Chişinău, mon amour – o anchetă despre oraşul în care locuim. (Participă scriitori şi ziarişti care locuiesc/au locuit la Chişinău)

1. Ce loc vă place cel mai mult în Chişinău şi l-aţi arăta cu bucurie şi cu apetit descriptiv unui străin? Ce loc vă displace în capitala Basarabiei şi aţi evita să-l arătaţi unui oaspete?

2. Credeţi că există un „spirit”, o „mitologie urbană” a Chişinăului?

Vasile Romanciuc

1. Desigur, va mai curge multă apă pe Bâc, până când Chişinăul va arăta ca o adevărată metropolă europeană... Desigur, e nevoie de timp pentru a şterge sau cel puţin a diminua petele arhitecturale sovietice de pe faţa capitalei basarabene... Desigur, nu se întrevede deocamdată nici schimbarea  de mentalitate a unei bune părţi a locuitorilor urbei, schimbare care ar permite să se înţeleagă un lucru simplu ca „bună ziua”: un oraş curat arată cu mult mai bine decât un oraş murdar... Nu cred că l-aş invita pe vreunul din oaspeţii mei undeva pe Calea Basarabiei, la Gara de Nord sau în zona Circului... Şi nici la Valea Morilor, unde astăzi se face doar făină politică de proastă calitate, nu ar fi ceva de văzut acum...

Nu încape îndoială, în Chişinău sunt multe locuri care încântă privirea. Pe bulevardul Ştefan cel Mare îmi plac îndeosebi clădirea Primăriei (odată cu venirea aici a lui Dorin Chirtoacă, ea pare şi mai frumoasă, şi mai rezistentă la „cutremure”), cea a Sălii cu Orgă... Nicăieri nu mă simt mai bine în Chişinău decât în Grădina Publică, mai ales toamna, când frunzele galbene se opresc o clipă pe haina de bronz a clasicilor noştri, ca nişte medalii de aur, oferite de Dumnezeu Marilor Paznici ai limbii  române în Basarabia... Casa Guvernului, Palatul Prezidenţial sau clădirea Parlamentului ar părea poate mai puţin banale, dacă în ele s-ar afla, respectiv, un alt guvern, un alt preşedinte şi o altă majoritate parlamentară... Îmi plac străzile şi străduţele care mai păstrează ceva din parfumul vechiului oraş. Din păcate, astăzi nu mai putem vedea decât în imagini păstrate în arhive fosta clădire a gării feroviare, Mitropolia, Palatul Eparhial şi multe alte construcţii – mândria Chişinăului de altădată – care, în 1941, au fost şterse de pe faţa pământului de către eternii noştri „eliberatori”.

 Cu toate cele bune şi frumoase, cu toate cele mai puţin bune şi mai puţin frumoase, pe care le are capitala, oriunde m-aş afla, oricât de departe, în oraşe oricât de fermecătoare, după un timp, mi se face dor de Chişinău, care a fost, este şi va rămâne oraşul sufletului meu.

2. Cred că e destul de dificil să selectăm câteva cuvinte-cheie, simpla rostire a cărora l-ar convinge  pe un străin: „Da, acesta e Chişinăul. Da, aceştia sunt chişinăuienii”. Trăsăturile distincte ale unui oraş eterogen, felul lui de a fi şi de a se manifesta sunt probabil mai greu detectabile. Cred că buna cunoaştere a unor lucrări importante despre Chişinău – „Chişinăul” de Ştefan Ciobanu, „Semimileniul Chişinăului” de Gheorghe Bezviconi ş. a. – ne-ar fi de mare folos în acest sens. Şi, desigur, enciclopedia „Chişinău”, o nouă ediţie a căreia – revăzută, completată – ar fi oportună.

Călina Trifan

1. Aria Chişinăului pe care o văd  cu ochiul liber din turnul meu (nu de fildeş, ci de piatră şi fier cu 20 de etaje) este atât de largă, încât încadrează jumătate de oraş, cealaltă jumătate o completează bineînţeles imaginaţia mea. Am această panoramă în faţă de mult timp, de vreo 25 de ani. Şi din acest, să-i zic, turn de veghe al meu, tot privind îndelung am înţeles că oraşul ca şi oamenii care îl locuiesc este un organism viu şi îşi schimbă şi el cu anii nu doar înfăţişarea, ci uneori şi dispoziţia de câteva ori pe zi. Strada Puşkin, pe care îmi plimb paşii tot de atâţia ani de zile, nu mai este ce-a fost şi din vechiul oraş nu mai păstrează aproape nimic. Mă întreb: Cum arăta oare acum optzeci de ani, când celebra cântăreaţă Maria Cebotari, care a locuit în această parte a oraşului vechi, pe-atunci coristă în corul condus de M. Berezovschi, mergând spre Catedrala Naşterea Domnului la ce-şi arunca ea ochii, oprindu-se ici şi colo? Clădirile noi construite după ultima modă arhitectonică au schimbat melanjul specific până nu demult acestei străzi din zona istorică a urbei. Acum nu mai pot spune că locuiesc în oraşul vechi. De la înălţimea celor douăsprezece etaje, fixând superbul peisaj al oraşului ajuns în graţiile unei toamne târzii şi ale unor stări care-l scutură instantaneu, mă gândesc că a fost binecuvântarea lui Dumnezeu ca locul acesta să fie un loc de seducţie sui generis. Atunci de ce-ar fi căzut sorţii în 1752 anume pe acest deal de lângă râul Bâc, deasupra izvorului dintâi pentru a fi înălţată Biserica Mazarache, biserică care, în pofida vremurilor, a funcţionat fără întrerupere atât amar de timp şi rămâne a fi şi azi o relicvă a Chişinăului de altădată. Apropo, pereţii ei în sec. XIX au fost întăriţi cu contraforţi... Din păcate, din 1960 biserica aparţine creştinilor de rit vechi rus ortodox..., dar asta-i altă poveste. Ce dovadă mai extraordinară a acestei binecuvântări decât faptul că în acest unghi deschis vederii mele sunt cele mai multe biserici pe metru pătrat din Chişinău, le enumăr: Biserica Mazarache, acum cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, Biserica Armenească, Biserica Sf. Vineri, Catedrala Naşterea Domnului.... Când locuieşti în preajma unei biserici clipa şi veacul se macină până la confuzie. Respiri un aer impregnat de tămâie, smirnă, istorie, şi începi să simţi un fel de vină fie şi fără obiect, dar care, în definitiv, te umanizează, te împacă cu tine, dar şi cu locul dat. În irizările violete ale amurgului, percepţia vizuală se modifică şi pentru o clipită am senzaţia de irealitate. Între cer şi pământ mi se revelă un oraş transfigurat de lumină şi dragoste... Nu, oraşul nostru nu este chiar atât de miraculos precum pare el în ochii mei acum. Aici, poate mai mult decât în alte părţi, frumuseţea şi dezordinea tronează impasibil şi suveran cât cuprinzi cu ochii, dar vorba poetului – învinovăţeşte-te pe tine însuţi că nu eşti îndeajuns de poet pentru a-i pune în lumină bogăţia. Îl pot critica, şi totuşi, oriunde aş pleca – inima către el mă trage. Admit că pentru unii oraşul nostru „se află mai mult în Asia decât în Europa”, dar eu nu sunt gata să-l schimb pe nicio altă metropolă din lume, pentru că e oraşul meu, chiar dacă traiul aici te costă şi ochii din cap. Chişinăul are lumina lui proprie, şi e păcat că peste ea îşi aruncă umbra grandioasă haosul, sărăcia chișinăuienilor şi proasta gospodărire, lipsa de gust a „noilor moldoveni”. Acesta este Chişinăul meu drag, Chişinăul istoric, unele piese ale căruia dispar uneori peste noapte. Arhitectura veche din inima oraşului trebuie păstrată, cea modernă are suficient spaţiu în cartierele noi. La fel salcâmii bătrâni, teii, platanii de-a lungul străzilor şi bulevardelor, Grădina publică, care sunt „bijuteriile noastre vegetale”. Să nu le pierdem, căci ne vor sufoca cimentul, sticla, plasticul! Chişinăul e o carte deschisă, ce îşi aşteaptă scribul în stare să-l nemurească, precum au procedat cu oraşele lor Balzac, Dostoievski, Caragiale, Joyce...

Constantin Cheianu

1-2. M-am născut şi am crescut în unul din satele din preajma Chişinăului şi această apropiere geografică mi-a revelat poate mai acut decât altora distanţa imensă ce mă desparte de el. De mic copil, maică-mea mă lua s-o ajut la piaţă, unde vindea surplusul de legume şi fructe de acasă şi ştiam foarte bine că vin într-un oraş „de ruşi”, la fel cum, de ruşi, erau Moscova, Kiev, Rostov. Din zece cumpărători, poate doar unul i se adresa mamei în română, restul vorbeau ruseşte.

Aveam impresia că vin de fiecare dată în altă ţară.

Când am vizitat pentru prima dată Bucureştiul, în 1990, m‑a urmărit mereu senzaţia de ceva ireal. Nu-mi puteam veni în fire, eram pentru prima dată într-un oraş în care se vorbea doar româneşte. Numai că oraşul acesta chiar era într-o ţară străină.

De aici, nu poate să rezulte decât o atitudine cu totul schizoidă faţă de acest Chişinău.

Este locul în care te simţi foarte bine, dacă nu ai probleme de identitate. Dacă, în general, eşti inconştient.

Un oraş devine al tău prin experienţele pe care le-ai trăit aici şi oamenii pe care i-ai cunoscut. Pe mine m-au marcat şi modelat cărţile şi oamenii din alte oraşe.

Când s-a întâmplat să vizitez acele oraşe, am fost strivit de personalitatea lor. Nimic din ce conţineau ele nu se regăsea în Chişinău şi era ciudat că se chemau la fel, oraşe.

Cu atât mai mare era frustrarea de a mă şti locuitorul unui Chişinău.

Cu raţiunea, da, ştiu că, de pildă, oraşul e verde. Foarte verde. Cu inima nu simt lucrul acesta. Cu raţiunea aş putea să-l port pe un străin prin Chişinău şi să-i spun ce se zice şi se crede despre cutare locuri de aici. Despre care eu nu am nici o părere.

E destul să ştii că aici locuiesc şi se simt bine Valeri Klimenko, Vladimir Voronin şi Iura Roşca, ca să-l urăşti pentru totdeauna.

Puşkin avea dreptate: „Prokleatîi gorod Kişiniov...”

Liliana Armaşu

Chişinăul - o închisoare în aer liber

1-2. Am văzut prea puţine oraşe până acum ca să pot zice că-mi place Chişinăul la nebunie, că ar fi unul dintre oraşele cele mai îndrăgite de mine şi aşa mai departe.

Mai ales că mă simt destul de confortabil la Iaşi şi la Cluj, la Reghin sau la Slobozia. Oraşe mici, dar luminoase, calde, încântătoare, iar acum şi oraşe europene.

Chişinăul însă mă atrage ca un magnet. Şi culmea paradoxului, mă atrage mai degrabă prin energia lui negativă decât prin ceva ce l-ar caracteriza în culori roz. Altfel nu-mi explic cum de mai rezist să trăiesc în condiţiile pe care mi le oferă viaţa de aici.

Dacă mi-ar trece prin minte vreodată să invit un oaspete drag din nu ştiu care străinătate în Chişinău, ce i-aş putea arăta? Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Grădina Botanică, Valea Trandafirilor sau Valea Morilor aflată de mult în paragină? Nimic spectaculos. Locuri pitoreşti, dar, în definitiv, comune. Sau poate să-i arăt Circul în demolare, Casa Guvernului lipsită de orice farmec arhitectural, cu miniştri la fel de şterşi, sau Muzeul de Artă veşnic pustiu?

Ori să-l port prin magazinele şi restaurantele noastre cu preţuri ireale, pe care nici eu nu le frecventez? (Asta în cazul în care oaspetele ar vrea să-şi achite singur consumaţia, că eu nu mă simt în stare.)

Dar nu înţeleg, de ce m-aş strădui să-i prezint cuiva  o altă faţă a Chişinăului decât cea care mi se dezvăluie mie zi de zi? De dragul cărui ideal? Pentru o imagine mai bună a Republicii Moldova în lume? Da de unde?!

Mă tem că mult aşteptatul meu oaspete ar trebui să circule chiar din prima zi cu troleibuzul, în înghesuială şi mizerie, ca nu cumva să aibă iluzia că a descins în împărăţia raiului. Ca unică şi folositoare alternativă i-aş propune mersul pe jos.

Şi fiindcă nu aş putea, din aceeaşi lipsă de bani, să-i închiriez în Chişinău sau aiurea o cameră de hotel nici măcar pentru o seară, mi-aş primi oaspetele în apartamentul meu cu o cameră, închiriat şi acesta cu mari eforturi financiare, unde i-aş recomanda să facă o baie cu o căldare de apă bine încălzită la aragaz, ca să nu îngheţe definitiv, l-aş servi eventual cu un terci de grâu sau de hrişcă sub pretextul că este mai sănătos decât carnea, l-aş lăsa să-mi examineze pe dinafară biblioteca mea închisă-n cutii de carton, apoi, în cele din urmă, l-aş invita să admire de la geam panorama oraşului cu blocuri gri şi vizibil crăpate, cu rufe diverse şi vechi, întinse haotic pe funii, în dezacor­dul a tot felul de zgomote stridente, capabile să te scoată din minţi.

Pentru o baie de mulţime ce alt loc mai indicat să găsesc decât piaţa alimentară centrală, unde am putea să ne delectăm auzul cu manele moderne despre taţi şi mămici plecaţi la munci în străinătate şi să cumpărăm cârnaţi de contrabandă din plină stradă!

Dacă oaspetele meu s-ar dovedi cumva un intelectual cu pretenţii literare, i-aş propune în cel mai bun caz să servim un ceai  la Cafeneaua „Ovidius” de la Uniunea Scriitorilor, că poate se întâmplă să-i prezint acolo, în carne şi oase, vreun scriitor cu renume internaţional, care-şi scrie opera nicăieri în altă parte decât în capitala Moldovei. Dar probabil nu voi avea eu norocul să mă laud cu aşa ceva, ştiind că şi ceaiul pentru scriitorii noştri e prea scump.

Însă înainte de a-l invita pe domnul sau doamna X în oraşul tuturor posibilităţilor, i-aş prezenta cu şi mai mare „apetit des­criptiv”, vorba dvs., toate lucrurile despre care am vorbit mai sus, să văd după aceea dacă-şi mai arată la fel de viu interesul pentru urbea noastră.

Nu zic, o fi Chişinăul frumos, cu străzi largi, cu multe spaţii verzi, cu oameni deschişi spre comunicare (şi nu numai), dar când nu ai posibilitatea să ieşi din el ani de-a rândul, ajungi la un moment dat să te sufoci aici, să-l dispreţuieşti crunt la gândul că trăieşti în capitală ca într-o închisoare în care eşti condamnat să stai nu se ştie cât timp. Ai vrea, bineînţeles, să-ţi iei zborul chiar acum, în oricare din cele patru colţuri ale lumii, numai să scapi de umilinţa la care eşti supus zi de zi, la fiecare pas, în acest imposibil oraş pentru un trai decent. Dar dorinţa ta doar vis etern rămâne, căci de jur-împrejur sunt sperioase hotare de netrecut.

Şi dacă tot ne aflăm într-o închisoare, nu ne putem aştepta la nimic bun decât la alte mari isprăvi de-ale hoţilor în serie şi prostituatelor de lux.

Dacă există o mitologie urbană a Chişinăului, nu cred că este una cu mai mare faimă decât mitologia banului. Aici, în centrul sau la periferiile capitalei, toată lumea vrea să câştige bani grei şi cât mai uşor posibil. Asta şi-o doresc funcţionarii, comercianţii, conducătorii statului….

La ce bun atunci să invit pe cineva în acest mediu? Să vadă cât de plăcut e să fii minţit şi furat?

Mai bine să am eu norocul să fiu oaspetele altei capitale. Mai civilizate, cel puţin.

Leo Butnaru

1. Este vorba de un tetragon, în spaţiul căruia se află, concentrată, cea mai mare parte a culturii, arhitecturii (demnă de atenţie), frumuseţii parcurilor, etcetera. S-o începem de la intersecţia străzilor Bucureşti şi Creangă (fosta Hânceşti), coborând spre bulevardul Ştefan cel Mare, până la strada Alexandru cel Bun, apoi, în lungul acesteia, până la strada Maria Cebotari şi iar în sus – până la strada Bucureşti. Adică, fără a lua în colimator nici preşedinţia, nici parlamentul (ca arhitectură sau... investitură) – unele din cele mai obscure locuri nu că din Chişinău sau Interriverania, ci, cred, chiar din Europa! În acest patrucolţurat, precum i se spune livresc patrulaterului, se află câteva teatre dramatice, biblioteci, printre care – cea naţională şi cea municipală, o universitate, Sala cu Orgă, Teatrul de Operă şi Balet, monumentul lui Ştefan cel Mare, Piaţa Marii Adunări Naţionale, palate, Aleea Clasicilor, câteva biserici, muzee şi multe altele. Plus – iluzoria comoară a juneţilor noastre, în proces de de-rusticizare şi intensă urbanizare fără drept de apel. Acest „fără drept de apel” în condiţiile în care deja, iubite domnule Lucian Blaga, veşnicia a murit acolo, unde s-a şi născut: la sat...

În ce priveşte locul de... neprivit, ar fi pusta de pe ex-lacul Valea Morilor. Este dezastruos, înfricoşător, – acolo s-ar putea filma continuarea „Stalker”-ului tarkovskian. Iar în centrul acelui peisaj dezolant să fie mutat, de sub streaşina ex-EREN-ului, monumentul anacronic al lui Lenin, cu tot cu adulatorii săi; Lenin – călăuza (adică – stalkerul) prin cvasiinfernul socio-economic întreţinut de nostalgicii întru bolşevism.

2. Consider că anume re-popularea, re-cucerirea Chişinăului de către autohtoni, de către spiritul românesc constituie, într-un anumit fel, oarece motiv de mitologie ne-antică, adică – modernă. Ţin minte că, acum 40 de ani, pe când eram student neofit la jurnalism şi filologie, la o seară ce se dorea a fi prima şedinţă de întemeiere a unui cenaclu literar pe lângă revista Nistru, ex-boemul, „ilegalistul” Radu Vasile, alias poe­tul tribun şi tributar (partidului) Emilian Bucov, ne spunea, cu revoltă (s-o recunoaştem, – uneori dădea dovadă de curaj) că noi, băştinaşii, am constitui doar, colea, cam un sfert din populaţia Chişinăului; se revolta că, pe stradă, în transportul public nu auzi vorbindu-se „moldoveneşte”. (Poate că anume din cauza unei atare efuziuni de cutezanţă cenaclul de la Nistru nu a rămas decât proiect, intenţie, iluzie...). Fără un fals şi exagerat optimism, putem constata că, astăzi, situaţia e alta. Dacă nu, totuşi, – radical alta, precum ne-am dorit-o mereu (...după Ialta...).

Iar spiritul mai e unul de urbe post-colonială, sub aspect socio-filosofic, şi cel al oraşului de circa un milion populaţie care, consider eu, e, deocamdată, cel mai „suportabil” şi, poate că, benefic pentru un slujitor al artelor, inclusiv – al literaturii. Repet, – acesta este exclusiv punctul meu de vedere şi înţelegere: contează şi numărul populaţiei oraşului în care vieţuieşti. Nu cred că poţi deveni un artist important, dacă îţi duci veacul la Găieşti sau Căpreşti.

În fine, spiritul Chişinăului va fi modelat şi de azi înainte, va fi românizat, europenizat, edificat ca ceva ce este, cu adevărat, al unui oraş important, care îşi va pierde (des)calificativul de post-sovietic în spiritul a ceea ce se numeşte, deja... satul global.

Diana Iepure

1. Nu ştiu dacă locurile despre care aş putea vorbi la nesfârşit sunt de arătat unui străin. Mă rog, depinde probabil de cât de străin îţi e străinul. Poate că m-aş plimba cu el pe Puşkin, pornind de la Universitate spre Ştefan cel Mare ori pe strada Mateevici, cu vilele şi conacele ei. Aş povesti că la Universitatea asta am învăţat şi aş exclama exact ca mama: „Of, şi atât de repede a trecut timpul, pe o uşă am intrat şi pe alta am ieşit, ca în vis.” Iar studentele care ar merge în pâlcuri pe strada umbrită de castani vor fi atât de frumoase, mult mai frumoase decât îmi păreau pe vremuri colegele mele de facultate. Şi iar îmi voi aminti de mama care-mi zicea, ţinându-mă de braţ, că pe an ce trece o să mi se pară fetele din Chişinău mai frumoase şi mai frumoase. Vom trece pe lângă ruinele gimnaziului fondat de baroneasa von Gheiking, pe lângă clădirile Academiei de Arte, de unde s-ar auzi vocalize, sunete de pian şi vioară. Mi-aş aminti cum îmi plăcea să vin aici şi să-mi imaginez că sus, undeva într-o sală de clasă sunt eu. Port o rochie lungă, elegantă şi cânt la pian arcuindu-mi spatele şi apăsând pe pedala aurie din dreapta. Un ceas cu pendulă atârnă pe peretele din faţa pianului şi bate: Bom! Bom! Bom! Acela e ceasul pe care n-am mai reuşit să-l cumpăr, după ce stătusem vânătă de frig, cu picioarele bocnă, într-un şir lung de oameni ce se mişca încet spre intrarea din magazinul Ceasuri din centru. Ningea, eu strângeam în mână bancnotele mototolite şi visam la o viaţă frumoasă cu pian şi ceas cu pendulă şi nu ştiam că ceasurile se vor termina exact înaintea mea.

Nu cred că există la Chişinău vreun loc care să-mi displacă acum. Distanţa şi timpul au şters probabil lucrurile şi locurile pe care nu le agream cândva.

2. Din mitologia urbană a Chişinăului cred că face acum parte Cafeneaua Fulguşor. Cică noua clădire crescută din inima Fulguşorului ar fi bântuită de umbra lui Eugen Cioclea (altfel, slavă Domnului, poet în carne şi oase!), care îşi recită versurile şi gesticulează nervos. Legenda circulă mai ales în mediile literare. Lumea politică a Chişinăului e vizitată de alte personaje. Se spune că, în fiecare noapte, lui Vladimir Voronin i se arată stafia lui Lenin, care îl povăţuieşte ce să facă a doua zi şi VV nu-i iese din cuvânt. Iar povestea cu Porţile Oraşului construite pe un cimitir este cunoscută şi de muritorii de rând. Locul e blestemat şi mulţi oameni şi-au găsit moartea aruncându-se de pe acele clădiri.

Vladimir Bulat

1-2. Chişinăul, ca orice loc populat, are un genius loci. Doar că el este mai sublimat decât la alte nuclee turistice ale globului. Dar, de fapt, Chişinăul nu este un oraş turistic, şi poate asta îl „conservă”, căci când se crede că nu e nimic de arătat – totul este sau poate deveni reprezentabil. Depinde de cum arăţi ceva, şi cum îl pui în valoare. Să comunic ce este pentru mine, ca istoric de artă, interesant la Chişinău. Mă pasionează străzile, ulicioarele înscrise în perimetrul cuprins între Piaţa Centrală şi strada „Puşkin”, mai jos de „Ştefan cel Mare”. Până la „Albişoara”, care mărgineşte gârla pre numele ei Bâc (cred că are ceva tainic acest nume, slavonesc, poate, care însemnează bou(r)), care se ambiţionează să curgă, să nu sece niciodată, să fie acolo, despărţind nucleul vechi al Chişinăului, de noile sale cartiere, moderne. Îmi place să constat, cu bucurie, că mai există porţiuni pe care se mai vede caldarâmul, pleşuv, niţel lucios, vara, iar aflându-te acolo urechile captează, parcă, sunetul copitelor de altădată, al birjarilor, huruitul cărucioarelor de cărat lemne şi cărbuni, al paşilor grăbiţi ai locatarilor din acele curţi patriarhale, pestilenţioase adesea. Pe alocuri, se mai văd cişmelele de fontă, turnate la Cracovia sau Sankt-Petersburg. Acum sunt înfundate, şi mult mai scunde decât erau pe la începutul secolului XX, înghiţite, treptat, de nivelul de călcare, care tot urcă şi urcă... Casele, la stradă cel puţin, au o distincţie aparte, patriarhală, aproape comparabilă cu cea a oamenilor de modă veche... Unele se scorojesc frumos, estetic, elegant; chiar dacă această tencuială nu e decât surogatul de var colorat, care se dădea la sărbătorile comuniste, în fiece an, de 1 mai! Îmi amintesc că tot centrul trecea printr-un astfel de proces de primenire rapidă, expeditivă, drept pentru care faţadele se îngroşau. Şi luau culori diferite. Parcă nu-mi prea amintesc să mai fi văzut acest fenomen altundeva, cum, iarăşi, ceva specific este vopseaua de ulei, groasă şi rugoasă, precum o cizmă de soldat sovietic, pe uşile şi ferestrele caselor din centrul vechi. Dar acestea rămân tot mai puţine. În curând, vor dispărea cu totul. De aceea, în măsura în care pot ajunge la Chişinău, fotografiez orice colţ, detaliu, fisură de zid, feronerii, balustrade, porţi, portiţe, trepte, burlane de scurgere a apei pluviale, capace de canalizare… toate astea fac parte din civilizaţia urbană, din mobilierul unei urbe care s-a cristalizat ca oraş de-o sută şi jumătate de ani încoace. Nu e mult, dar în acest răstimp a absorbit influenţe destule ca să se numească oraş, urbe şi capitală. A nu se uita că oraşul acesta a fost bombardat şi distrus în mare parte... că ceea ce vedem azi în materie de antique, este fructul hazardului, al acelui „ceva” care face dovada vechimii oraşelor. Necontrolat de nimeni! O permanenţă a acestuia, a habitatului urban este cutia poştală, care s-a păstrat în datele ei neschimbate de-a lungul deceniilor... Cu ceva vreme în urmă, împreună cu artista vizuală Nelly Vrânceanu, am colectat prin fotografiere o serie de mostre de astfel de obiecte, şi le-am publicat în revista ART-hoc. Scrie pe ele şi în româneşte, şi în ruseşte, şi în franţuzeşte, fapt clar al cosmopolitismului acestei urbe! Şi multe dintre aceste piese au supravieţuit. Tot sub stratul gros şi craclat de atâta vopsea... Să recapitulez: mai există încă străzi patriarhale, case şi biserici vechi, vetuste dar semeţe, se mai văd feronerii de la finele secolului al XIX-lea, şi din primii ani ai celui următor, sunt pomi bătrâni (sculpturi vii), se conservă cutiile poştale, care sunt dovada corespondenţei din alte vremuri, când lumea comunica/scria periodic, meşteşugit, caligrafic, cu tâlc... Un loc cu adevărat autentic pentru Chişinău este şi Piaţa Centrală, unde se consumă majoritatea mentalităţilor care definesc acest oraş. Pitorescul acestui topos, am observat, nu lasă pe nimeni indiferent din cei care vizitează urbea. Sunt atraşi de multitudinea mărfurilor, de devălmăşia acestora, de varietatea celor pe care le poţi cumpăra în acelaşi loc, dar nicio comparaţie cu supermarketul nu stă în picioare, căci aici vând oameni vii, care ţi se adresează anume, direct, poţi negocia şi preţul, şi mai presus de orice, auzi babilonia limbilor: rusă, română, uzbecă, turcă, armeană, georgiană, găgăuză, ucraineană, haholă etc. Acest amestec de culturi şi moravuri, de mărfuri şi comportamente face din acest loc un punct de atracţie veritabil. Aglomeraţie şi abundenţă poţi vedea şi la Istanbul, şi la Cairo, dar şi la Roma, însă Piaţa Centrală din Chişinău este cu totul altceva! Complet diferit. E mai mult decât o piaţă, e chiar portretul cumulativ al oraşului, cu frumuseţile şi hidoşeniile specifice. Aici Chişinăul îşi consumă măsura existenţei sale, plenare şi profunde... chiar dacă nu pare la prima vedere. Dar nimic nu e, de regulă, ceea ce pare! Să nu ne luăm după aparenţe, să deschidem larg ochii...

Alex Cosmescu

1. Există mai multe locuri – mi-a plăcut foarte tare o vreme curtea interioară a fostului Muzeu de Arheologie şi Istorie Veche – unde era extrem de multă linişte, o bancă pe care te puteai aşeza să citeşti şi, în jur, pietre de mormânt din pre- şi proto-istorie – aduse aici de pe întreg teritoriul Moldovei. O prietenă care lucra pe atunci la muzeu mi-a explicat că, în vechile credinţe animiste, se considera că piatra nu are suflet, şi că sufletul decedatului va intra în piatra de mormânt – şi nu-i va bântui pe cei rămaşi. Mi s-a părut extrem de frumos ceea ce mi s-a spus – şi am căpătat un drag aparte pentru locul ăla.

La vreun an după ce am fost acolo pentru prima dată (în timpul ăsta, am luat cu mine, de câteva ori, şi nişte prieteni – şi am stat liniştiţi pe bancă), curtea a început să fie utilizată ca depozit pentru maşinuţele pentru copii, pe care le vedem cu toţii în parc – şi cele câteva zeci de maşinuţe stricau tot decorul. Iar paznicii au început să ne alunge de acolo, temându-se, probabil, că le vom fura.

Zilele astea am văzut că pietrele de mormânt au fost mutate în curtea Muzeului Naţional de Istorie – şi nu ştiu cum arată acum, fără ele, curtea aceea discretă şi închisă.

O altă curte interioară care îmi place e cea a bibliotecii Onisifor Ghibu – iarăşi, un loc foarte puţin populat, cu un havuz mic, cu multe bucăţi de granit, cu arbuşti de tuia şi flori pe care nu aş şti să le recunosc şi numesc. Îmi aminteşte de un fel de grădină japoneză de pietre, cum am văzut în unele fotografii şi cum scrie în cărţile despre budhismul zen – e un gen aparte de linişte care te ia în stăpânire acolo.

Şi mai sunt şi nişte localuri care îmi plac – 513 sau Lavazza sau Om center – mai scumpe decât media instituţiilor de acest gen, dar în care accepţi să plăteşti cu 20 de lei în plus doar pentru atmosferă – doar pentru că nu e nimeni să se dea la tine / să te atace – ba chiar chelneriţele şi clienţii stabili îţi zâmbesc când te recunosc – iar muzica e exact cea pe care aş asculta-o şi acasă – sau o am deja în calculator, o recunosc şi zâmbesc. Şi ceaiul verde de acolo e hiper-bun. Sunt localuri în care nimeni nu se uită straniu la tine şi nu te alungă dacă îţi iei pur şi simplu un ceai şi citeşti.

Astea sunt spaţiile care îmi plac, indiferent dacă sunt acolo singur sau cu oamenii dragi – sunt locurile care construiesc un gen aparte de intimitate şi apropiere, şi sunt, cumva, pline de sens.

2. Există o anumită căldură şi apropiere între oameni, care te face să vrei să le povesteşti şi altora despre lucrurile prin care treci – să improvizezi texte cu diferite structuri narative, despre lucruri şi fiinţe care ţi s-au părut importante.

Poveştile astea circulă prin mai multe grupuri. Şi, uneori, au aceleaşi personaje.

Aproape toţi prietenii mei îl ştiu, de exemplu, pe J. – un tip pe la vreo 30 de ani, cu părul lung, care şchiopătează de piciorul stâng şi stă cu orele în scuarul din faţa Liceului Asachi.

Se spune că şchiopătează din cauza unei greşeli a medicului care îi făcea acupunctură şi i-a atins un nerv. Şi mai e şi surd de o ureche, mi-a spus un prieten – odată, la o beţie, J. şi amicii lui s-au scăldat în lacul de la Valea Morilor. A doua zi, J. şi-a pus căştile în urechi şi a avut senzaţia că o cască nu lucrează. Şi le-a pus invers, şi nu auzea muzica din casca din aceeaşi ureche. Îmi imaginez că e ceva groaznic pentru un muzician – deşi aproape nimănui dintre prietenii mei nu-i plăcea muzica lui.

Se spun poveşti despre toţi – în diferite grupuri – şi cred că ar fi nevoie de un etnograf urban care să le fixeze şi să le organizeze. Nu cred că pot să fac o tipologie, dar cred că poveştile astea pot fi analizate după toate criteriile unei analize structurale – şi rezultatele ar spune mult mai multe despre spiritul Chişinăului decât pot spune eu.

Vladimir Beşleagă

1. Loc? Anume: loc? Dacă ar fi să răspund prompt, fără să mă gândesc, aş zice scurt: nici un loc! De ce? Pentru că, deşi mi-am trăit cea mai mare parte din viaţă în acest oraş, nu am un spaţiu preferat, un loc anume… Poate… doar… cimitirul, care… oricum, e şi el un loc, dar vezi că… nu e prea plăcut să-l arăţi  unui oaspete, unui om strein… De altfel, ar fi existat acel spaţiu şi chiar a existat, dar de ani buni a murit. Se numea Valea Morilor, cu magnifica oglindă a Lacului, cu împrejurimile lui verzi, cu stufăriile şi mulţimea de raţe… Era un colţ de rai, ca să zic aşa, dar… a murit. În schimb, au apărut în locul lui, şi în intravilan, şi în împrejurimile oraşului o sumedenie de castele, dintre cele mai somptuoase, care se lăfăiesc sub soarele sudic, sfidând mizeria crasă a metropolei, care se cufundă tot mai mult în puzderia de gunoaie şi de maidanezi… Da, e extrem de greu să încerci să arăţi cuiva faţa, cât de cât plăcută, a urbei de pe Bâc, care vara cam miroase neplăcut, iar iarna dârdâie de frig, ca d.e. în acest an… Dar să nu disperăm, se mai întâmplă şi cu alte oraşe… Citeam, la Rilke, care a stat ani buni la Paris, zicea dânsul literalmente: vara… Parisul… pute… Da, o zicea în germană, şi o zicea despre un oraş francez… Ce să mai zicem noi despre această urbe, în care poţi citi pe ziduri, în locuri mai retrase, inscripţii de felul: „Basarabia pământ românesc!” şi „Kişinew russkii gorod!”, care inscripţii se bat cap în cap şi nu fac decât să-i imprime grimase greu de suportat… Dar s-o luăm din altă parte şi într-un mod mai optimist… Dacă ar fi să am un oaspete, ştiţi ce aş face eu? Cum aş proceda? Nu i-aş arăta un loc, deşi pe urmă poate aş face-o şi pe asta. Mai întâi, l-aş ruga pe Dorin Chirtoacă să ne acorde câteva minute. Să stea de vorbă oaspetele meu cu tânărul şi excepţionalul om care este Primarul general al capitalei… Bun… Iar după vizita la Primăria municipiului Chişinău, ce aş face? Cum aş proceda, ca să-l întreţin mai plăcut şi cât mai edificator asupra metropolei noastre pe un oaspete dorit… Am traversa strada, ne-am opri pe scările Oficiului poştal central de vizavi, unde i-aş arăta vizitatorului clădirea Primăriei, de unde tocmai am ieşit, zicând următoarele: „Acest edificiu din secolul XIX a fost conceput de un celebru arhitect, pe numele lui Alexandru Bernardazzi, de origine italian, stabilit în Rusia şi care a construit multe clădiri frumoase în acest oraş, dar al cărui mormânt din cimitirul central a fost demolat de regimul totalitar comunist în anii de după război…” Ş. a. m. d. Ş. a. m. d. Apoi l-aş conduce pe musafirul meu la gara feroviară şi i-aş arăta-o, dându-i următoarele explicaţii: „A fost construită de prizonierii germani în primii ani de după război”… După care aş face cale întoarsă, am străbate împreună bulevardul central cu torentul lui de limuzine dintre cele mai luxoase, de dorit – pe jos, aş opri la statuia Domnitorului Ştefan cel Mare, pentru a oferi explicaţii privind destinul dramatic al monumentului, despre care poate că a auzit oaspetele nostru câte ceva… Dar nu aş zăbovi prea mult în zona centrală a capitalei, pentru că se poate întâmpla să nu ai posibilitatea să vorbeşti despre Piaţa Marii Adunări Naţionale, care mai degrabă va fi plină de cheflii şi petrecăreţi… Îl voi duce pe oaspetele nostru direct spre strada Ciorbă şi, oprindu-mă, îi voi arăta… Ce credeţi? Edificiul enorm şi masiv al Ambasadei Federaţiei Ruse, zicând precum urmează: „Iubite oaspete al Moldovei! Ai vorbit cu Primarul general, ai văzut localul Primăriei municipale, iată acum vezi, ai în faţă edificiul Ambasadei fostului şi viitorului… imperiu… Cum ţi se pare?” Şi l-aş lăsa să mediteze şi să tragă el singur concluziile de rigoare…

2. Un spirit, o mitologie, mai exact, un anume spirit şi o anume mitologie a urbei Chişinăului e posibil să fi existând, numai că, vai! noi nu o prea cunoaştem. Totuşi, dacă ar fi să mă concentrez ca să schiţez un răspuns cât de cât la întrebare, aş face-o în felul următor. Pentru noi, autohtonii, ca să zic aşa, acest oraş exercită o anume fascinaţie. Fiind singura urbe din zona noastră, care urbe arată semne, numai semne, de viaţă românească, ea devine un centru de atracţie prin anumite posibilităţi de civilizare şi afirmare în plan personal… Dar asta numai la modul convenţional, pentru că aceste posibilităţi se dovedesc a fi adeseori doar simbolice… Şi, totuşi, această iluzie a REALIZĂRII PERSONALE se naşte, iar într-o rezervaţie rusească precum e cea în care vieţuim, o ILUZIE valorează mult… Oricum, Ch-ăul, aşa cum l-a ortografiat în unul din poemele sale memorabile poetul nostru drag Em. G. P., este un centru cultural în care se menţine viu spiritul naţional şi chiar există o interesantă viaţă culturală: publicaţii, edituri, ceva teatre… Se face pictură, se compune muzică… Avem ieşiri şi în străinătate, păcat că acasă cultura este aproape în totalitate neglijată şi nesusţinută de oficialităţile momentului… Care moment durează de ani mulţi şi buni şi nu se ştie când va deveni de domeniul trecutului – istorie… Să sperăm! Să sperăm!... Pe de altă parte, aşa cum menţionam ceva mai sus, există şi o altă faţetă a Chişinăului. Aceea a oraşului cosmopolit, ca să nu zic: strein, ca să nu zic: rusesc. A rămas, se menţine şi va dura poate pentru totdeauna o imagine a acestui oraş, dar şi a întregii Basarabii, pentru cei din fostul imperiu (ţarist, apoi şi sovietic), ca un loc, ca un teritoriu populat de nişte fiinţe elementare, subdezvoltate, asupra cărora poţi să vii, să te aşezi în cârca lor şi… să faci afaceri, să prosperi… Nu în zadar actualmente, aşa cum apreciază experţii, 80 la sută din capitalul ce stăpâneşte economia republicii este de sorginte rusească… Ceea ce vine să o confirme şi dimensiunile clădirii Ambasadei Federaţiei Ruse, care, în comparaţie cu ale celei americane, nemaivorbind de ambasadele Germaniei, Franţei, cu atât mai mult a Lituaniei, este de-a dreptul gigantică… Iată, dar, care ar fi spiritul/mitologia Chişinăului, capitală a foarte  independentei Republici Moldova. Apropo, recent s-a deschis aici un supermarket, care se numeşte în mod barbar: MALL-DOVA, adică o luare în băşcălie a însuşi numelui acestei aşa-zise… ţări…

Marcel Gherman

1. Am impresia că Chişinăul se transformă într-o grădină zoologică, această faună de „nouveaux-riches” care îşi definesc importanţa prin îngîmfare şi prin dispreţ faţă de normele elementare de politeţe şi de civilizaţie, aceste construcţii „monumentale” în plină desfăşurare, acest circ de mutanţi mă face să mă simt un străin în Chişinăul de azi. Dar mă consider printre stăpînii de drept ai acestui oraş şi nu am de gînd să cedez nimic. Manifestările culturale sînt oaze de normalitate, insule de rezistenţă împotriva imbecilizării colective. La polul opus aş plasa „faimoasele” microbuze, mostre de „exploatare a omului de către om”.

2. Sînt convins că în Chişinău au mai rămas oameni de bun simţ. Anume în inimile unor astfel de persoane aflăm un centru, un nucleu, o magmă încă fierbinte, un puls vital al acestui oraş. Pentru mine, Chişinăul a fost întotdeauna un teren ostil. Totuşi, astfel de locuri oferă experienţa unei înţelegeri subtile a lucrurilor.

Ion Hadârcă

1. Locuiesc de circa 40 de ani în Chişinău. Şi după toţi aceşti ani mă surprind, meditând asupra anchetei „Contrafort”-ului, că, de fapt, am cunoscut mai multe Chişinăuri. În anii studenţiei, am cunoscut Chişinăul bibliotecilor, parcurilor şi grădinilor botanice, al teatrelor (Luceafărul  şi Puşkin, pe atunci); muzeelor şi sălilor friguroase de concert, căminelor studenţeşti, ospătăriilor şi al cafenelelor accesibile (Nistru, Plăcinta, Ştiuletele de aur şi 40 de „Schelete vesele”); apoi Chişinăul gazdelor închiriate pentru tânăra familie (pe străzile Belinski, Novosibirsk, Krutaia, Zavorskaia etc.); apoi Chişinăul grădiniţelor de copii, în majoritatea lor mixte, adică moldo-ruse unde toate educatoarele vorbeau numai rusa; apoi Chişinăul editurilor, ziarelor, tipografiilor şi librăriilor la fel de mixte (da, pe când eram elev, am prins, totuşi, o închipuire de librărie de carte românească – Drujba – mai apoi lichidată definitiv); în fine, Chişinăul renaşterii, al cenaclurilor şi mitingurilor de la Teatrul de vară şi al Marii Adunări Naţionale, care a alungat din faţa Catedralei fără cruce, pe atunci, statuia roşcată a lui Lenin…

Graţie întâiului Primar democrat, regretatului Nicolae Costin, străzile au început să poarte nume româneşti, iar graţie ministrului Culturii – Ion Ungureanu – statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ascunsă de bodiulişti în umbra parcului, a revenit la locul iniţial.

Şi totuşi, astăzi, ca la începuturi, nu pot afirma cu certitudine că aş cunoaşte acest oraş indecis, naţional şi cosmopolit, unit şi entropic, parcă tot mai divizat în asociaţii etnice şi mitropolii, clanuri, partide şi bisericuţe, cetăţi şi cetăţui care sporesc cecităţile…

Poate i-aş recomanda străinului „Atelierul cu măşti” al maestrului Glebus Sainciuc, unde simbolic se întâlneşte elita noastră subţire cu oaspeţii capitalei.

Parcă mi-aş mai plimba cel oaspete curios pe la Valea Morilor, loc de relaxare, meditaţie şi refacere, totodată şi spaţiu de unde s-au declanşat marile mişcări populare. Dar Valea Morilor, acum mutilată, secată şi năpădită de bălării, astăzi prezintă mai curând o Vale a Plângerii… Aşa că aş evita să o arăt eventualului oaspete…

Parcă i-aş arăta Aleea clasicilor literaturii române, dacă nu m-ar întreba străinul de ce s-a cocoţat deasupra băştinaşilor tocmai cel ce a blestemat Chişinăul? Cu siguranţă nu mi-aş purta oaspetele prin „beciurile lui Tătaru”, pe la devastatul Stadion republican, pe la coada de bronz a celebrului hoţ de cai sau pe rău-famatele cheiuri ale Bâcului, cântate în poemele kilometrice ale  lui Em. Bucov.

Parcă ne-am opri la statuia bravului Domnitor, dar coroanele opulente, cu panglici roşii, depuse de comunişti, şi machiavelica, ţeapăna coroană a lui Putin, depusă mai ieri la picioarele simbolului statalităţii RM semiocupate de armatele sale iarăşi mă împiedică s-o fac.

Am impresia că numai acolo, sus, pe creştetul Crucii lui Ştefan cel Mare, s-a mai păstrat un loc sacru, nefolosit şi nespeculat de nimeni.

Dar până acolo n-are rost să-ţi urci oaspeţii. Că mai stă în cale paloşul înfipt…

2. Nu cunosc o asemenea mitologie. Probabil, fiecare şi-o construieşte conform propriilor relaţii sentimentale. Judecând după modul cum a fost prezentat, ca în patul lui Procust, Chişinăul recent, în revista Secolul 21. Chişinău, dimensiuni culturale, se pare că s-ar contura o nouă mitologie, semi-anti, semi-postmodernă, a Chişinăului, iarăşi demonstrat selectiv vizitatorilor. Cu toate, sau, peste toate acestea, judecând după eseul jos-pălăria al Irinei Mavrodin Starea de spirit „Chişinău”,  am impresia  că s-ar contura un asemenea „spirit”. Însă, pentru vigoarea şi perpetuarea lui, el mai trebuie mult îmbogăţit, aprofundat şi anume spiritualizat cu, să zicem, cu aceleaşi opt volume ale Basarabiei necunoscute de Iurie Colesnic, cu o mai puţin haotică şi mai ordonată, mai estetică arhitectură a unui centru civic de sec. XXI şi cu un mai solidar spirit al tuturor cetăţenilor lui.

Vasile Botnaru

1. Locurile pe care le poţi arăta cu bucurie sunt tot mai puţine, tot mai cocârjite, prin urmare, ar fi să merg la Cimitirul de pe strada Armenească, unde avem un spectru „cultural-istoric” concludent, şi cu o bomboană de pe colivă, Memorialul „Eternitate”, de pe strada Pan Halippa (sic!)

2. Există un „spirit urban”. Graţie lui Gromov, Colesnic, Pohilă, care eclipsează până şi Uniunea arhitecţilor. Un ciob de mit a ajuns în urmă cu 30 de ani la mine, în forma unei planşe care ar fi fost executate de Şciusev şi reprezintă faţada unui bloc al spitalului de la Costiujeni. Tot nu mă încumet să cer o expertiză ca nu cumva să se spulbere mitul.

Mihaela Perciun

1-2. Aş prefera Beverly Hills-urile din suburbiile Chişinăului, pentru comparaţie. Cum se face că avem cele mai mici salarii şi pensii din Europa, iar pe de altă parte, atâtea castele de lux (sursele – o altă tema)? Oare chiar suntem cei mai săraci din Europa? A te lăuda că eşti sărac, după mine, este o ruşine, chiar dacă pentru majoritatea sărăcia este o realitate crudă.

Noile construcţii din suburbii sunt mai impozante, mai reprezentative pentru o anume mentalitate a vremurilor noi, în comparaţie cu ulicioarele din partea veche a oraşului, unde au rămas doar străzile sparte, movilele de gunoi neridicate de zile întregi de cei de la salubrizare şi nimic din vechea arhitectură.

Aş evita cu bună ştiinţă Piaţa Marii Adunări Naţionale în, sau după Ziua Vinului. Vrând să părem generoşi – ne facem de cele mai multe ori de ruşine cu astfel de sărbători-beţii în cea mai nefericită ţară din Europa.

Vlad Bolocan

1-2. Întotdeauna mi-a plăcut să spun că la Chişinău cel mai mult îmi plac oamenii. Nu orice oameni, oamenii cu care comunic. Cred că, atunci când vorbim de un spirit al Chişinăului, vorbim, în primul rând, de contribuţia umană la acest spirit. Dacă în alte oraşe putem vorbi de locuri care te inspiră prin ele însele, atunci la Chişinău anumite locuri te inspiră şi în virtutea unor amintiri ce emană din „textura” lor. Aşa cred eu, aşa mi se întâmplă mie.

Nu vreau să se creadă că încerc să par excentric, haios sau romantic urban, dar primul loc pe care l-aş menţiona, în acest text, este orice apartament din acele blocuri înalte de lângă staţia terminus a troleibuzului numărul 4, de la Botanica, cu vedere spre oraş. Dacă aveţi ocazia, mergeţi în unul dintre ele pe timp de iarnă şi priviţi oraşul noaptea, cu o cană de ceai în mână.

Dincolo de o promenadă prin Grădina Publică „Ştefan cel Mare”, locurile prin care aş purta un străin la Chişinău ar fi cele câteva piaţete renovate şi mai puţin renovate (la Catedrală, în faţa Bibliotecii Naţionale, scuarul în memoria lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici). Mai în glumă sau mai în serios, aş merge şi la piaţa de kitsch-uri din scuarul de lângă Sala cu Orgă. Alte câteva locuri care trebuie văzute sunt cu siguranţă un număr de biserici şi cel puţin 2-3 străduţe cu sens unic din centrul oraşului.

Nu ştiu dacă există un loc anume în care nu aş duce pe cineva. În mod normal, prefer să fiu obiectiv şi să descriu Chişinăul cu rele şi cu bune. Cu siguranţă, nu mi-aş conduce oaspetele în cartierele de blocuri, dar asta nu pentru că mi-e ruşine cu ele, ci pentru că astfel de blocuri se pot vedea de la Moscova la Sofia, de la Belgrad la Budapesta. La capitolul „lucruri care mă întristează” aş menţiona catastrofa de la Valea Morilor. Mare păcat.

Sunt convins că există un spirit al Chişinăului. La fel de convins sunt şi cu privire la faptul că e subminat aproape continuu. Nu de cineva anume, ci de vremurile pe care le trăim. Aici inevitabil trebuie să revin, totuşi, la oameni. Mai ales la oamenii care pleacă sau au plecat deja. Ceea ce simţeam eu a fi „spirit” al Chişinăului, când eram la liceu, nu mai există tocmai din cauza că au plecat mulţi oameni. În absenţa acestora, văd spiritul din prezent al oraşului marcat, mai puternic decât în trecut, de un neo-provincialism, de o lene bizantină şi de o fobie a oamenilor faţă de ideea de a evolua. Pentru că, dacă evoluezi, la Chişinău, rişti să fii arătat cu degetul la modul „ia şi-i diştept”, confundându-se excesul de „deşteptăciune” cu modul normal de a fi. Pornind de la acest aspect, constatăm spiritul Chişinăului, pe care trebuie să ni-l asumăm şi să încercăm să luăm o atitudine. De acceptare, de repulsie, de împăcare... Orice, numai să nu ne facem că plouă.

Valentina Ursu

1. a) M-aş opri în centru. În inima Chişinăului avem un amalgam de tot ce doriţi – clădiri administrative, bănci, spaţii comerciale etc. Atunci când ne vizitează o delegaţie oficială de peste hotare, tot centrul este paralizat. În cazul acesta, este logic să separăm cel puţin centrul comercial de cel administrativ. Din păcate, Chişinăul de astăzi nu are identitate arhitecturală. Nu există un element deosebit, o „amprentă specifică” ce l-ar putea identifica, aşa cum se întâmplă cu alte oraşe europene. Doar un mixaj dezordonat de stiluri şi culori. Centrul oraşului este mai atrăgător, dar de aici ar trebui eliminate depozitele, garajele, faţadele industriale, blocurile cu multe etaje etc., iar în locul lor s-ar putea construi obiecte de artă urbană de genul celui din Zürich şi atunci vom avea şi noi ce arăta lumii. Regret foarte mult că nu am putut păstra vechiul centru istoric al Chişinăului. Nu avem cel puţin o şosea de centură, pentru a evita circulaţia camioanelor prin oraş. Chişinăul este poate unicul oraş din Europa care nu dispune de o zonă pietonală. În majoritatea oraşelor din Vest, zonele centrale sunt pietonale sau semi-pietonale. De-a lungul acestor perimetre, sunt amplasate baruri, cafenele, terase, iar prin mijloc circulă tramvaiul, care nu deranjează pe nimeni, pentru că este un transport ecologic şi are un traseu bine delimitat. Aş dori mult să pot arăta europenilor şi o bandă pentru biciclişti.

b) Aş evita să-i arăt unui vizitator piaţa agricolă acoperită, adăpostind vreo 1 200 de locuri comerciale. Oare pe când vom avea şi noi o piaţă de legume modernă? Pentru a deveni oraş european, Chişinăul trebuie să aibă grijă în primul rând de locuitorii şi oaspeţii săi, adică să-şi pună la punct un sistem de transport public civilizat, să-şi asigure o situaţie ecologică favorabilă, să amenajeze mai multe spaţii pentru recreare. S-ar cere o dezvoltare calitativă a suburbiilor. Odată şi odată, ele vor face parte din oraş şi ar fi păcat să repetăm aceleaşi greşeli, care au condus la „atragerea” în raza urbei a unor cartiere muncitoreşti urâte şi dezumanizante.

2. Aş vrea să se simtă un spirit de inovaţie, o valorificare mai „culturală” a acestui spaţiu urban, dar am rezerve faţă de cei ce sunt convinşi că acest lucru se întâmplă. Chişinăul cred că intră pe aceeaşi direcţie de „modernizare” ca şi Bucureştiul, în care încep să apară investiţii din ce în ce mai mari şi multe locuri, vechi şi frumoase, sunt rase cu buldozerul. Iar peste 20 de ani lumea nici să nu ştie că oraşul acesta a avut o istorie.

Oleg Bernaz

1-2. Dacă aş fi ghidul unui călător din străinătate în Chişinău, m-aş strădui să ocolesc regiunea Pieţei Centrale. Babilon al comercianţilor din toate colţurile ţării, acesta este un loc perfect nefrecventabil (şi nu doar pentru străini). Şi asta, trebuie menţionat, chiar dacă poţi găsi aici tot ceea ce, în principiu, poate fi imaginat (pîine, unt, mezeluri, legume sau fructe, şurubelniţe, telefoane de ultim model, haine, seminţe de floarea-soarelui prăjite sau crude, CD-uri cu Britney Spears sau Mozzart: iar pe fundalul acestui peisaj haotic, melodia celebră a celor de la Planeta Moldova, Avem de toate). Cu greu poate fi imaginat, în Chişinău, un loc mai dens şi mai antipatic în acelaşi timp. Antipatic: tocmai pentru că poate, într-un mod atît de generos şi neordonat, să adune toate lucrurile vandabile de pe lume. Fapt ce are drept consecinţă un haos generalizat. De evitat, aşadar, piaţa centrală.

Ce-ar putea fi, însă, vizitat? Cred că ar fi interesant să redescoperim locurile care, sub forţa obişnuinţei şi repetabilităţii, au devenit practic invizibile. De exemplu, bisericile. Arhitectura bisericilor ortodoxe reprezintă pentru străini un punct de interes. În vara anului 2006, plimbîndu-mă cu nişte amici olandezi prin Chişinău, am fost uimit să constat că bisericile ortodoxe au stîrnit interes pentru ochii călătorilor din Occident. Optica mea personală ignorase frumuseţea specifică a acestor spaţii sacre, căci ce poate rezista forţei îndelungate a obişnuinţei?

Şi dacă îmi va fi îngăduit, aş dori să fac o ultimă observaţie, chiar dacă puţin deplasată de orizontul întrebărilor iniţiale. Ceea ce mi se pare frumos şi interesant deopotrivă, este că vizita străinului nu reprezintă doar o ocazie, pentru acesta din urmă, să descopere spaţii noi. Vizita sa este, în acelaşi timp, o ocazie de a ne (re)descoperi pe noi înşine. Străinul este elementul necesar pentru a se produce un contrast, contrast în care noi devenim vizibili nouă înşine.

Liliana Corobca

1. Am petrecut cinci ani (fericiţi) în Chişinău, în perioada studenţiei la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova.

Ceea ce îmi place cel mai mult n-aş arăta decât unei persoane foarte apropiate. Unui străin i-aş prezenta Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt şi unele muzee de prin zona centrală.

Un loc pe care l-aş revedea cu emoţie este cabinetul domnului profesor Anatol Ciobanu. Primul profesor care a „învestit” în mine. Uneori, scotea dintr-un sertar  câte o bomboană „Bucuria” (din cele mai bune şi mai scumpe!), oferindu-mi-o. Era un eveniment. Ştiam că nu oferă decât câtorva „aleşi” bomboane. Eram fericită până la următorul dar. Cabinetul era destul de solemn, cu un portret al lui Caesar pe perete şi câteva hărţi.

Pe strada Pan Halippa se află cele două cămine (celebre, graţie acumulării impresionante de corpuri şi spirite feminine) ale Filologiei (nr.7 şi nr. 8), plus unul „jurnalistic” (nr. 6). În faţa căminelor era un parc, iar după parc începea cimitirul armenesc, înconjurat de un zid impunător. Studioşii, singuraticii sau îndrăgostiţii ştiau unde se află spărtura ceea din zid pe unde puteam pătrunde cu uşurinţă în cimitir. Mergeam acolo destul de des, de obicei, în timpul sesiunilor de vară. Mă interesează dacă mai există acea intrare secretă în cimitir.

Cu nostalgie mi-aduc aminte cum toceam (cu voce tare, aproape ţipând) greaca veche, cu Larisa, în parc. Ea, pe o parte a aleii, eu, pe partea cu nucul cel mare şi bătrân, unde se aciuaseră, tot din cauza gramaticii greceşti, Lida cu Ion. Traiectoria mea era de la nuc la „focul veşnic” şi invers. Cu cât mă apropiam de „focul veşnic”, cu atât toată greaca îmi intra exemplar în cap. Dar cum mă apropiam de nuc, începea să mă preocupe dacă Lida chiar învaţă acolo sus sau se pupă cu Ion. Am întrebat-o mai târziu ce făcea totuşi acolo. Bineînţeles că se pupa. Din gramatica grecească nu-mi amintesc decât că toate timpurile aveau diateză activă, medie şi pasivă.

Chişinăul meu a însemnat Facultatea şi Căminul, toate amintirile mele sunt legate de aceste locuri. Nu ştiu vreun loc care să-mi displacă, chiar şi Piaţa Centrală, cu aglomeraţia ei, are un anumit farmec.

2. Nu ştiu, dar dacă nu există trebuie inventat.

Vitalie Sprânceană

1. Îmi plac mai ales locurile neurbane ale oraşului: cartierele vechi, cu străzi înguste şi întortocheate, uneori pavate, case scunde cu iz de mahala.  Elementul rural al capitalei, cum ar veni. O fi din cauza originii ţărăneşti a unei bune părţi a orăşenilor, o fi şi din motivul că Chişinăului îi lipseşte o tradiţie urbană de cel puţin 3-4 veacuri. O fi şi din cauza nostalgiilor mele pentru micile comunităţi. Urbanizările succesive (superficiale majoritatea) au reuşit să izoleze aceste mici oaze rurale, pe care le-a înlocuit cu inepţii arhitecturale de beton fără formă, iar noua estetică arhitecturală a tranziţiei a generat construcţii caricaturale. Micile case sunt tot mai greu de desluşit printre blocurile gigantice de beton şi sticlă care constituie regula actuală a modernizării urbane. În fine, memoria arhitecturală a oraşului Chişinău, se ştie, e scurtă şi, din păcate, scurtată...