Dator lui Asklepios… (pentium 3 sau stalker 2)

Până a mă trezi în deplina lumină a conştiinţei şi semiîntunericul realităţii – obişnuinţa sau, poate, instinctul de a mi se întâmpla această stare (că nu e, totuşi, lucru, precum se spune, de regulă, fără discernământ şi nuanţare) – a deşteptării până la zori, îmi dădui seama că din acţiunea coşmarului care mă bântui peste noapte s-ar putea extrage scenariul unui film horror în două părţi, de durata a 3, 5–4 ore, care pentru realizare ar fi solicitat cheltuieli comparabile cu cele hoolywoodiene – în jur de 100 de milioane. De euro, valută mai stabilă, sau, poate, mai descurcă­reaţă, fâşneaţă, în pofida obositului orgoliu al americanilor. Iar dacă aş fi esenţializat (şi... existenţializat) subiectul în pagini de proză, mi-ar fi ieşit în jur de 8 coli de autor, – precum se calcula la editurile sovietice, în care, se ştie, genul coşmaresc era prohibit.

Trei sute şaizeci şi una de pagini de coşmar nocturn, nebun, din Saturn, Vega, de pe râul Bega etcetera, – date focului! Autodafeul fricii, groazei, derutei...

Cu toate că n-ar fi chiar aşa. E devreme, totuşi, de a înmormânta sub o moviliţă de scrum un posibil drum. Pistă de peliculă cinematografică. Ştiţi doar din proprie experienţă (de antiexistenţă, aş putea spune; dar, totuşi, cum ar fi corect – anti... sau – anteexistenţă? Posibil, ambele variante, în concomitenţă...) că speranţele trebuie nimicite pe rând, câte una, savurându-le, autorăutăcios, amarul otrăvitor. Parţial. Ca şi color. De medicament servindu‑ţi preparatele băbeşti. Haşişul, să zicem. Măcinişul de cannabis indica. Polenul de cânepişte din celebrul, cândva, roman al lui Aitmatov – „Eşafodul”. Exodul. Din viaţă. Plus, spre normal dispus, heroina antieroică, medatonul ce dă tonul, anfitaminul... Bucuria-chinul... Combină, amestecă totul dimpreună, spre a obţine esenţa pură a focului. A şocului. A efectului. Numai că, deocamdată, trebuie să dărâm bariera interioară care, cândva, am instalat-o mai mult inconştient. În caz contrar – demenţa... Avida autodistrugere a celulelor... vitale... ce devin letale... Stare de comparat, poate, cu eterna agonie poetică, devenită ternă...

Dar, azi, cui îi mai este dat să se trezească, să se dezmeticească?... Bariera, de fiecare dată, insistent, blochează orice intenţie de intervenţie în organism. Aceasta nu permite să i se injecteze cofeină, nicotină, neamânat, imediat expulzând din sine, din sânge alcoolul ce pare că eliberează, dar, de fapt, constrânge; îl expulzează, ca pe un lichid non grata, fără a-i permite să ajungă la centrul nevrotic. Nici chiar adrenalina nu poate accelera reacţia. Ci doar – antireacţia. Astfel că sunt tot mai convins că imunitatea ucide organismul.

O, absurd strajnic al conştiinţei, lucidităţii, trivialul meu deus ex machine, în cea mai disperată clipă reuşind să afli capătul de care să tragi, pentru a dezlega nodul gordian, nicotinian... Astfel că eu nu mai ajung în Palestina, să recunosc lumina...

În acest loc, coşmarul îmi invocă întâmplarea reală, pe care o trăisei, la un şpriţ, sub nucul din grădina uniunii scriitorilor, când Nicu Horodnicianu, scriitor de neam semit, dar de expresie română, repatriat în Israel, mă întrebase:

– Dar, Dane, pe cinste vorbind, nu ai şi tu ceva cu neamul nostru, cu cineva din seminţia noastră?... Simpatia cu care...

În acest mod, îmi ridicase mingea la fileu, astfel că răspunsul îmi veni neamânat:

– Nicule, cum să-ţi spun eu ţie?... Cine ştie, nu este exclus să şi am ceva, precum presupui, numai că, am impresia, eu venii spre voi pe linia lui Genhis... Haim... Oricum, sunt cam profan în avatarurile propriei genealogii...

Râserăm, pentru că eram bine dispuşi, prieteni, şi la un pahar de vin bun. Iar eu într-adevăr simt o legătură ca şi atavică, să zic, cu orientul, fie acesta mijlociu, apropiat sau îndepărtat...

Însă după o scurtă perioadă de sobrietate, ajunse a fi neputincios şi ultimul strajnic, care trecu de partea inamicului, astfel făptuind cea mai grea din trădări... Tiroida a încetat de a mai elabora, alchimiza dopominul... În momentul conştientizării clipei de coşmar non-stop, aşa şi mi-am zis: aminul cu dopominul... Coşmarul constând în faptul nefaptei – nu puteam dormi şi visa... E drept, una fără alta nu există, iar eu, treaz, cu ochii deschişi, nu mă supun lui Morfeus, macilor săi...

Deja sunt în situaţia de a nu mai putea raţiona, de a nu putea distinge cromatica lumii, barem cea elementară, uniformă a lunii... Deja negrul şi albul, roibul şi murgul, zorii şi amurgul nu mai au putere asupra criteriilor mele de decizie, fără care se dereglează tereziile zeiţei legate la ochi, Femida...

Ştiţi ce e aceea asimbolie tactilă?... Vă spun eu: incapacitatea patologică de a înţelege simbolurile. Plus ageuzia – pierderea simţului gustativ. Îi priveam în ochii tăciunii şi îl întrebam, nedumerit, în tăcere, cu dinţii încleştaţi, – pe Morfeus, fireşte, îl întrebam, – de ce eu, dotat, dat cu viaţă şi simţuri, avid de toate miracolele lumii şi visului, am ajuns a urla în noapte, amorf, afon, lângă mizerabilul tron al nimicului? Să urlu să mi se deschidă barem cea mai prăpădită poartă încă a nepierdutului strop de raţiune... Sau, poate, raţiunii depline, numai că extenuate paroxistic...

Astfel că rătăceam pe străzi, prin casa poporului, prin pentagon, kremlin, în lungul orizontului, zărilor, zorilor, în speranţa de a da de vreo uşă care să se deschidă, cât de cât primitoare. Uşa pentru cei ca mine... Zadarnic căutam, vânam aluzii spulberate, simboluri, semne ezoterice care, ca în sistemul automobilistic de circulaţie, să-mi arate calea spre salvare, întremare de suflet, de cuget. În timp ce peste creştetul meu, în moalele capului care, capul, nu mai e tare de minte, se prăbuşesc constelaţii, comete, fulguraţiile nebuloaselor sinoptice, optice, diabolice. Şi iarăşi totul se dovedi a fi o profanare a sufletului, ce mă depărta de orice credinţă suportabilă – suportabil ce duce la oarecare supravieţuire –, eu continuând să înghit pastile, drajeuri, buline şi bâline, pentru ca prin minciună să mă salvez de adevăr, dar părându-mi-se, pervers, – că nici paradoxal nu merită să zic, – că aş putea obţine nemurirea, eternitatea... Eter-nitate, eter-carnitate, – îmi vine să zic, să sincopez, să derutez, – care mi se deschidea vederilor opace, în ne-pace, şi căreia îi strigam:

– O, în ce lumi-nelumi, lumini-nelumini ţi-ai întins sihăstria, ca bucuria?

Şi, revenindu-mi luciditatea, vedeam clar: mor... Şi spusei, prosteşte, precum Socrate, în imediată clipă preletală:

– Mi se pare că i-am rămas dator lui Asklepios cu un cocoş....

Da, cocoşul ca jertfă. Pare-se, acestea le scrisese Platon, pe vreo tăblie cerată... Frază transcrisă de mine pe o pagină pe care îndată am şi mototolit-o...