinilor duceau spre căminul din cartierul Letná, de unde, pe tot parcursul anchetei, studenţii îi informau pe criminalişti despre mişcarea unor persoane suspecte. După el, sergentul Rosický a preferat să treacă în raportul său (scris probabil abia a doua zi după arestarea lui Dvořáček: ştampila e din 15 martie) numele unui responsabil din comitetul studenţesc, adică al lui Kundera, pentru eventualitatea unor contacte ulterioare cu reprezentanţii căminului. Aceasta ar putea fi dezlegarea enigmei de care vorbeşte scriitorul, nefiind în stare să explice cum a ajuns numele său pe document.

Unii publicişti se întreabă dacă succesiunea întâmplărilor nu a fost oarecum diferită de cea prezentată în „Raport”: poate că poliţiştii, informaţi de altcineva despre sosirea agentului, au venit la cămin, acolo au căutat pe cineva din comitetul studenţesc, au dat de Kundera şi şi-au notat doar numele lui şi data naşterii, ceea ce în această situaţie ajungea pentru identificare.

Alţii cred că poliţia îl urmărea pe Dvořáček de la începutul misiunii, aşa că gradaţii au venit la cămin ştiind sigur că-l vor captura. Nu se poate exclude nici eventualitatea unei provocări din partea Securităţii, destinate să verifice atitudinile civice ale băiatului cam nonconformist - fiul unui eminent reprezentant al culturii. Şirul scenariilor plauzibile poate continua practic la nesfârşit.

Imagologi şi mitologii

La patru săptămâni după izbucnirea scandalului să rezumăm: pe de o parte, refuzul net al învinuirii din partea scriitorului, ale cărui activităţi şi operă sunt bine cunoscute şi judecate în permanenţă timp de o jumătate de secol, plus părerile colegilor săi de promoţie şi de breaslă, plus avizele şi precauţiile istoricilor. Pe de altă parte, redacţia revistei Respekt, încântată de o descoperire smulsă din contextul istoric, provenită din partea unui cercetător amator, doritor să dezvinovăţească o rudă. Felul în care au procedat dnii Adam Hradilek şi Martin M. Šimečka, redactorul-şef al revistei de opinii până acum citite şi respectate de mulţi intelectuali, aminteşte de fabricarea miturilor moderne descrisă în Mythologies de Roland Barthes. Numărul 42 al săptămânalului nu prezintă un material de analizat şi de discutat, ci „istoria unui bărbat pe care celebrul scriitor l-a trimis la temniţă grea, pentru 14 ani”. Această istorie mitologizată este înrămată între un portret caricaturizat al lui Kundera de pe prima pagină şi cuvântul „denunţător” care se repetă obsesiv în cele două articole, cititorul neavând decât să pună semnul de egalitate între cele două imagini. În cazurile precum acestea, mediile nu se mai mulţumesc cu relatarea despre realitate, ci creează „naraţii”, deci realităţi noi. Semnificativă este în acest sens bucuria redactorului Petr Třešňák: „The New York Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Figaro, Corriere della Sera şi alte ziare importante nu scriu decât despre trecutul celui mai celebru scriitor ceh. În redacţia revistei noastre care a publicat prima descoperirea tânărului cercetător, toată ziua de ieri telefoanele sunau întruna. O poveste veche de 58 de ani îşi trăieşte de pe acum viaţa proprie, ceea ce este exact ce ne-am dorit... Singurul care a provocat îndoieli asupra veridicităţii ei a fost Milan Kundera însuşi...” (Respekt 14. 10. 2008)

Ce a trebuit atunci să facă scriitorul pus în faţa învinuirii? În opinia redactorilor, un singur lucru: să mărturisească, să‑şi recunoască păcatele, să descrie motivele faptelor sale, să-şi facă autocritica.... Limbajul acesta aminteşte de un imperativ binecunoscut, folosit atât pe vremurile Inchiziţiei, cât şi la procesele politice din anii ’50. Dar nici rezultatul autocriticii nu e prea sigur: cei care cândva îşi recunoşteau pretinsa vină au fost oricum executaţi, iar acum, în vremurile moderne nu l-ar aştepta pe vinovat, real sau închipuit, decât o execuţie publică a reputaţiei sale, pe calea mediatizării.

Se pare că vina fundamentală a lui Milan Kundera nu constă într-o veche greşeală din tinereţe, pentru care, de altfel, lipsesc probe şi mărturii concludente, ci în aerul lui de superioritate, în tăcerea lui îndelungată, în lipsă de disponibilitate de a acorda interviuri şi de a se întreţine cu ziariştii în timpul rarelor sale reîntoarceri în ţară. În lumea de astăzi sunt de reţinut reflecţiile exacte şi pline de miez ale prozatorului ceho-francez cu privire la fenomenul imagologiei şi la cei care se ocupă cu crearea imaginilor. În acest sens, nu e de mirare că anumiţi „imagologi” au profitat de ocazie ca să-şi ia revanşa.

Reputaţie şi operă

În prezent, scriitorul este îngrijorat de reputaţia sa în lume, pe care o consideră singura sa avere. La câteva zile după izbucnirea scandalului, Kundera a cerut ca revista Respekt să recunoască falsitatea învinuirii şi să publice scuzele de rigoare, ceea ce însă editorul revistei a refuzat prompt. La sfârşitul lui octombrie, scriitorul ceh Petr Prouza s-a întâlnit la Paris cu Milan Kundera, aflând de la el că nu are chef să-i dea în judecată pe redactorii revistei pragheze, fiindcă se simte prea epuizat în urma acestui atac nedrept, iar procesul i-ar lua din timpul preţios pe care vrea să-l dedice scrierii unui nou roman.

Să nu uităm că ceea ce va rămâne în mod sigur şi după această afacere actualmente mediatizată pe larg, este opera lui Milan Kundera. Personal, sunt convinsă că după câţiva ani aproape nimeni n-o să-şi mai amintească numele scribilor care au provocat scandalul, dar romanele lui vor fi publicate, citite şi interpretate în continuare. Poate şi în viitor vor apărea comentatori simplificatori al căror obiectiv este să descopere o relaţie directă, de cauzalitate, între viaţa autorului şi temele tratate în opera sa (cum este cazul unei „interpretări” recente din cotidianul Lidové noviny, care leagă „vina” omului Kundera de tema denunţului din unele romane ale scriitorului). Asemenea voci pot fi însă auzite oricând, în ciuda viziunilor despre autor şi operă la care au ajuns diferite curente ale teoriei literare contemporane.

Judecând după reacţiile cunoscuţilor mei sau după cele de pe diverse blog-uri, aş zice că n-o să avem de-a face, la noi, cu un fel de „ostracizare civică” a scriitorului. În legătură cu receptarea operei kunderiene în mediul ceh persistă însă o problemă, cauzată de faptul că după 1974, anul plecării lui Kundera în Franţa, publicul ceh nu a avut decât un acces foarte limitat la cărţile lui. Până în 1989, acestea apăreau numai la o editură cehă de exil (Sixty-Eight Publishers din Toronto), sau în Occident, în diferite traduceri. După „revoluţia de catifea” cititorii cehi s-au aşteptat la o rapidă deschidere a porţilor spre opera cea nouă a scriitorului exilat, rămas în mintea cehilor mai ales datorită romanului Žert (Gluma) şi ciclului de povestiri intitulat Směšné lásky (Iubiri caraghioase). Or, Milan Kundera nu permite publicarea cărţilor sale decât la o singură editură de la Brno (Atlantis), într-o riguroasă ordine stabilită de el însuşi; din această cauză nu au apărut până acum în limba cehă ultimele sale proze precum La Lenteur, L’Identité şi L’Ignorance, iar din cele scrise în limba cehă numai Nesnesitelná lehkost bytí (Insuportabila uşurătate a fiinţei) din 1984, şi asta abia în 2006, după ce romanul a făcut înconjurul lumii. Ca filolog, cred că înţeleg motivele pentru care Kundera nu admite să fie tradus din franceză în cehă decât de el însuşi, înţeleg de asemenea că o astfel de „traducere” înseamnă o re-scriere a prozelor respective, dar totuşi nu prea înţeleg de ce scriitorul european (expresia îi aparţine) de origine cehă îi lasă pe conaţionalii săi să aştepte atât de mult.

În octombrie 2007, ţara sa de baştină i-a acordat lui Kundera prestigiosul Premiu de Stat pentru Literatură. Scriitorul n-a venit la ceremonia înmânării premiului fiind bolnav în acea perioadă, dar într-un mesaj adresat juriului a afirmat că se simte foarte onorat de acordarea acestei distincţii. Tot pe atunci am găsit într-o librărie din Bucureşti romanul său Ignoranţa, tradus în limba română, pe care l-am recomandat călduros cititorilor României literare, în cadrul unei „corespondenţe din Praga”. În acelaşi timp, am prins puţin pică pe celebrul scriitor: în timp ce numai o mică parte a cititorilor din Cehia poate să citească romanul în original, întregul public românofon îl are la dispoziţie. Nu e profund nedrept ca toată lumea să afle ce crede Kundera despre exil, despre dorul de ţară şi despre mentalitatea cehă, în afară de cehi? De aceea i-aş dori scriitorului să nu fie deranjat de imagologi şi falşi moralizatori, să aibă timpul să scrie noi romane sau eseuri despre scris şi... să se traducă pe el însuşi în limba sa maternă, să nu mai retrăiască sentimentele personajelor sale care se temeau „să nu alunece (atraşi de vertij într-o prăpastie) de partea cealaltă, acolo unde limba poporului lor chinuit nu era decît un sunet neînsemnat ce aducea cu ciripitul păsărilor” (Cartea rîsului şi a uitării, Univers 1998, traducere de Mariana Vorona, p. 205).

Praga, noiembrie 2008

1