Puterea poeziei - note la Marcela Benea (despre cartea Marcelei Benea, Evadare din frescă)

Mi se pare un titlu de carte foarte potrivit acesta, Evadare din frescă (Editura Cartea Moldovei, 2008),  prin care Marcela Benea revine în actualitatea literară după o absenţă de două decenii. El surprinde, exprimă în limbaj metaforic un eveniment cât se poate de palpabil, ai cărui martori suntem: o poetă, una dintre cele mai înzestrate pe care le-a avut vreodată literatura română din Basarabia, îşi redescoperă vocea, îşi descătuşează propria-i poezie, evadând din imaginea statică, alimentată uneori de legende, în care a fost fixată la debutul său. Revenirea, chinuitor şi îndelung meditată, amânată de îndoieli şi de teama eşecului, este anunţată de poetă chiar de la primul vers al cărţii: „Acum ştiu că sunt vie,/ îngerul meu păzitor s-a trezit în sfârşit –/ aud nuiaua lui de argint cu putere lovind/ ale morţii lacome mâini:/ pe mine mă apară./ De mine în mine însămi izolată mereu,/ bolnavă de-ale copilăriei copleşitoare amintiri...” Sau alt fragment din acelaşi poem: „Poezia e în cărţile altora,/ pasărea-liră etalându-şi penajul/ pe pagina albă ca într-o grădină regală,/ Niagara e poezia, visata cascadă/ pe care nu am văzut-o,/ boala de care mă bucur,/ invocare fără sfârşit,/ anotimp profund din care/ nu vreau să mai plec,/ potop de cuvinte, legate ameţitor între ele,/ viaţă fără de moarte,/ gura lui Dumnezeu vorbind întotdeauna în versuri.” (Despre mine, poezie, poeţi şi alte lucruri – în loc de prefaţă – pag. 5). Tonul confesiv şi disponibilitatea pentru meditaţia gravă pe care le aflăm în poemul de deschidere al cărţii – un poem de factură etică, care urmăreşte relaţia complexă cu propriul scris – se regăsesc, copleşitor, şi în restul paginilor. Este ceea ce impune şi domină în primul rând la lectura poemelor scrise de Marcela Benea. Nimic frivol, la întâmplare – stările emoţionale pe care poeta le pune în scenă sunt bine filtrate de zgură, de impurităţi şi, mai ales, de orice efect fals-sclipitor. Ca în acest excepţional poem cerebral, estetizant, livresc, în care dramatismul se insinuează printre rânduri: „Strigăte –  nu sunt de bucurie,/ umbre – nu sunt ale zilei,/ şoapte – nu sunt de dragoste –/ drum îmbrăcat de pericole./ Iar când un trecător rătăcit,/ îngrijorat, întreabă/ Încotro s-o apuce,/ o mână tremurătoare/ scrie pe cenuşa trotuarului: Kafka.” (O mână scrie: Kafka – pag. 12).

Poezia Marcelei Benea din această a treia carte a sa, la fel ca în precedentele (Zestre, 1974 şi Poveste neterminată, 1988), este una elaborată, şi asta în sensul că observi răgazul cu care priveşte autoarea lumea, oferind imagini distilate şi – ceea ce preţuiesc foarte mult – idei poetice clare. Evadare din frescă nu consemnează, după părerea mea, o ruptură cu propria-i manieră de a scrie a poetei, ci înregistrează, cum e şi firesc, o evoluţie calitativă în interiorul aceleiaşi formule, o aprofundare a unor teme pe care le mai abordase. Găsesc în acest volum o „amprentă” stilistică proprie Marcelei Benea.

Autoarea exploatează discret biografismul şi lasă să intre în unele poeme, poate prea mult, un topos bucolic, pe care îl descrie într-un limbaj simplu, prozastic, refuzând calofilia. Poemul din care voi cita este, într-un fel, exemplul a ceea ce recomanda Borges – „ ...un poet trebuie să trăiască din amintiri” – : „Dar toate sunt bune:/ uşa-i deschisă – semn de-aşteptare.../ Casă a copilăriei,/ deşi mai bătrână acum,/ tot cicoare-nflorită pe verde/ covor de lucernă rămâi –/ un salt înapoi dacă-ai face,/ unul, de bucurie,/ când de moarte încă nu erai însemnată,/ când ziua ploioasă era/ numai de lumină a roadei,/ dar nu de mâhnire.// Uşă deschisă, troscot prietenos,/ ce înmoi zgomotul paşilor,/ dacă absenţa celor dragi/ nu ar umbri lăuntrul,/ locul gol, rănile crude,/ încă netămăduite,/ ce început de vară ar fi,/ ce râs voios de copii/ (...) Şi timpul, pironit în loc ar rămâne,/ şi veşnicia, cu blânde, nesfârşite braţe,/ îndelung ar cuprinde/ un colţ al lumii, binecuvântat.” (Acasă, la Văratic - pag. 87)

Intelectualismul poemelor scrise de Marcela Benea este unul moderat şi onest, autoarea nu-şi exhibă erudiţia şi nu-şi filtrează cultural, literaturizant demersul artistic. Numele celebrităţilor literare care apar în carte sunt puţine, dar credibile: Borges, Marquez, Sorescu, Rimbaud... Marele argentinian, cel pentru care „toate simţurile îi erau vedere”, se pare că e autorul favorit al poetei: „ ...Cuvântul, orbitor şi proiectat în infinit, ne absoarbe:/ pe Borges – celălalt/ şi pe mine, care „îmi îngădui să trăiesc,/ pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura”,/ dar faptul cel mai real şi convingător,/ ce dovedeşte că suntem inseparabili este/ că amândoi am răsfoit/ şi am mângâiat cu înfrigurare/ aceeaşi Carte de Nisip.” (Un poet, poate Borges  - pag. 68)

Poezia Marcelei Benea din această carte are uneori accente de rostire ceremonioasă, de un romantism naiv, ingenuu. Trebuie să fii  deschis – şi asta încerc să fac întotdeauna – mai multor vârste de lectură pentru a parcurge aceste versuri, care îşi au probabil rostul lor, poate că sunt de neevitat în economia unei cărţi. „Trup rămuros înflorind/ chiar din prima secundă a primăverii,/ maci, răspândiţi prin finele vene,/ cu petale de jar îmbrăcaţi,/ voi cântaţi necontenit/ şi nu mă lăsaţi să adorm?/ Prieteni de joacă, vă întreb şi pe voi,/ nopţile voastre seamănă cu nopţile mele?/ Zilele voastre au tresăriri de trandafiri/ la fel ca zilele mele? (...)” (Adolescenţa - pag. 15)

Marcela Benea este memorabilă în poemele scurte, cu structură aforistică, concisă. Iată unul din multele exemple pe care ni le oferă cartea: „Cineva mi-a mărturisit lucruri oribile despre oameni şi viaţă./ Pe acesta nu-l va uimi niciodată un poem ce deplânge o vagă şi îndepărtată suferinţă din dragoste.// Mi se face ruşine...// Pe conştiinţă, onestul Rimbaud e o apăsare latentă.” (O apăsare latentă - pag. 64)

Şi în această carte Marcela Benea îi dedică un frumos poem lui Leonard Tuchilatu – poetul decedat prematur, una din marile promisiuni ale poeziei basarabene, pe care autoarea l-a cunoscut îndeaproape. E o pagină memorabilă din istoria afectivă a literaturii noastre: „Ţi-am trimis noua adresă a ploii:/ somnolenţa zilei, plictisul cuiva,/ străin de suferinţă şi dragoste,/ răpăie leneş pe plaja pustie;// din larg, sirena vaporului/ ce va acosta/ lângă ţărm, anunţă imprevizibilul,/ dar întâmplările-acestea sunt ale altora –/ tu nu vei asista la depuneri de flori,/ omagieri şi recitaluri în serie –/ durerea ta a fost adevărată.// o faţă tristă nimic nu-i adaugă.” (O faţă tristă – pag. 71)

Credinţa, invocarea lui Dumnezeu şi a divinului este una din temele esenţiale ale acestei cărţi. Nu citez de această dată, nu „deconspir” miracolul, pentru că e prezent aproape în fiece poem. Este o rugăciune credibilă, nederanjantă, fără note false, ce conferă putere poeziei scrise de Marcela Benea, în încercarea de a contrabalansa tragismul existenţial. O spune chiar ea, discret, în finalul unui poem: „ ...o singurătate întotdeauna pregătită pentru miracol”.

Poemul care mi-a plăcut cel mai mult din această nouă, mult aşteptată carte a Marcelei Benea – pe care o recomand cu bucurie şi încredere –, se intitulează Acolo, de unde eu vin... Un frumos poem de dragoste, despre devotament, credinţă şi puterea, harul de a te jertfi. Îl reproduc integral, ca un exemplu de armonie între gând şi cuvântul scris: „Nu am vrut să adoarmă tristeţea/ în cearşafuri scorţoase şi reci –/ i-am pus flautul nopţii la tâmple –/ melodii suave, duioase,/ să dezmorţească chipul amorf./ Nu am vrut nici tu să rămâi/ cu umbra trasă în jos peste gânduri –/ alb e ţinutul de unde eu vin/ de ninsori de cais/ şi bucuria e blândă.// Acolo, de unde eu vin,/ în pumn de cenuşă răsare iubirea,/ ciocârlia străpunge ochiul divin/ şi Dumnezeu nu se supără.”

1