Necrosofia sau Însemnări din Kasa Morţii (Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului)

Mitoş Micleuşanu, cunoscut mai ales ca promotor al proiectului Planeta Moldova,  face parte totodată din grupul de scriitori basarabeni stabiliţi în România, publicând în acest an romanul Kasa Poporului, după ce mai editase un alt roman, Tuba Mirum (2004),  şi o carte de proză scurtă, Organismecanisme (2002). Dacă în cazul scriitorilor români notorii stabiliţi în străinătate, care au scris într-o limbă de adopţie, se pune problema identităţii şi paternităţii lor, în ce priveşte scriitorii basarabeni din ţară problema nu mai e necesară. Ceea ce îi deosebeşte de confraţii de peste Prut este posibilitatea de a se afla în permanenţă într-un climat artistic mai favorabil, stimulator, în circuitul intens al literaturii române. Iar dacă punem în calcul degringolada prelungită din Basarabia, atunci putem vorbi şi de o şansă în plus de a se afirma şi chiar de un imbold puternic de a scrie, de a depăşi lestul patriotic cu care e pardosită în mod inevitabil literatura basarabeană.

Recentul roman, Kasa Poporului, poate fi calificat în mai multe feluri, date fiind multiplele lui deschideri, îi pot fi întrevăzute cu certitudine rădăcinile. E un roman în care, pornind de la câteva modele-parametri, autorul a dat frâu liber unei imaginaţii a morbidului şi cadavericului. Deci, Kasa Poporului e un roman-construct, cu un univers imaginat da capo al fine, iar tangenţele cu realitatea se exprimă la nivelul unor trăiri cât de cât omeneşti ale eroilor cărţii, al unor descrieri de interior şi exterior, viziuni, dialoguri, portrete, coşmaruri – toate împinse spre limite extreme, ajunse pe o margine de prăpastie. De departe, romanul se înscrie în galeria operelor despre anti-utopii, unde îşi găseşte o nişă a sa. Dacă romanele lui Kafka, Orwell, Koestler sau Zamiatin descriau anti-utopii paralele unor regimuri totalitare reale, universul lui Micleuşanu este situat undeva  în „post-istorie”. Astfel, romanul e o fantezie pe tema trecutului readusă, datorită tehnicilor virtuale de azi, într-un viitor al unei totale dezumanizări. Romanul, dialogat, îmbină teatrul absurd cu genul horror, de la care nu se abate cu nicio iotă.

Kasa Poporului, aşa cum ne-a obişnuit deja majoritatea romanelor actuale, nu este rectiliniu, strict cronologic. Mai mult, nu cred că romanul are un subiect, care să poată fi povestit fără a greşi ceva sau chiar a încurca totul. Autorul a urmărit alte scopuri. Acţiunea se petrece într-o casă a poporului care e o metaforă lugubră, o casă acaparatoare, cu câteva extensiuni, cum ar fi Kombinatul de corecţie sau Muzeul cadavrelor. Naraţiunea se complică pe bune atunci când este relatată din diverse perspective, fără ca vocile narative să fie distinse în mod tranşant. În scenă pot intra, la un moment dat, personaje care au fost dezmembrate în capitole anterioare. Numărul de personaje, fără a exista protagonişti, este impunător. Din aceste cauze (şi din altele despre care vom comenta la sfârşit), lectura devine un travaliu deloc confortabil. Până la urmă, nici nu are prea mare importanţă să întrevezi logică şi bun-simţ într-un spectacol al terorii şi carnajului.

Romanul începe cu o expunere din Muzeu (Preludiul) unde „în dreapta, se văd cadavrele celor care au vrut, în stânga avem cadavrele celor care au avut, aici, de jur împrejur, cadavrele celor care au hotărât, acolo sunt cadavrele celor care s-au târât” (pag. 7). De la bun început se poate sesiza că nu vom avea personaje pozitive, nu va fi cruţat nimeni, nu va exista nimic luminos şi uman în această panoramă a (auto)mutilării – o diferenţă semnificativă între acest roman şi alte anti-utopii. Absolut totul va trece prin uriaşul malaxor care este Kasa Poporului. „Cartea este străbătută de discursul de acceptare a decadenţei şi putrefacţiei morale, a damnării dincolo de orice speranţă, şi abundă în descrieri apocaliptice ale unei lumi descompuse, populate de mortăciuni, la cheremul absolut al Răului” (Marius Chivu, Morbidologii, Dilema veche, 2008, 11-17 septembrie).

Nimeni nu i se poate sustrage sistemului, deoarece sistemul nu este exterior omului, ci este chiar infiltrat în el, suprapus lui, avem de fapt şi aici nişte organismecanisme.

Winston din romanul lui George Orwell, 1984, încearcă cumva să se opună înregimentării generalizate. El este elementul disident prin intermediul căruia este dezvăluită adevărata dimensiune a Imperiului lui Big Brother. Rizescu din Kasa Poporului, unicul personaj cu care Winston poate fi pus în relaţie, este executat numai pentru că a încercat să-şi pună nişte întrebări, în fond, inocente, date în vileag prin intermediul unui jurnal rămas de la el. Big Brother din 1984 mai lasă nişte zone neacoperite, care vor putea fi fructificate, Dialectorul, echivalentul lui Big Brother din Kasa Poporului, este un spirit universal cu care s-a îmbibat totul. Kasa Poporului devine astfel Infernul lui Dante. „- Bine, bine, dar mai spune-mi despre Dialector! – Măi… în primul rând, chiar în momentul acesta Dialectorul ne ascultă… înţelegi? El ştie, el vede!” (pag. 48).

În alt loc se discută despre o moarte nietzscheană a lui Dumnezeu şi înlocuirea lui, în contextul romanului anti-utopic, cu un surogat totalitar.

În 1984 şi în alte cărţi ale genului există suficiente personaje care încearcă să se  sustragă coşmarului general sau măcar să schimbe nişte replici sincere. În Kasa Poporului totul este contaminat şi viciat, nu există niciun spaţiu liber, ferit de miasmele damnatoare (ultimul capitol se numeşte Fecalosofia). Cruzimea devine ritual, exerciţiu de iniţiere, mijloc de expresie, grad de civilizaţie, în definitiv, comportamentul firesc al tuturor. Organul care să diagnosticheze, cu atât mai puţin să repudieze brutalitatea, este atrofiat. Relaţia dintre Renata şi Brumă, personajele de la începutul romanului, se cimentează atunci când intră în formula călău-victimă. După ce Renata este pusă la o încercare de ferocitate, apare şi Brumă: „Îmi pare rău că te-am speriat, dar asta e procedura!”. Iar procedura este una tipic kafkiană, îngroşată cu scene de factură pulp. Nu te întreba despre ceea ce ţi se întâmplă, ci doar urmează instrucţiunile.

Kasa Poporului s-ar prăbuşi iminent, dacă nu ar fi susţinută de o sofistică şi scolastică, promovate pe tot parcursul romanului. Autorul ajunge un virtuos în etalarea paradoxurilor şi absurdităţilor. Iată cum este primită Renata în Kasa Poporului: „Aceste apartamente şi conţinutul lor îţi aparţin acum ţie. Evident în măsura în care aparţii Kasei, dar acest amănunt trebuie să te atingă în măsura în care ne atinge pe noi faptul că nimic nu ne aparţine. Am venit pe lume goi şi goi plecăm din ea!” (pag. 25).

În această ordine de idei, Mitoş Micleuşanu realizează un tur de forţă creând o sumedenie de aforisme în stilul sui generis al Kasei: „creierul e o conopidă avansată, un fel de mucegai pervers” (pag. 35), „nu te ataşa prea tare de viaţă, ca să nu-ţi facă moartea o criză de gelozie” (pag. 37), „murim rareori, dar de fiecare dată tot timpul” (pag. 127) etc.

Portretul Renatei este făcut cu detalii naturalist-patologice (vezi pag. 59), iar relaţiile dintre personaje conţin numaidecât elemente de violenţă. Mama îi povesteşte naratorului despre fiul său Flaviu care a „venit acasă într-o noapte cu o mână străină în buzunar, tăiată de la încheietură” (pag. 68). Sau alt pasaj: „Mortanu m-a ameninţat că îmi va suge ochii din cap cu aspiratorul de ciment” (pag. 61). Totul este ambalat într-o terminologie sofisticată şi obscură: „necrocanibalismul apocaliptic, autocanibalismul postapocaliptic şi atemporalizarea universală”  sau „Pedofuziunea Subnecrotică” (pp. 71-72). Măcelul boierilor din Alexandru Lăpuşneanul, ca să încercăm o comparaţie, e doar un preludiu la tablourile pe care le descrie Micleuşanu la pag. 76 sau pag. 172.

Kasa Poporului nu este doar lăcaşul unei idei sinucigaşe continuate până în pânzele albe, ci şi expunerea unor realităţi, inclusiv de ordin istoric. Printre exponatele din Muzeu sunt menţionaţi Hitler şi Stalin, ca referinţele ulterioare să fie făcute în spiritul cărţii, al unei apoteoze a crimei împinse dincolo chiar de imaginaţia acestor mari călăi: „Şi Hitler a fost un vreasc, fiindcă n-a dus treaba până la capăt. Şi Stalin a fost un vreasc, fiindcă n-a apucat să extermine tot ce era de exterminat” (pag. 144). Nu lipsesc nici reperele totalitare româneşti (Ana Pauker) sau modelul sovietic (Zim-ul sau Ceaika, o mătuşă a  lui Rizescu care vine tocmai de la Cealeabinsk). Sunt amănunte deloc neglijabile, puse în sprijinul edificiului romanului, de altfel, rece, schematic, eseistic, raţionalizat şi matematizat excesiv ca în orice (anti-) utopie. Parodicul nu mai are o funcţie ludică, ci sporeşte atmosfera de groază, de schimbare a raporturilor şi de confuzie totală („Care este semnificaţia cuvântului semnificaţie?” trimite la celebra lucrare a lui Ogden/Ricards The Meaning of the Meaning (1923)).

Ai impresia că părăseşti, pe un timp scurt, Kasa Poporului numai atunci când citeşti rânduri, puţine, ce seamănă a evadare: „Dimineaţa, pe la 7, Serafim s-a trezit, s-a îmbrăcat şi a ieşit pe balcon să fumeze. Era ceaţă” (pag. 106) sau „Afară totul părea nemişcat, mai ales vârfurile copacilor, fapt care i-a atras atenţia tinerei femei, îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă până în pământ şi strânsă la gât, fără decolteu” (pag. 157).

Intertextualitatea nu se reduce la modelele pe care scriitorul le urmează în virtutea specificului romanului său sau la caracterul sincretic de operă ştiinţifică-eseistică-literară. Există fragmente care trimit în mod transparent la lucrări celebre. De exemplu, ghidul din Muzeul cadavrelor care îi invită pe excursionişti să acceadă la ultimul nivel (vezi Cinci etaje, povestirea lui Buzzati) sau „Coacăză, inspectorul… care şi-a tăiat venele la Veneţia” (pag. 117).

În ciuda faptului că romanul este destul de voluminos (aproape 300 de pagini), unele capitole sunt scurte, nedezvoltate. Materia din capitole putea fi limpezită. Acestea la un loc cu slaba coerenţă dintre capitole îi creează lectorului dificultăţi insurmontabile de urmărire a panoramei ororii.

Prozatorul ieşean Dan Lungu constată, pe coperta a 4-a a cărţii, că romanul Kasa Poporului nu este recomandat cardiacilor. Nici minorilor, aş adăuga, nu numai din cauza caracterului accentuat experimental. În schimb, poate fi citit de toţi cei care preferă/savurează anti-utopia, horrorul şi scabrozitatea.

_______________