Semnătura digitală

Să începem aşa: cum confirmă sau infirmă omul – o fiinţă socială – diversele contacte şi contracte pe care le are cu semenii săi? Până la apariția scrisului confirmarea unei înțelegeri, a unui „contract”, se făcea prin amprentare, adică prin înmuierea degetului în cerneală şi aplicarea lui pe hârtie. Cei care nu ştiau să scrie făceau o cruce, iar cei care ştiau - foloseau o semnătură stilizată.

Amprentarea – degetul în cerneală – oferea (oferă) o autenticitate destul de mare a semnatarului, pentru că e imposibil să creezi amprentele unui om. Despre semnătura cu cruce nu e cazul să vorbim, ea nu are valoare juridică. Semnătura stilizată, care se practică în societatea de azi, are un mare dezavantaj: oricine o poate imita şi chiar cei mai mari experţi nu pot confirma sau infirma cu exactitate autenticitatea acestei semnături. Ba chiar mai mult, nici autorul („proprietarul semnăturii”) nu o poate confirma. Ori, în caz de necesitate, îşi poate nega semnătura din diverse motive.

Felurile de semnătură menţionate mai sus au un mare neajuns (handicap): documentul sub care stă semnătura poate fi uşor modificat. Oricine, un răufăcător programat sau un glumeţ cu mult timp la dispoziţie, poate pune o virgulă, poate adăuga o cifră, şi astfel se invalidează documentul.

Cum ieşim din acest impas? Cum să găsim o metodă ideală prin care să confirmăm identitatea semnatarului şi, mai ales, să ne asigurăm că documentul semnat deja nu a suferit modificări?

Din fericire, în era calculatoarelor, matematicienii şi-au făcut treaba. S-a inventat algoritmul de cheie publică şi privată şi funcţia hash. Toate aceste în ansamblu le putem folosi pentru a crea semnătura digitală.

Semnătura digitală e un şir de numere care confirmă că documentul semnat este acesta pe care îl vedeţi în acest moment, fără a putea să faceţi nici cea mai mică schimbare în el - un spaţiu, o virguliţă. Semnatarul nu poate infirma ulterior că nu a semnat acest document. Pe scurt: contrafacerea acestei semnături este imposibilă.

Pentru a înţelege mai bine explicaţia mea, să ne imaginăm că aveţi o casă neobişnuită, cu o uşă cu două chei - o cheie publică şi una privată. Cu cheia publică oricine poate intra în această casă, însă nu poate ieşi. Pe dinăuntru uşa se deschide doar cu cheia privată, care se află doar la proprietar. Aşadar, cheile publice le puteţi împărţi tuturor prietenilor şi partenerilor de afaceri, fiind sigur că oricine va intra în casa dumneavoastră va ieşi doar însoţit de proprietar. Aceeaşi schemă să o aplicăm şi în cazul documentelor: cheia publică o daţi la prieteni, cea privată o păziţi ca ochii din cap. Aceste două chei sunt strâns legate matematic una de cealaltă. Dacă criptezi cu cheia privată, poţi extrage informaţia doar cu cheia publică şi invers.

Funcţia hash e similară cu memoria vizuală pe care o ai la obiectele din casă. Oricând proprietarul poate observa/detecta daca vreun obiect lipseşte din cameră sau i-a fost schimbat locul, însă, dacă-i ceri, nu-ţi poate enumera toate obiectele din casă, unde stau ele şi în ce stare se află. Funcţia hash transformă un text într-un număr după o formulă stabilită. De exemplu: sintagma „Eu citesc Contrafort” se va transforma în 123, însă „Eu citesc contrafort” devine deja 375. După cum aţi observat, la cea mai mică schimbare, a lui C mare în c mic, vom avea un cu totul alt număr, ba mai mult, nu vom putea prezice pe baza numărului ce text anume a fost procesat.

Aşadar, ce este „semnătura digitală”? Să luăm un document, să aplicăm funcţia hash, apoi numărul rezultat să-l criptăm cu cheia noastră privată. Acest număr îl vom alipi documentului şi îl vom trimite prietenilor. Ei, la rândul lor, având cheia noastră publică, pot decripta semnătura şi, aplicând aceeaşi funcţie hash, îl verifică cu numărul transmis. Şi dacă numerele coincid, documentul este valid.

Bine, bine, dar la ce le foloseşte semnătura digitală scriitorilor? În timpul nostru, al erei digitale, au început să se publice cărţi în format electronic oferite ca bonus la cele imprimate pe hârtie. Însă pentru a controla multiplicarea cărţilor în format electronic, fiecare carte vândută este semnată digital de autor şi include pe fiecare pagină şi numele cumpărătorului. Astfel, oferindu-i cumpărătorului senzaţia de proprietate digitală şi responsabilizându-l în raport cu ideea de a transmite oricui o copie a cărţii.

1