Reviste şi cărţi

Despre patriarhi, când personajele mănâncă

Revista Semn, nr. 3 din acest an, are un important grupaj de texte situate sub titlul „Personajul mănâncă”. E vorba de personajul literar, care se întâmplă să şi mai mănânce. Cum? Veţi vedea citind textele scrise/elaborate de Adrian Ciubotaru – „Meniul literaturii” (reţinem o frază care ne place, dintr-un text excelent: „Madlena lui Proust din debutul căutării timpului pierdut este, probabil, gestul final al unei literaturi care a crezut în mâncare, în arhetipurile ei, în senzualitatea pe care aceasta o generează, în imaginile lumii, pe care le hrăneşte şi le îngraşă cu efemeritate, topindu-le-n cuţite, turnându-le-n pahare...”, Mircea V. Ciobanu – „... Se prăpădeau într-un guleai”(„Adevăratul gurmand al poeziei româneşti pare să fie, totuşi, Emil Brumaru” – Brumaru e autor, dar poate trece uşor şi drept personaj), Vladimir Brajuk – „Oblomov, ospătând”, Ana Ghilaş – „Împărtăşirea din roadele firii”, Eugen Lungu – „Retro-bahice” („Ce înseamnă o halbă „cu guler de gheneral”, aflaţi de la I. L. Caragiale”).

Nicolae Leahu scrie un editorial intitulat „Toamna patriarhilor”, în care sunt evocaţi doi scriitori-patriarhi (aviz Europa!) – Aureliu Busuioc şi Ion Druţă, care în această toamnă „moldov’nească” au împlinit vârsta de 80 de ani. Despre A. Busuioc, autor remarcat întotdeauna ca fiind ironic-glumeţ, bon viveur (vezi titlurile prozelor sale de după 1990 – Lătrând la lună, Pactizând cu diavolul, Spune-mi Gioni, Hronicul Găinarilor): „Posesor al unui stil alert, mlădios, ironic, Aureliu Busuioc dă, de fapt, poeziei din Basarabia întâia lecţie de elevaţie stilistică, de plăcere a scrisului. Spiritul minulescian din care se hrăneşte cu aceeaşi voracitate cu care autorul Romanţe-lor pentru mai târziu extrăgea ultima picătură de licoare din paradigma simbolistică, izbutind simultan să o parodieze, îi stimulează un cinic vagabondaj printre lucruri şi oameni...”. Deci, o carieră literară cu zâmbetul pe buze, glumind... Despre patriarhul I. Druţă: „Ion Druţă e activ şi la 80 de ani. El a fost încununat recent, de antropologul preşedinţiei, cu Premiul de Stat. Pentru a doua oară. În afara oricărei concurenţe. Pentru Ion Druţă, psihologic, este şi firesc: cine să-l concureze? Uniunea Scriitorilor Nistru-Dnestr, pe care o moşise, nerăbdător, înainte de a prinde cheag? Dacă-i vine pofta, îi joacă farse chiar şi puterii, refuzând să se prezinte la decernare când îi ticneşte acesteia, semn că e om viu şi autor de ficţiuni, care, scriind şi o memorabilă carte despre Lev Nicolaevici Tolstoi, spre deosebire de acesta, s-a făcut mereu luntre şi punte ca să deţină pârghiile anatemizării în propriile-i mâini. La ce bun, însă, rămâne să se vadă...”

Alţi autori şi titluri din acest număr: Constantin Cheianu - „Piesă fără sfârşit” (comedie), Radu Florescu – Poeme, Ghenadie Nicu – „Fast şi sărăcie” (reportaj din universul rustic românesc).

Semnul didactic al revistei poartă de această dată o dublă semnătură – Raisa Leahu şi Ala Sainenco – şi se ocupă de ”Predarea unui text din literatura veche” (vasile gârneţ)

Dan Nicu. Copiii vitregi ai istoriei sau se caută o revoluţie pentru Basarabia.

Editura Prut Internaţional, 2008.

„Dacă vrem să vorbim în continuare de o cauză românească în Basarabia, trebuie să se întâmple o Revoluţie. Doar informarea oamenilor că sunt români şi că vorbesc limba română nu mai poate menţine cauza românească pe linia de plutire.

Nu ştiu în ce-ar consta această Revoluţie. Ştiu doar că ne este necesară ca aerul, pentru că fără ea oamenii acestui pământ riscă să cadă în prăpastia căscată iarăşi între Est şi Vest, şi să nu mai iasă niciodată de acolo.” (Dan Nicu)

Mircea V. Ciobanu, Plăcerea interpretării. Eseuri. Editura Prut Internaţional, 2008

„Debutând ca poet, continuând ca dramaturg, Mircea V. Ciobanu pare acum sechestrat de o artă fără miză – critica literară. Vocaţia de exeget îl absoarbe fără rest, spre gelozia oarecum abandonatelor Erato şi Melpomene. În noua postură, de expert literar, s-a impus rapid, energic şi tranşant, judecata sa de valoare atârnând greu în balanţa apreciativă. Venind totuşi din afară, MVC trece uşor peste parti-pris-urile şi conformismele breslei, formulând, surâzător, adevăruri tăioase chiar şi pentru prieteni.

Ajuns acum un profesionist al corporaţiei, criticul s-a ilustrat mai ales ca hermeneut, aplicând precizia teoretică în experienţele practice, acolo unde se obişnuia a lua măsurile din ochi sau cu şchioapa arbitrarului. Aşa că eseistica sa se bazează mai puţin pe impresionismul multicolor şi artificios, verificându-se în permanenţă cu logaritmii, tiparele şi tipajele teoriei, materie pe care noi am uitat-o în studenţie, iar MVC o abordează şi acum cu entuziasmul şi tenacitatea unui Vespucci. Pe acest teren a făcut şi micile-marile sale descoperiri, care abia aşteaptă să fie omologate şi trecute în atlasele literare: câmpul de lectură, ambiguitatea literatului ş.a. Navetist sui-generis între Bălţi-Drochia sau Bălţi-Chişinău (destin de optzecist!), criticul ne oferă acum şi o carte-navetă între concepte, dar mai ales între plăcerea lecturii şi plăcerea interpretării.” (Eugen Lungu)

Marcela Benea. Evadare din frescă. Poeme. Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2008.

„Risc să par sentimental, dar aş compara poezia Marcelei Benea cu o creangă de liliac. Nu e nimic spectaculos în versul ei, după cum nu e nimic spectacular în înflorirea acestui arbust sădit de moldovean în dreapta casei şi de la care nu aşteaptă poame pentru prihana trupului, ci bucurie pentru mângâierea sufletului. În versul poetei, neconstrâns de modernisme, totul se întâmplă lent şi firesc, ca înflorirea tainică a ramului în zori de zi. […]

Maturizată, sporind şi adâncind gândirea imagistică, poezia M. Benea păstrează aerul delicat al feminităţii…, păstrează acea atmosferă de sacru şi taină, ca un fum al înserării printre teii îngânduraţi ai satului.” (Eugen Lungu)

Vom reveni cu o cronică.

Leo Butnaru. Din sens opus. Poeme. Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2008. (Cu o postfaţă de Arcadie Suceveanu.)

„Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanţa clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-româneşti. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfăţişează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii… 

Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate şi un exhibiţionism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conţine o demonstraţie filozofică, o idee existenţialistă, un paradox; descrierea lor se desfăşoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „perfidie” calculată şi vizionarism de păianjen, obţinerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun…