Dialog Agnieszka Drotkiewicz - Dorota Masłowska

Promisesem mai demult cititorilor Contrafortului un interviu cu scriitoarea poloneză Dorota Masłowska, cea mai tânără deţinătoare a celui mai prestigios premiu literar polonez NIKE, pe care ea l-a obţinut având doar 23 de ani. Iată că vânătoarea mea de scriitoare s-a finalizat cu un fragment semnificativ dintr-un interviu, în care Dorota Masłowska (născută în 1983) povesteşte unei alte tinere scriitoare poloneze de prim-plan, Agnieszka Drotkiewicz (născută în 1981), despre felul său de a fi şi de a gândi.

Se mai cere adăugat că interviul pe care vi-l oferim începe într-un mod neconvenţional, abrupt, fără o introducere prealabilă într-un anume context al subiectului. Acest fapt se datorează atât stilului inconfundabil, „pe neocolite”, cu care Agnieszka Drotkiewicz îşi abordează interlocutorii, dar şi faptului că despre Dorota Masłowska şi textele sale s-a scris foarte mult în mass-media, atât în cele poloneze, cât şi în presa culturală de limbă română (a se vedea, inclusiv, Contrafort, nr. 1-2 şi nr. 4, 2008).

Agnieszka Drotkiewicz: Dorota, de ce literatură şi nu, pur şi simplu, gângăveală?1

Dorota Masłowska: Pentru mine nu a existat niciodată această dilemă, căci am tendinţa să contopesc aceste două domenii ale scrisului care aparent se elimină reciproc.

A. D.: Bine, dar de ce literatură, şi nu muzică? Ştiu de altundeva că faci şi muzică. Poţi să ne zici ceva despre asta? Şi ca să continui, de ce literatura şi nu arta plastică? Căci şi pictezi, şi croşetezi.

D. M.: Întotdeauna mi s-a părut că cuvântul „altundeva” (în original: skądnikąd) are o sonoritate deosebită! Întrebarea ta e din start jenantă: totuşi, dacă ar trebui neapărat să răspund, voi spune: aceste activităţi manuale sunt nespus de importante şi reale în viaţa mea, căci există clipe când scrisul nu-mi alină meteahna sufletească, nu-şi îndeplineşte funcţiile terapeutice, şi atunci caut o descărcare altundeva, dar aceste preocupări sunt doar un amuzament, n-aş fi avut niciodată curajul să pretind de la cineva să le ia în serios. Ca scriitoare, mă simt o persoană serioasă, iar ce fac în alte domenii e, de fapt, un fel de pescuit mintal. Sunt trăsnăi de genul că îmi zic: n-o să mai fiu nici un fel de scriitoare, mă fac basistă. Sau voi începe să practic boxul şi voi câştiga campionatul lumii la box printre scriitoare (de altfel, e foarte real să câştigi un astfel de titlu). Şi mai este şi dorinţa asta mare în mine, să îmbogăţesc realitatea, să mi-o răsucesc în minte, „deci, mergi şi pictează această lume”. Îmi place mult faptul ăsta în viaţa independentă - să mă pot scula la 4.40 dimineaţa şi să fac o vulpe din nişte ziare şi lipici, şi că nimeni nu-mi stă deasupra capului să-mi zică: „Pe rănile lui Hristos, ce face fata asta acum!”, căci aceste „iniţiative artistice” la care mă dădeam stârneau în casa părinţilor mei puternice controverse şi o profundă anxietate cu privire la sănătatea mea mintală. Eu le-am tot distrus părinţilor mei lucrurile din casă, le coloram, lipeam ceva peste ele, aduceam acasă bucăţi de sârmă, tot felul de nimicuri aruncate la gunoi. Părinţii erau consternaţi de ceea ce făceam.

A. D.: Povesteşte-mi despre trupa ta. Asemeni scriitorilor Stephen King şi Amy Tan, care au format împreună o formaţie muzicală, cânţi şi tu. Cum se numeşte trupa ta? Parcă au fost mai multe denumiri. „Wściekłość i Wrzask” (Furie şi Urlet) mai este actuală?

D. M.: Nu, „Furie şi Urlet” e trupa mea anterioară, mai exact, doar denumirea acesteia, o trupă care a existat până acum 3 ani într-un fel destul de neobişnuit, adică prin faptul că discutam despre ea. Era foarte fain, ca în copilărie, ca într-un RPG (role play game). Ore întregi pălăvrăgeam despre ce muzică să cântăm şi cum să cucerim lumea cu muzica noastră. După care am avut o trupă micuţă, zisă „Pałac Wujka Leszka” (Palatul unchiului Leszek), în braţele căruia îmi zvârleam frustrările mele artistice, frustrări ale unei femei care-şi petrecea vacanţele în Varşovia cu un copil de ţâţă. După care am plecat la Moscova, am locuit la Mişa, care era basist, iar eu, precum se ştie, îmi doream să devin Kim Gordon, aşa că, într-o zi, mi-am cumpărat acolo o chitară-bas şi Mişa m-a învăţat să cânt la ea „Come As You Are” (o piesă a legendarei trupe Nirvana). Mă şi simţeam cea mai bună basistă din împrejurimi, pe o rază de 100 km. La întoarcere, l-am cunoscut pe Patryk Malinowski, l-am întrebat verde-n ochi, fiind puţin grizată, dacă nu cumva e percuţionist, iar el mi-a răspuns: Da, da’ de unde ştii? Aşa am înfiinţat „Fałszerze Recept” (Falsificatorii de prescripţii). În trupă a mai intrat şi Adaś Wasilkowski. La repetiţii ne bucurăm nespus: muzica noastră suna extraordinar, era asemeni primelor piese ale „The Cure”! Dar după ce ne audiam înregistrările, constatam că muzica noastră semăna cu zdrăngăneala excesivă a celor de la „Maslovity”, cu motive marinăreşti.

A. D.: Îţi prieşte să faci parte dintr-un trio muzical din ăsta?

D. M.: Scrisul îmi umple completamente „căsuţa de recepţie”, mă oboseşte mult, îmi induce un fel de falimentare mintală. Pe lângă asta, dacă stai şi te gândeşti mereu cum să numeşti toate cele pe care le vezi, încetezi să mai observi obiectele, vezi doar litere, propoziţii. Trebuie să reacţionezi cumva, să-ţi mai schimbi unghiul privirii.

A. D.: În articolul „Scoţând limba şi lingând păunul”, Sławek Sierakowski scrie că tu încerci să realizezi un program similar cu cel al Elfridei Jelinek – „Când oamenilor li se vâră limba-napoi în gură, atunci aceasta dobândeşte o incredibilă putere explozivă.” Ai spune despre tine că, asemeni Elfridei Jelinek, te lupţi cu limba pentru a-ţi dobândi limba?

D. M.: Abia de curând am experimentat o străfulgerare de genul acesta. Am constatat că limba este cel mai puternic material exploziv, adică am conştientizat dintr-odată, probabil influenţată şi de faptul că am un copil, că omul veritabil începe atunci când începe să dea nume lucrurilor. Acel articol al lui Sierakowski a fost teribil de important pentru mine, căci el a scris nişte chestii la care mă tot gândeam de la o vreme: că limba este elementul de bază al minţii şi că a răzbate în limbă înseamnă a căpăta putere asupra omului. Tot ascultam la radio cântecele de genul „Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte”, şi mă gândeam în sinea mea: uite, eşti o coafeză, auzi fragmentul ăsta de douăzeci de ori pe parcursul unei singure zile, şi când te întorci seara de la servici, îi spui soţului: Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte, şi nu e suficient că o spui, dar o şi mai gândeşti. Sistemul îţi bagă limba în gură şi-ţi manipulează viaţa, dragostea, sufletul. Pentru mine e o chestiune foarte reală faptul că lumea, societatea, aşa cum este ea, vrea să umple oamenii cu strujitură, cu pilitură de lemn.

A. D.: Michel Houlellebecq, în prima sa carte, „Extinderea domeniului luptei”, scrie că trebuie să descoperim un fel mai impasibil de descriere, căci suntem departe de „La răscruce de vânturi” (a lui Emily Brontë). În „Păunul reginei” tu scrii despre concentrarea excesivă a atenţiei asupra sinelui, şi despre plictiseala şi desperarea ce rezultă din asta: „fotografiază-ţi excrementele şi expune-le în Galeria Raster, galeristul Michał Kacyzński îţi va face vernisaj şi te va servi cu o cafea-latte.” Crezi că în literatura aşa-zis „contemporană” nu mai este loc pentru naraţiuni măreţe?

D. M.: „Extinderea domeniului luptei” nu-mi place deloc, dar când am dat peste propoziţia despre completa nepotrivire a măreţelor naraţiuni la viaţa şi literatura contemporană, m‑am mirat, pentru că cineva a exprimat ceva ce eu realizasem, întru câtva instinctual, deja în „Războiul polonezo-rus…” Că nişte întâmplări minuscule şi idioate, care nu înseamnă nimic, descrise baroc şi cu lux de amănunte, redau cel mai bine caracterul contemporaneităţii. Că de s-ar fi întâmplat ceva important, atunci toată lumea aceasta s-ar fi destrămat. Pentru că nu mai există sentimente măreţe, oameni măreţi, nu mai sunt eroi principali, pentru că fiecare poate să-şi facă un blog şi poate deveni personajul principal al blogului său, toţi sunt eroi principali, şi pot zile şi nopţi în şir descrie ce au servit la micul dejun şi ce au făcut mai târziu… este ceva propriu lumii contemporane. Fiecare este astăzi un erou. Fiecare este un potenţial obiect de cult, iar serialul „M jak miłość”2 este culmea acestei religii a derizoriului. Dacă eşti erou de prim-plan, atunci fiece detaliu contează: ce-ţi place să mănânci, din ce zodie eşti, pozele făcute pe verticală şi pe orizontală, şi sub unghi, şi ce cosmetice îţi plac. E o nebunie curată dacă o actriţă cunoscută, întrebată fiind despre relaţiile sale de amiciţie, răspunde următoarele: prietenul meu cel mai bun e Petru, căci atunci când mi s-a înnegrit peretele de la o lumânare, doar el a venit şi m-a ajutat să-l rezugrăvesc. Avem de a face cu nişte pixeli tot mai minusculi în imagine.

A. D.: Dacă tot am vorbit despre Elfride Jelinek, ai spus cândva că descrii, la fel ca şi ea, femei proaste şi bărbaţi răi. Este aceasta un fel de „distribuire” a calităţilor care permite atingerea unui realism universal? Şi, totodată, a unui efect comic?

D. M.: Mi se pare că declaram asta pe când aveam 19 ani, pentru că e adevărat în cazul „Războiului polonezo-rus…”. Mai târziu, modelul s-a tot inversat, aşa mi se pare. Eu am o tendinţă de a mă preface bărbat în cărţile mele, şi faptul acesta îmi stârneşte o mulţime de gânduri. Pur şi simplu simt că pe un bărbat l-aş putea înzestra cu un spectru mintal mult mai vast decât pe o femeie. Dacă aş oferi acelaşi spectru unei femei, ar fi din start cumva contrafăcut. Există o presupoziţie implicită şi neliniştitoare că bărbatul poate avea o conştiinţă încăpătoare, iar dacă o femeie ar poseda acelaşi grad de conştiinţă, ar fi trebuit să fie întru câtva prea deosebită, o femeie neobişnuită, iar eu vreau să ating o oarecare universalitate, o „medie” a personajului.

Adevărat, toate personajele mele sunt „proaste”. E o prostie atotcuprinzătoare care loveşte cu piciorul în podea, sau o prostie înţepătoare ca urzica. Dacă aş extrage o schemă din piesa mea „Doi români săraci...”, personajele-s un bărbat rău şi o femeie tristă şi tăcută. Iar efectul de comic, despre care pomeneşti, apare ca urmare a faptului că, modelând aceşti eroi localnici, întotdeauna îmi ies nişte supermeni, însă nişte supermeni cu o deznădăjduită nuanţă efeminată pe care condeiul unui bărbat nu le-o poate imprima.

A. D.: Tu lupţi cu developarea realităţii, detaliile, specificul sunt foarte importante în proza ta: ciabatta cu ceapă, magnetul lipit de frigider în formă de ridiche, thermomixuri etc. E important pentru că ancorarea în tipicitate redă aşa-numitul „aici şi acum”.

D. M.: În primul rând, e vorba despre palpabilitate. Eu am sesizat-o, citind „Fototapete”-le de Michał Witkowski. Wit­kowski mânuieşte extraordinar detaliile. Calitatea literaturii sale se simte exact în aceea că lumea este prezentată într-o formă „alintată”, e construită cu migală, e perceptibilă şi vizibilă. Cândva, Janusz Kondratiuk mi-a atras atenţia că personajul meu, Andrzej Robakoski, din „Războiul polonezo-rus...” descrie continuu jelibonuri, ciupicii de casă ai mamei, cum era fiecare îmbrăcat etc., doar că, bărbaţii n-ar acorda atenţie unor astfel de lucruri. Fixarea pe amănunte i-a fost indusă lui Robakoski de posesia unei playstation: la început îţi creezi personajul, după care îl îmbraci, iar la sfârşit îi născoceşti mâncăruri preferate şi probleme cu tenul feţei. Îmi aduc aminte că în serialul american „Dinastia” nimeni nu mergea la WC. Maică-mea mi-a explicat că ei, fireşte, merg la WC, doar că chestia asta nu interesează pe nimeni. Pe mine, însă, straşnic mă mai interesa. Deci, eu duc o luptă şi cu poetica serialelor televizate, unde detaliile apar drept o consecinţă a unui „product placement”3.

A. D.: La rubrica Alfabet din revista „Machine”, în dreptul literei F ai enunţat „Gustav Flaubert”. Am vrut să te întreb despre bovarismul Annei Przesik - personaj feminin din romanul tău, „Păunul reginei”.

D. M.: Sunt fascinată de literatura secolului XIX: Prus, Reymont, „Dzieje grzechu” (O poveste a păcatului) a lui Stefan Żeromski, Flaubert. Rochii foşnitoare, curse de cai, sărut mânuţele doamnă... Cărţile din acea perioadă se citesc cu o pasiune cu care în copilărie se citea „Rogaś z Doliny Roztoki” (Cerbişorul din valea Roztoki, de Maria Kownacka). Citindu-le, pur şi simplu îţi dau lacrimile. Ai fi vrut din toată inima să fii şi tu acolo în pergolă, cu o umbreluţă, şi să-ţi acoperi umerii cu un şal. Îmi place mai mult Flaubert decât Dostoievski, pentru că în textele lui Dostoievski este omniprezent acel vector moral, acea ardoare slavă, acea dorinţă a binelui. Personajele lui Flaubert au doar dorinţa. În special, Frederic Moreau, personajul principal din „Educaţia sentimentală”, este foarte asemănător cu doamna Bovary, pentru că forţa motrice care-l propulsează prin viaţă este o dorinţă exhaustivă, evazivă, ce seamănă destrucţie. Bovarismul şi-a depăşit timpul, este foarte contemporan, pentru că tocmai contemporaneitatea creează astfel de lanuri de oameni neprefăcuţi, identici, „formataţi” (ca un hard disk), şi care se urăsc din cauza asta. Singurul drog pe care-l au la dispoziţie e chiar această dorinţă, ridicată în slăvi de cultura de masă, că cineva, în curând, îi va observa pe stradă şi-i va invita să participe la un program televizat sau la o emisiune radiofonică.

Singurul narcotic al doamnei Bovary erau romanele de dragoste. Ea se simţea eroina lor, iar Anna Przesik are doar reviste de modă şi-şi vede viaţa ca o mare sesiune fotografică. Îşi vizualizează, de exemplu, moartea iubitului ei, pentru că se gândeşte că fiind văduvă, va arăta jalnic. De fapt, mi se pare că toţi eroii „Păunului…” sunt loviţi de obsesia autocreaţiei, obsesia autoadmiraţiei şi a unui control continuu al felului cum se prezintă - chiar şi MC Doris (povestitoarea), opărind sticle, are pe ea doar un halat de baie care fâlfâie în vânt, iar părul îi este clătinat de aburul care se ridică din oală.

(Fragment dintr-un interviu publicat în revista Lampa, la puţin timp după ce s-a anunţat că premiul NIKE pe anul 2006 l-a câştigat Dorota Masłowska)

Prezentare, traducere şi adaptare: Teodor Ajder

______

1. Prin gângăveală (în polonă: „bełkot”), cu sensul şi de bolboroseală, vorbire nedesluşită, se are aici în vedere un fel de literatură mai proastă chiar decât scrierile de bulevard. În polonă exista deja noţiunea de literatura „brukowa” adică „de bolovan”, „bolovănoasă”, necizelată. Agnieszka Drotkiewicz însă nu-l foloseşte, poate pentru că-i un termen învechit.

2. În română: „I de la iubire” - un serial foarte popular pe postul naţional de televiziune din Polonia. A început în 2000 şi continuă până azi, difuzându-se săptămânal câte 2-3 episoade.