Între ruşi şi „români”, sfâşiaţi mioritic

Alegerile româneşti din 30 noiembrie 2008 au adus un aer de noutate pe agenda mult prea ancorată în tematică răsăriteană a Republicii Moldova. Nu sunt primele alegeri la care au participat moldovenii cu cetăţenie română, dar este o premieră faptul că basarabenii (împreună cu alţi români din partea de Est, neintegrată, a Europei) vor avea reprezentanţi proprii în Senatul şi, respectiv, în Camera Deputaţilor de la Bucureşti. Este o dovadă, fie şi firavă deocamdată, că România se gândeşte să-şi asume cu mai multă seriozitate problemele conaţionalilor săi din afara graniţelor, aidoma unei naţiuni europene mature.

Presa, forumurile de discuţii au consacrat spaţii largi acestui eveniment. Însă, ca de fiecare dată, improvizaţia şi impacientarea partidelor româneşti, care au vrut să aibă reprezentanţi din stânga Prutului, şi-au spus cuvântul. Deşi ştiau de existenţa basarabenilor cu paşaport românesc, ştiau de votul uninominal din Colegiul 2 Europa de Est (din care face parte şi Republica Moldova), statul român, partidele româneşti nu au făcut nimic pentru a pregăti terenul în Basarabia. Or, este vorba de mii de oameni rupţi de realităţile şi subtilităţile vieţii politice din România (un caz diferit faţă de diaspora românească din Spania şi Italia, de exemplu). Vorbim despre nişte români – basarabenii – care, iată, au fost chemaţi să răspundă prin participare civică şansei (materializate, cum bine ştim, în pofida unor imense obstacole birocratice) de a-şi fi redobândit cetăţenia română după un „exil” geopolitic de circa 50 de ani. Cetăţenia unei ţări în care nu s-au născut şi nu au crescut, dar la care s-au raportat mereu ca la o moştenire afectivă (evident, mă refer la oamenii cu sentimente româneşti, nu la traficanţii de ţigări, deveniţi cetăţeni români prin fraudă). Aceşti oameni trebuiau ghidaţi, trebuiau ajutaţi să se orienteze. Nu-i poţi trata exclusiv ca pe o pradă electorală. Ajunge că o face guvernarea comunistă… Admitem că plasarea agitaţiei electorale la televiziunea aşa-zis publică de la Chişinău, aservită regimului Voronin, era un lucru utopic, dar nişte spoturi informative pentru moldoveni puteau fi inserate în grila posturilor TV de la Bucureşti, a celor care se prind în Moldova. Da de unde! Totul a fost lăsat la voia întâmplării.

Acestea fiind datele problemei, campania electorală propriu-zisă ne-a rezervat un tablou foarte confuz şi dezordonat. Mai întâi, a fost calitatea inegală a candidaţilor – oameni de valoare, dar şi inşi profund controversaţi. Apoi, o harababură doctrinară. Unele partide liberale din România, cu pretenţii istorice, au avut candidaţi naţional-populişti, în timp ce social-democraţii au mizat pe intelectuali cunoscuţi pentru opiniile lor de dreapta. Au răsunat promisiuni electorale extrem de generoase: cetăţenie română instantanee pentru toţi basarabenii, „poduri de piatră” peste Prut şi ecartament european pentru calea ferată Chişinău-Bucureşti, studii gratis în România, pensii majorate, facilităţi economice, trafic liber la frontieră... Unii dintre cei ce-şi doresc fotoliul de parlamentar român ne-au anunţat, cu vocea striată de emoţie, că ei, doar ei vor realiza Unirea. Nu au lipsit campaniile de denigrare bine orchestrate la adresa candidaţilor, şantajul cu dosarele KGB (nişte „dosare X” pe care, oficial, nu le-a văzut şi nu le-a cercetat nimeni în Moldova), s-au scos la lumină biografii compromiţătoare de foşti comsomolişti şi activişti de partid... Destule ziare din Moldova şi din România şi-au dat pe faţă simpatiile, adesea în detrimentul propriilor favoriţi, altele, de fapt, majoritatea, au agitat spiritele pentru toţi aspiranţii, fireşte, contra unor beneficii financiare. Nu s-a putut abţine nici puterea de la Chişinău – altfel, atât de sobră şi tacticoasă! – care a reproşat Ministerului de Externe Român faptul că nu a coordonat organizarea campaniei electorale cu autorităţile Republicii Moldova (adică, mai limpede spus, că nu le-a cerut voie!), deşi nu Ministerul de Externe se ocupă de desfăşurarea campaniei electorale, ci partidele şi candidaţii, guvernul are grijă de asigurarea condiţiilor de vot). Şi pentru a demonstra că nu glumeşte, poliţia a reţinut şi intimidat câţiva tineri care lipeau afişe electorale pentru unul dintre concurenţi. Apoi Externele dlui Stratan au remis Ambasadei Române o Notă Verbală, în care i-au cerut să manifeste: „prudenţă şi vigilenţă sporită în ceea ce priveşte declaraţiile publice din partea oficialilor români şi a reprezentanţilor minorităţii române din Republica Moldova (subl. mea – Vit.C.)”, pentru a nu se admite „insinuări la adresa statalităţii, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării noastre, cu scopul tensionării relaţiilor moldo-române.”

Dar cine vorbeşte?

Vigilenţa Ministerului de Externe moldovean a irupt la câteva zile după ce diplomaţii ţărilor din Uniunea Europeană, acreditaţi la Chişinău, atrăseseră atenţia guvernanţilor comunişti asupra încălcării libertăţii de exprimare şi asupra condiţii­lor inechitabile în care se desfăşoară pregătirile pentru alegerile parlamentare din primăvară (Declaraţia de acum 4 luni a aceloraşi ambasadori UE a fost complet ignorată). Tot recent, Curtea de la Strasbourg obligase Republica Moldova să modifice legea care interzice persoanelor cu dublă cetăţenie să ocupe funcţii publice. Puterea comunistă luptă pentru „statalitate”, încălcând drepturile propriilor cetăţeni, ceea ce nu mai miră pe nimeni: „statalitatea” e făcută să garanteze fericirea guvernanţilor, nicidecum binele supuşilor.

* * *

Şi după ce-am comentat o noutate – alegerile româneşti în sistem uninominal din Basarabia – să aruncăm o privire în ograda cu vechituri.

Prezenţa armatei ruse şi a imensului arsenal militar al acesteia pe malul stâng al Nistrului este de departe cea mai gravă problemă a „celui de-al doilea stat românesc”. Cuiul rusesc din Transnistria menţine Republica Moldova într-o eternă zonă de insecuritate, blochează integrarea sa europeană şi euroatlantică, încurajează eschiva guvernanţilor moldoveni în raport cu exigenţele europene, asigurându-le un excelent pretext pentru a amâna reformele cerute de Bruxelles. „Nu vedeţi, ne înghite Rusia şi voi ne cereţi nu ştiu ce fineţuri democratice!” – a fost replica ipocrită a tuturor guvernanţilor post-sovietici din Moldova. Actuala putere şi-a schimbat de câteva ori opinia faţă de prezenţa militară rusească. Dispusă la început să ofere Moscovei statut de bază militară în stânga Nistrului, administraţia Voronin s-a referit mai târziu în termeni duri la trupele ruseşti, calificându-le drept „armată de ocupaţie”, a cărei retragere Ministerul de Externe de la Chişinău a cerut-o în cadrul unor reuniuni internaţionale. Ulterior, autorităţile comuniste şi-au revenit din „rătăcire”, reconfirmându-şi vechea loialitate faţă de Kremlin. Astfel, în interviurile oferite unor posturi TV de la Moscova, Voronin evită să ceară evacuarea Rusiei din Transnistria şi nu scoate o vorbă pe această temă atunci când se află tête-à-tête cu preşedintele sau cu premierul rus, în schimb inventează, obsesiv, ameninţări româneşti.

Subiectul armatei ruse livrează un indiciu elocvent şi cu privire la relaţiile din interiorul Opoziţiei. Cei mai tranşanţi sunt PL şi PLDM, care organizează frecvent proteste în faţa Ambasadei Rusiei de la Chişinău şi în teritoriu, dar le organizează în mod separat, pândindu-se reciproc, cu un fel de gelozie infantilă, ca nu cumva „celălalt”, concurentul, să acumuleze mai multe puncte electorale. Este absolut deprimant să constaţi că o problemă a cărei rezolvare reclamă solidarizarea tuturor a devenit un măr al discordiei pentru partidele de dreapta, înveninând orgolii, răscolind sensibilităţi. O atitudine contradictorie a adoptat PPCD-ul – până acum câţiva ani partidul considerat cel mai unionist din Moldova. Azi, PPCD continuă să vorbească despre „pericolul rusesc”, ba chiar acuză presa independentă de limbă română că ar fi arondată serviciilor secrete moscovite, însă atunci când deputaţii săi sunt îndemnaţi să susţină o Declaraţie a parlamentului Republicii Moldova adresată ţărilor CSI, prin care să condamne prezenţa ilegală a Armatei Ruse în stânga Nistrului, PPCD votează alături de comunişti împotriva unei asemenea Declaraţii, pentru ca o săptămână mai târziu să-şi „bifeze” propriul protest în faţa Ambasadei Rusiei... Cei mai lipsiţi de relief sunt social-democraţii lui Braghiş. Fără să fi avut barem o singură luare de poziţie mai clară, PSD consideră că a discuta despre retragerea trupelor ruseşti din Transnistria este „inoportun”. Fireşte, inoportun pentru calculele sale politice.