Adevăr istoric şi interes politic în istoriografie: cîteva reflecţii

Subiectul conturat prin titlul de mai sus este, desigur, mult prea amplu pentru a fi tratat sub toate aspectele (foarte complexe) care îi sînt caracteristice. De aceea, reflecţiile care urmează nu au pretenţia unei sinteze (care, în cazul de faţă, ar fi, de altfel, aproape imposibilă). Ele urmăresc, doar, să recapituleze unele lucruri deja ştiute (dar, cu toate acestea, necesare să fie mereu reamintite, tocmai din cauza actualităţii lor permanente), insistînd asupra unor implicaţii pe care raportul enunţat în titlu le are nu numai asupra meseriei istoricului, ci şi a condiţiei sale intelectuale în lumea de astăzi.

Aş începe prin a constata că interferenţa dintre istorie şi politică este nu numai foarte veche, ci şi inconturnabilă. Cunoaşterea şi interpretarea trecutului au fost, întotdeauna, greu – dacă nu imposibil – de separat de solicitările diverse ale contextului lor imediat, care au cîntărit greu în modul în care a fost produsă cunoaşterea respectivă şi elaborată interpretarea datelor sale. Această strînsă legătură – aş fi tentat să spun intercondiţionare – dintre istorie şi politică nu s-a datorat numai poziţiei temporale a istoricului. Ea a fost, în primul rînd, consecinţa mizei considerabile a majorităţii reconstituirilor istorice, ceea ce explică diversele distorsiuni şi manipulări la care au fost supuse rezultatele cercetării. Explorarea trecutului şi învestirea acestuia cu un sens specific nu au fost niciodată inocente (chiar atunci cînd au pretins acest lucru). Ele au avut diferite scopuri, legate nu numai de interesele personale ale cercetătorului, ci şi de aspiraţiile unei comunităţi sau de temeiurile şi proiectele unui regim politic. Fiind o disciplină prin excelenţă a duratei, iar durata avînd, întotdeauna, o puternică funcţie de legitimare, istoria a fost obligată să se conformeze unor cerinţe de multe ori incompatibile cu natura (sau, măcar, cu aspiraţia) sa ştiinţifică. Acest caz nu este singular, fireşte. Exemplele nenumăratelor manipulări la care au fost supuse, de-a lungul timpului, geografia, psihologia, sociologia sau economia ne reamintesc cît de fragilă este ştiinţa în faţa Puterii şi cît de ambigui au fost raporturile cu ea.

Nu numai Puterea, însă, este responsabilă pentru aceste distorsiuni. Marile transformări politice, sociale şi culturale din ultimele două decenii, inaugurate de prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, au introdus în această „ecuaţie” aparent simplă noi variabile „destabilizatoare”, a căror influenţă asupra omogenităţii şi acurateţei discursului istoric este, astăzi, nu mai puţin însemnată. Dintre acestea, două mi se par demne de semnalat.

Cea dintîi constă în multiplicarea fără precedent a discursurilor de tip istoric. Nu am în vedere, cînd afirm acest lucru, numai ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin acest fenomen, adică diversificarea domeniilor de cercetare şi fragmentarea în exces a tematicilor şi problemelor – semn al eclipsei (să sperăm că temporare) nu doar a marilor naraţiuni istorice, care au făcut, în secolul al XX-lea, faima membrilor „noii istorii” franceze, ci şi al abandonării (să nădăjduim că la fel de trecătoare) a efortului de a desluşi în evoluţiile trecutului un sens general şi o semnificaţie globală. Actuala multiplicare a discursurilor istorice înseamnă însă şi reconstituirea, sub diverse forme, a unor fragmente de trecut importante pentru anumite grupări sau mişcări de emancipare cu tentă vădit politică, cum sînt, de pildă, emigranţii, femeile, minorităţile de tot felul, supravieţuitorii regimurilor concentraţionare ş. a m. d., care îşi construiesc propriile istorii, învestindu-le cu un sens profund parohial. Acest fenomen – vizibil, deocamdată, mai cu seamă în societăţile democratice consolidate – răpeşte profesioniştilor istoriei un monopol tradiţional în formularea şi răspîndirea „vulgatei” istoriografice dominante. În egală măsură, însă, el contribuie simţitor şi la politizarea – uneori extremă – a cercetărilor şi a rezultatelor acestora, în condiţiile în care asemenea istorii, uneori extrem de particulare, sînt puse în serviciul unor cauze militante. Exemplul studiilor de gen şi, mai ales, cel al feminismului sînt, din acest unghi, cît se poate de grăitoare. Dar ele nu sînt şi singurele.

Această masivă reconfigurare parcelară a trecutului nu constituie, însă, numai urmarea uzurii din ultimele decenii a marilor istorii orientate ideologic. Ea este şi o consecinţă a însemnătăţii sporite a memoriei în modul în care se raportează astăzi comunităţile la trecut. Memoria este, bineînţeles, indisociabilă de istorie, care, în sensul pe care i-l atribuim în mod obişnuit, are menirea de a o filtra şi obiectiva. Acest „control” al recuperărilor subiective ale duratei a fost stabil atît timp cît prestigiul marilor naraţiuni istorice a fost intact. Erodarea sa a făcut, treptat, din memorie, o modalitate din ce în ce mai influentă de raportare la trecut, cu rezultatul ocultării spiritului critic. „Individualizarea” şi „privatizarea experienţei” (potrivit expresiilor lui Giovanni Levi) au produs – cum a scris, undeva, tot Levi – „o memorie fragmentată şi individualizată”, dînd naştere unei perspective simplificatoare asupra istoriei, reamenajată constant, în funcţie de interesele reticulare ale diverselor grupuri.

Perspectiva memorială asupra trecutului a fost, desigur, binevenită, în măsura în care, dînd grupurilor ignorate de discursul oficial posibilitatea de a se exprima şi a-şi face cunoscută viziunea (o „viziune a învinşilor”, după memorabila expresie a lui Nathan Wachtel), a adăugat „marilor naraţiuni” istorice o dimensiune nu numai inedită, ci şi absolut necesară. Exacerbarea ei a condus însă la pierderea din vedere a ansamblului şi, deopotrivă, la o şi mai accentuată „priză” a politicului asupra reconstituirii trecutului, cum ne-au arătat-o mai multe evenimente din ultimii ani din România, Republica Moldova şi, în general, din Europa de Est.

Din tot ceea ce am spus pînă acum, cel puţin o concluzie ar trebui să reiasă mai clar: istoria – trecutul, în genere – are o profundă dimensiune identitară, modelînd modul cum se percep şi sînt percepute comunităţile şi grupurile. Acest lucru este important de reţinut, dacă vrem să înţelegem miza – cum a numit-o mai sus – oricărei reconstituiri istorice şi, îndeosebi, a celor interesate de trecutul unei comunităţi.

Dintre toate genurile istorice cunoscute, istoria naţională este, cu siguranţă, cel mai mult pătrunsă de această dimensiune. Exact din acelaşi motiv, ea a fost şi continuă să fie cel mai mult supusă presiunii – făţişe sau insidioase – a politicului, întrucît, menită fiind să dea seama de o îndelungată evoluţie colectivă, concluziile sale au – inevitabil – puternice implicaţii asupra opţiunilor prezentului şi a statutului însuşi al comunităţii respective în raport cu alte comunităţi. Foarte clar în deceniile de regim comunist, acest specific, în acelaşi timp identitar şi politizat al istoriilor naţionale, a devenit şi mai puternic după dispariţia comunismului, în condiţiile în care noile state naţionale din Europa de Sud şi Asia centrală, apărute prin dezmembrarea conglomeratelor iugoslav şi sovietic, au simţit nevoia afirmării sau construirii unei identităţi pe temeiul recuperării sistematice a unui trecut, care, nu de puţine ori, a fost profund „reamenajat” pentru a servi intereselor prezentului. Rezultatul a constat nu numai în elaborarea unor istorii rivale şi conflictuale, prin care fiecare din aceste (noi) naţiuni încearcă, din 1990 încoace, să-şi demonstreze anterioritatea, legitimitatea şi valorile, ci şi în conceperea unor naraţiuni şi a unor sisteme de argumentaţie care mobilizează, necontenit, aceleaşi resurse documentare, dar cu scopuri contrare, care se neagă şi se revizuiesc reciproc. Din acest punct de vedere, modul în care se scrie astăzi istoria oficială a Republicii Moldova este mai mult decît grăitor. De mai mulţi ani, din motive pur politice şi de legitimare, regimul de aici încearcă să acrediteze – nu fără a beneficia de ajutorul cîtuşi de puţin dezinteresat al unor specialişti locali, cu care împărtăşeşte aceleaşi opţiuni politice şi simpatii culturale – teza unei aşa-zise identităţi etno-naţionale „moldoveneşti”, expresie a unei – de asemenea, inventate – „statalităţi” proprii. Nu voi insista asupra acestei situaţii. Ea este bine cunoscută şi a fost prea bine tratată (cu alte cuvinte, ferm criticată) de istoricii serioşi (deloc puţini) din stînga Prutului pentru a mai necesita, aici, încă o punere la punct. M-aş întreba, în schimb, cu prefăcută naivitate, nu dacă cei ce produc amintitele interpretări, în contradicţie flagrantă nu numai cu simţul istoric comun, ci şi cu aparenţa plauzibilităţii, cred, într-adevăr în ele, ci – admiţînd că ar fi, vreodată, luate în serios – care ar putea fi regimul lor de autenticitate în raport cu cerinţele epistemologice specifice profesiunii noastre?

Filosofia relativistă contemporană – care pledează pentru legitimitatea tuturor discursu­rilor istorice şi pentru echivalenţa dintre concluziile lor – are, în această privinţă, cîteva răspunsuri foarte simple. Adevărurile produse de restituţiile retrospective – ne spun partizanii săi – au o „speranţă de viaţă” foarte scurtă. Departe de a fi absolute, ele sînt, dimpotrivă, conjuncturale, punctuale şi superficiale, obligîndu-l pe istoric să renunţe la credinţa într-un scientism iluzoriu şi să se mulţumească numai cu misiunea de a da sens, prin recuperarea trecutului, coeziunilor actuale. Menirea specialistului ar fi, aşadar, doar una de legitimare şi orice tip de discurs care se conformează acestui scop este, finalmente, licit.

Am putea crede, totuşi, că măcar documentele şi metodele lor de interpretare pot oferi istoricului o garanţie de autenticitate. Împotriva unei asemenea convingeri, relativismul istoric invocă nu numai caracterul fragmentar al izvoarelor (susceptibile să suporte un număr practic infinit de asamblări), ci şi subiectivitatea de fond a oricărui procedeu, ceea ce face ca aceleaşi informaţii şi metodologii să conducă, adesea, la interpretări nu doar diferite, ci şi contradictorii. Istoria devine, astfel, un simplu „joc” – cum a scris mai demult Lucian Boia – în care trecutul este compus şi recompus fără încetare, în funcţie atît de cerinţele prezentului, cît şi de percepţiile celui care îl examinează.

Mă grăbesc să spun că o asemenea teorie este, pentru mine, cu atît mai inacceptabilă, cu cît, abolind criteriile de veridicitate ale cercetării istorice, nu numai că răpeşte, ipso facto, orice sens negativ noţiunii de partizanat, dar legitimează, tacit, şi manipularea politică a trecutului. Căci, dacă totul este relativ în concluziile pe care le produce ancheta istorică, iar cercetătorul, din cauza condiţionării sale de timp şi loc, nu poate nutri, în mod rezonabil, ambiţia de a spune vreodată ceva cu adevărat esenţial despre istorie (adică să formuleze, în acest domeniu, o judecată universală sau măcar stabilă), atunci orice abuz devine posibil (şi scuzabil) sub pretextul misiunii (pretins civice a) profesioniştilor acestei discipline de a contribui, prin ceea ce produc, la coeziunea comunităţii lor.

Revenind la exemplul de mai sus, al istoriografiei referitoare la pretinsa „statalitate” moldovenească şi la critica (perfect îndreptăţită) pe care i-o fac istoricii basarabeni serioşi (prea mulţi pentru a-i numi aici), m-aş întreba, în încheiere, cum putem distinge, totuşi, între aceste interpretări, aşezate pe acelaşi plan de filosofia relativistă, în pofida deosebirii radicale dintre ele? Chiar dacă, empiric, intuim prea bine, care anume este adevărată şi care este falsă, ce criterii impersonale ar trebui, totuşi, să avem în vedere pentru o judecată a veridicităţii care să le ierarhizeze, înclinînd definitiv balanţa în favoarea uneia sau alteia?