Gabriela Adameşteanu despre cum poate reuşi în Occident un scriitor român

- Cum ai reuşit să te faci cunoscută în străinătate şi să ajungi, pînă la urmă, la Editura Gallimard?

- Acum opt ani, cînd am plecat cu bursă în Franţa, aproape că uitasem că sînt scriitoare şi, în orice caz, nu aveam în minte posibilitatea să fiu tradusă.

- O paranteză: zici că uitaseşi că eşti scriitoare... Faptul că nu mai scriai te rodea?

- Nu, eram foarte senină. Aveam senzaţia că am în faţa mea suficient timp pentru scris. Am fost mereu liberă în relaţia mea cu literatura. Nu mi-a plăcut tipul clasic de scriitor, care, de la 21 de ani, începe să publice şi tot scoate la doi ani cîte o carte, ca un funcţionar. Chit că acum aşa arată carierele literare...

- Să revenim la povestea legată de cum te-ai făcut remarcată în Occident...

- Două elemente sînt esenţiale: norocul, adică întîlnirea cu anumiţi oameni, şi perseverenţa. Fireşte, cartea trebuie să fie bună, dar, chiar bună fiind, poţi să nu ajungi prea departe cu ea. Înainte să plec în Franţa, mi-am adus aminte că aveam o carte despre care mi se spusese că e intraductibilă - „Dimineaţă pierdută”. Într-o doară, am făcut rost de telefonul lui Alain Paruit, celebrul traducător, şi l-am întrebat dacă nu vrea să-mi traducă şi mie un capitol. Contra cost, bineînţeles. (60-70% din fragmentele pe care le am traduse pentru a încerca să pătrund pe o piaţă străină sînt plătite din banii mei. Desigur, asta nu e uşor pentru un autor român). Apoi am încercat la vreo 10-15 edituri. O regulă despre care am aflat mai tîrziu este că nu e bine ca autorul să se promoveze singur. Dar pe mine nu mă ajuta nimeni. Fireşte, am primit multe refuzuri. Şansa mea la Gallimard (unde Alain Paruit mă sfătuise să nu mă duc, că e inutil), a fost că făcusem un interviu cu Marie-France Ionesco, care a devenit pînă la urmă o carte. „Dimineaţa pierdută” era deja în editură, avea două referate favorabile, dar nu se luase o decizie în privinţa ei. Norocul a făcut ca Marie-France Ionesco să ajungă cu cartea despre tatăl ei la directorul colecţiei „Du Monde Entier”, care avea pe masă şi „Dimineaţa pierdută”, cu cele două referate - şi aşa au ajuns să vorbească de mine. Întîlnirea cu Marie-France Ionesco m-a ajutat foarte mult. Şi chiar faptul că Alain Paruit, ştiind că eu mi-am plătit singură traducerea, a găsit o revistă unde să publice capitolul respectiv şi mi-a returnat banii. Faptul că am avut capitolul apărut într-o revistă din Franţa a contat iarăşi. Directorul colecţiei de la Gallimard a avut un curaj pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare: era o carte apărută cu 20 de ani în urmă, într-o ţară care nu interesează, cu o autoare de o anumită vîrstă. „Dimineaţă pierdută” a fost foarte bine primită de critică în Franţa şi s-au vîndut circa 2 000 de exemplare - ceea ce pentru un autor român e foarte bine. A mai contat şi programul „Les Belles Etrangeres”, organizat de Centre National du Livre, care invită în fiecare an 12 scriitori (poeţi şi prozatori) din ţări mai puţin cunoscute, ca să se întîlnească cu publicul francez. Condiţia este să aibă măcar o carte apărută în Franţa.