Formula autenticităţii în literatura românească interbelică (despre cartea Dianei Vrabie, Cunoaştere şi autenticitate)

Tema pe care Diana Vrabie o aduce în discuţie în studiul Cunoaştere şi autenticitate (drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică), apărut recent la Editura Augusta, Artpress, Timişoara, 2008, este una ostentativ frecventată în ultimul timp de criticii literari şi specialiştii în teoria literaturii, dornici să găsească o formulă ştiinţifică adecvată pentru a caracteriza autenticitatea unei scriituri. O formulă similară, spre exemplu, cu cea a lui Einstein (E=mc²), care exprimă cu precizie natura energiei, ar pune capăt o dată pentru totdeauna dezbaterilor, însă cu fiecare încercare pertinentă de definire, realizată dintr-un alt punct de vedere, noţiunea de autenticitate nu devine nici mai limpede, nici mai comprehensibilă. Prin asimilarea continuă a semnificaţiilor constitutive, aceasta ajunge să fie mai densă, mai ambiguă şi, inevitabil, mai complexă, iradiind spre mii de raporturi incerte şi posibile.

Cu toate acestea, Diana Vrabie se ambiţionează a exprima esenţa conceptului de autenticitate în literatură, operând nu în direcţia de distilare şi de înlăturare a tot ce acesta împrumută de la alte fenomene artistice, ci prin înmulţirea uluitoare a palierelor şi a perspectivelor de interpretare: teoretic, lingvistic, sociologic, psihologic, etic, filosofic, fenomenologic, arheologic, politic etc., dar şi prin trierea perspicace a structurilor şi a formelor autenticităţii evoluate în timp. Pericolul alunecării într-o extratemporalitate teoretică imaginară este evitat, cercetătoarea din Bălţi aplicându-şi consideraţiile pe segmentul interbelic al prozei româneşti.

Prima parte a cărţii, intitulată O posibilă tipologie a autenticităţii, este dedicată studiului trăsăturilor tipice şi al conglomeratului de definiţii pe care le-a căpătat conceptul de-a lungul istoriei. Într-adevăr, întrebarea „Ce este autenticitatea?” nu are sens în afara cercetării carierei literare a conceptului de autenticitate, care în spaţiul românesc începe să se profileze la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, la începutul celui de-al XX-lea datorită imperativului tinerei generaţii de scriitori de a acorda o dimensiune universală culturii româneşti prin conexiune la tot ce înseamnă  vitalitate, energie, adevăr, trăire etc., fapt ce reclama identificarea „creaţiei artistice cu datul de viaţă trăit de autor”. Expresia artistică a experienţei personale începe să reprezinte totodată itinerarul actului de cunoaştere şi al intruziunii în metafizic, animatorii acestei optici iniţiind un experienţialism romanesc de anvergură, fără precedent în literatura română. Anume corelaţia cunoaştere – autenticitate determină predilecţiile lui Mircea Eliade, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Max Blecher pentru autobiografie, jurnalul intim, memorii, corespondenţă privată, specii literare de care sunt deopotrivă interesaţi mai târziu reprezentanţii generaţiei ’80: Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, dar şi precursorii lor: John Barth, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu ş.a. Problema e felul cum au ajuns aceştia să accepte autenticitatea ca „fapt de viaţă” drept criteriu de validare estetică. Şi aici a fost cazul să se purceadă la disocierea unor Ambiguităţi şi implicaţii contradictorii ale termenului de autenticitate folosit în momentele de emitere a judecăţilor de valoare, compartiment ce constituie intriga acestei părţi de carte, menit să facă lumină pe traseul de la considerarea operei literare în funcţie de doza de livrare a verosimilului prin documente, dosare existenţiale, felii de viaţă imaginate până la conştientizarea faptului că autenticitatea este o formă de creaţie, o convenţie  – convenţia autenticităţii, pe care o respectă scriitorul când îşi proiectează în ficţiune datele biografice. Chiar dacă la un anumit moment autenticitatea este înţeleasă drept lipsă a oricăror convenţii literare care ar împiedica întoarcerea la puritatea gestului primordial, mai târziu mulţi dintre cei care proferau acest radicalism avangardist vor realiza că „refuzul vechilor convenţii îi va îndrepta, în mod inevitabil, către altele, de vreme ce orice comunicare uzează în mod absolut de convenţii” şi că pentru a exista „totuşi, arta are nevoie să accepte servitutea convenţiei” până a se ajunge la concluzii de tipul: „practica autenticităţii ar corespunde unui eşec artistic: autenticitatea extremă, cufundându-se total în viaţă, ucide arta, care este transfigurarea, proiecţia şi semnificarea vieţii”. Astfel că scriitorii postmodernişti, fără a se simţi devoraţi de drama cunoaşterii, dezinteresaţi în fond de a parcurge „itinerare în absolut”, au destule modele în literatura română interbelică şi suficiente pre-texte scrise în convenţia autenticităţii pe care le pot cita, re-crea, deturna, parodia în sofisticatele lor jocuri şi inginerii textuale.

Modelele analizate de Diana Vrabie reprezintă „vârfurile” sau, dimpotrivă, „rupturile de nivel” în evoluţia istorică a noţiunii. Mircea Eliade traversează labirintul ideii de autenticitate ghidat, la începuturi, de filosofia indiană a trăirii depline în experienţa „denudării fiinţei” şi a refuzului categoric a tot ce înseamnă „literatură”, pentru ca mai târziu, cu romanul Huliganii, să se producă o „radicală schimbare de optică” în favoarea literaturizării faptului trăit, fără a se lăsa, totuşi, niciodată în vraja experimentului pur. Pentru Camil Petrescu, autenticitatea este viaţa concretă, substanţială, a banalului cotidian, realitatea trecută prin filtrele conştiinţei şi meandrele psihologicului: „nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu”. Poetica autenticităţii constituie o antipoetică ce dictează abolirea tuturor convenţiilor, comunicarea cât mai spontană, confesiunea neliteraturizată, dispreţul pentru stilul frumos şi scrisul calofil, condiţii ce asigură contactul originar cu viaţa. Preferând proza „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”, redutabilul teoretician scrie, în fapt, două romane perfect elaborate, „opere construite, lucrate meticulos şi cu multă grijă”. Concluziile care se impun sunt dezarmante: autenticitatea se dovedeşte în cele din urmă „o noţiune relativă”, metode şi reguli solide pentru „autentificarea autenticităţii” nu există. În literatură, autenticitatea pură este irealizabilă, căci literatura înseamnă o răsturnare a realităţii, edificare a artificiului.

Postmoderniştii optzecişti au găsit soluţia în acceptarea condiţiei de artificiu al autentismului epic; efectul literar, experimentarea textuală a elementului biografic sunt preferate explorărilor hermeneutice în profunzimile eului. Considerând autentic doar realul existenţial transformat în text şi declarându-şi preocupările pentru autenticitatea scriiturii, aceştia demontează noţiunea camilpetresciană şi o adaptează la noile practici epice. Numeroase studii semnate de Dumitru Micu, Ion Simuţ, Marin Mincu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu continuă efortul interbelicilor de a demonstra viabilitatea, flexibilitatea contextuală şi susceptibilitatea termenului la reevaluări şi completări viitoare.