WALL-E: Robotul care salvează umanismul

Ultima producţie a companiei de animaţie Pixar menţine tradiţia scenariilor cu personaje care evadează din mediul lor obişnuit şi se descoperă pe sine odată ce o lume nouă le este dezvăluită. WALL-E este, totuşi, o excepţie: descoperirile sunt rezervate unui personaj secundar (şi colectiv), şi rămân în afara cadrului, pentru că adevărata aventură începe tocmai când filmul se încheie.

Acţiunea are loc în secolul XXIX. Au trecut cinci sute de ani de când oamenii au părăsit Pământul şi s-au lansat într-o croazieră pe nava spaţială Axioma, aventură al cărei slogan publicitar fusese „Noi punem planeta în ordine în timp ce Dv. vă savuraţi vacanţa”. Planeta se îneca în deşeuri, iar viaţa nu mai putea fi menţinută pe Pământ. Câtva timp după ce Axioma şi-a început voiajul, operaţia de epurare ecologică a eşuat, viaţa de pe Terra a dispărut, singurii supravieţuitori fiind călătorii navei care şi-au continuat nepăsători viaţa uşoară în spaţiu. Acum, la opt sute de ani după voioasa evacuare, un specimen tipic al rasei umane arată ca un bebeluş dolofan. Pentru că oamenii stau tot timpul în scaune mobile plutitoare, fără alte griji decât mâncarea, somnul şi odihna, mare parte din oase le-a dispărut, iar stratul adipos s-a îngroşat. Caloriile sunt servite în băuturi acidulate supte cu paiul, şi roboţi de toate profilurile sunt la dispoziţie pentru a deservi populaţia plictisită, dar fără iniţiativă de a schimba ceva. Pe Terra, ultimul robot-gunoier care a supravieţuit datorită sistemului său de alimentare cu energie solară îşi continuă sârguincios misiunea, fără să-i pese de abandon. Robotul are câteva sensibilităţi. A legat prietenie cu un gândac, pe care îl adăposteşte în calitate de insectă de companie, iar înainte de a începe prelucrarea unei noi grămezi de gunoi scotoceşte prin ea în căutare de obiecte pentru colecţia sa de relicve ale civilizaţiei dispărute. Găselniţa preferată a lui Wall-E este o casetă video cu muzi­ca­lul „Hello Dolly”, vizionarea căreia îl face să viseze la o întâlnire romantică şi îi inspiră o pasiune pentru dans.

În virtutea constituţiei sale, robotul este imun la tentaţii precum viaţa lejeră sau gratificaţia imediată. Desigur, un robot este lipsit şi de posibilitatea de a dezvolta virtuţi şi ataşamente, dar Wall-E este înzestrat, prin graţia scenariştilor, cu sensibilităţi estetice şi axiologice pentru a sugera că puritatea este fondul necesar calităţilor morale. Sensul opoziţiei dintre Wall-E şi oameni este de a demarca slăbiciunile cărora ultimii au cedat şi care i-au prefăcut, treptat, în fiinţe vegetative. Primul rău denunţat este consumismul, de la care şi porneşte lanţul degenerărilor. Atât cererea, cât şi oferta îşi au partea lor de vină. Consumatorii erau avizi după comodităţi şi producătorii după venit (cum se vede din publicitatea agresivă pe care o practicau). Wall-E este un antipod al consumatorului. Scena în care găseşte un inel cu diamant dar îl aruncă şi păstrează cutiuţa este ilustrativă. În personajul lui Wall-E atracţia pentru obiecte este purificată de orice aspect mercantil. Interesul îi este susţinut de o curiozitate inocentă, nu de instincte de consumator. Robotul este atras de frumuseţea sau bizareria obiectelor şi le adună doar pentru a le putea contempla. În plus, activitatea lui de colecţionar are şi o tentă de conservare: chiţibuşurile care i se par valoroase într-un anume fel sunt luate pentru păstrare, altfel ar fi distruse. Colecţionarea este un omagiu obiectelor, nu propriei persoane. Atenţia şi grija faţă de obiecte marchează diferenţa dintre hobby-ul colecţionarului şi egocentrismul consumatorului. Apoi, pentru că îşi procură fiecare obiect printr-un efort direcţionat, Wall-E are o legătură personală cu toate lucrurile pe care le posedă. Locuitorii Axiomei, însă, trăiesc într-o lume a comodităţilor: bunurile apar ca prin magie, de nicăieri. Până şi comerţul a fost eliminat: valoarea obiectelor nu se mai poate măsura nici măcar în bani. Nici un efort, nici o transformare a mediului nu se cere de la consumatori, de aceea le este imposibil să stabilească raporturi semnificative între obiectele din jurul lor şi propria lor persoană.

Pentru că nu se implică în nici un fel de activităţi, locuitorul tipic al Axiomei şi-a strâmtorat lumea până la un microcosmos care i se mulează perfect pe corp. Nimic nu-l preocupă în afară de propria persoană, iar mediul a devenit neinteresant odată ce şi-a epuizat stocul de divertisment. Omul secolului XXIX e copleşit de o plictiseală aproape de nihilism existenţial. Pe de altă parte, Wall-E munceşte şi este întotdeauna deschis unei forme active de interacţiune cu mediul, ceea îi oferă posibilitatea de a-şi forma o grilă de sensuri şi valori prin prisma cărora percepe lumea. Munca este pentru Wall-E o activitate care îi concentrează atenţia şi energia pe lucruri dinafară. Deschiderea pentru exterior creează un spaţiu pentru sensuri: un observator receptiv vede un gândac sau o cutiuţă ce se deschide la apăsarea unui buton ca entităţi ce poartă în sine propriul rost. Pe lângă asta, întregul proiect al colecţiei, grija faţă de gândac, dar chiar şi prelucrarea deşeurilor, sunt o sursă de sens pentru Wall-E în virtutea implicării lui. Clădirile pe care le înalţă din cuburile de deşeuri comprimate reprezintă construcţia unui sens din nimic, în mijlocul unei pustietăţi. Wall-E este chiar capabil să se îndrăgostească de Eva, un robot elegant şi eficient trimis pe Terra în recunoaştere. Închiderea egocentrică, pe de altă parte, omite purtători de sens şi se autocondamnă la o vacuitate existenţială: nimic nu are sens pentru că nu există preocupări, obiectele cărora ar putea crea sens. Oamenii de pe Axioma sunt individualişti molateci: nu mai au legături afective nici măcar cu alţi oameni. Nu îi animă nici un vis, nici o speranţă, nici un proiect de viitor. Această decadenţă este unul dintre pericolele societăţii în care necesitatea muncii a fost eliminată.

Modelul unei asemenea societăţi a fost discutat de economişti şi sociologi din moment ce devenise clar că o creştere susţinută a capitalului plus automatizarea industriei le-ar permite oamenilor să taie copios din orele de muncă şi să se bucure de mai mult timp liber, deşi nimeni nu oferă asemenea garanţii. Un scenariu SF are avantajul de a-şi permite să ne pună în faţa faptului împlinit, fără obligaţia de a explica în prealabil schema, „ecuaţia” economică prin care societatea de vacanţă a devenit posibilă. Un scenariu SF e o scurtătură spre o întrebare mai interesantă: care este relaţia dintre muncă şi moravuri? „Munca îl înnobilează pe om”? Mai degrabă „Trândăvia abrutizează”, or asta sugerează filmul. Icoana genului SF, Arthur C. Clarke, un entuziast al modelului societăţii în care nu se munceşte, a propus ca timpul liber să fie dedicat dezvoltării intelectuale (1). Astfel, oamenii şi-ar petrece vieţile în săli de clasă, biblioteci, sau laboratoare, făcând studii, scriind teze de doctorat şi cărţi una după alta. Fără îndoială, cu un program ca acesta oamenii n-ar lâncezi, doar că alegerile personale nu pot fi dictate dinafară, şi există pericolul că, lăsaţi în voia lor, oamenii ar opta pentru viaţa cea mai comodă şi mai decadentă, cum a fost cazul locuitorilor Axiomei. Filmul nu impune ideea că depravarea este iminentă în absenţa angajamentelor de muncă, ci doar prezintă un scenariu devenit probabil în era consumismului pasiv. Dacă tot de ce au nevoie le-ar fi asigurat, oamenii - obişnuiţi doar să consume - n-ar mai avea nici un motiv să iasă din bârloguri şi ar deveni apatici, ducând o viaţă vegetală. Pentru ca ideea lui Clarke să fie realizabilă, ar trebui să existe nevoi care nu pot fi satisfăcute de capital: în cazul dat - nevoia de autocultivare. Filmul nu-şi propune să elogieze munca drept panaceu al tuturor problemelor sociale, ci să critice însuşi modelul societăţii de vacanţă şi tehnologizarea. Orice activitate care îl ajută pe om să evolueze – studiul, reflecţia, hobby-urile, comunicarea, creaţia – este în stare să-i valorifice potenţialul. Respectul faţă de acest potenţial – de fapt, faţă de propria persoană – este marea lacună a omului secolului XXIX.

O altă latură a desconsideraţiei faţă de sine este şi servilismul care decurge din apatie. Nimic nu se critică şi nu se pune la îndoială, pentru că nimeni nu mai gândeşte. Toate principiile vieţii pe navă sunt cuprinse într-o mare Axiomă. Oamenii au păşit în afara domeniului autonomiei şi responsabilităţii şi au retrogradat, devenind copii – o idee sugerată atât de savuros de înfăţişarea, regimul şi asexualitatea indivizilor. Revolta căpitanului împotriva robotului administrator Auto care se opune deciziei de a ateriza pe Terra seamănă prea mult cu un moft infantil pentru a fi interpretată ca o trezire a conştiinţei. În plus, schimbarea de anturaj promisă de întoarcerea pe Terra este o aventură, o mult râvnită scăpare de plictisul vieţii de pe navă, ceea ce înseamnă că oamenii nu se înalţă spre un nou nivel, ci rămân în cadrul aceleiaşi economii a plăcerii. Căpitanul Axiomei este entuziasmat de veştile bune aduse de robotul cercetaş Eva – viaţa este din nou posibilă pe Terra, dar mai ales de stilul de viaţă al pământenilor de acum opt sute de ani. Noţiuni precum „petreceri”, „dans”, „mare”, „agricultură” sunt fascinante prin noutatea lor şi prin ideea de amuzament pe care o transmit căpitanului lehămetit de pasivitate. Ochiul roşu luminiscent al lui Auto este, probabil, o aluzie la H.A.L., robotul inteligent din Odiseea Spaţială 2001 a lui Stanley Kubrick, iar răpunerea lui Auto parodiază episodul confruntării dintre H.A.L. şi astronaut. Problema alienării într‑o lume tehnologizată îl preocupă şi pe Kubrick, dar totuşi omul Odiseei nu este absent, ci conştientizează criza. Apoi, H.A.L. este lichidat pentru că refuză să mai fie o simplă unealtă, iar pretenţiile acestuia la autoritate nu sunt o ocazie de revelaţie, pentru că oamenii au rămas întotdeauna conştienţi de propria autonomie. Căpitanul Axiomei, însă, îşi reclamă doar libertatea superficială de a proceda conform propriei dorinţe, nu şi dreptul la autodeterminare.

Oamenii îşi părăsesc, în sfârşit, scaunele mobile şi, clătinându-se ca nişte moluşte, fac primii paşi pe suprafaţa planetei lor de origine. Sunt oarecum surprinşi de mizeria noii lor case, dar ineditul experienţei îi menţine, totuşi, veseli, cel puţin pentru câteva secunde, adică până la „fericitul” deznodământ. Ghilimelele sunt impuse de ironia finalului. Nu este deloc evident că aterizarea pe o planetă abia refăcută, aflată încă în ruine, este un prilej de bucurie pentru o specie atât de fragilă cum sunt oamenii secolului XXIX. Joviala ardoare a căpitanului care le demonstrează copiilor crescuţi pe navă principiile de bază ale agriculturii pe Pământ („Uite aşa, copii, vom creşte plante de pizza!”) este înduioşătoare, dar e greu de crezut că indivizii care se lenevesc să se întindă câţiva centimetri pentru a ajunge ceaşca de cafea de pe masă îşi vor sufleca mânecile şi vor reînvia civilizaţia moartă de opt sute de ani. Chiar presupunând că oamenii îşi vor asuma această misiune, este şi mai implauzibil că ar supravieţui pe termen scurt pe acest pământ pustiit, inadaptabili cum sunt. Dacă ne asumăm rezonabila premisă că Auto poate fi reconectat (şi că răzbunarea nu se numără printre funcţiile sale), putem fi liniştiţi că urmaşii noştri fictivi au unde se retrage să-şi lingă rănile şi, poate, să-şi schimbe atitudinea. Odată ce au fost responsabilizaţi, nimic nu le stă în cale. Confruntarea cu o tradiţie extinctă, de fapt, cu propriul lor destin rămas neîmplinit, le oferă preţioasa şansă de a-şi examina prezentul în raport cu un alt punct de vedere. Este marea lor ocazie de a demasca o iluzie şi de a conştientiza criza rămasă de atâta timp camuflată. Dar critica unei situaţii e posibilă doar dacă instrumentele criticii – anumite criterii şi valori – au rezonanţă pentru subiect, şi întrebarea este dacă oamenii încă mai pot fi readuşi la sensibilitatea de altădată şi dacă mai pot fi capabili să perceapă criza. E posibil ca infantilismul să fie ireversibil şi că nu mai e nimic de recuperat, iar oamenii vor fi bucuroşi să repopuleze Axioma şi să uite coşmarul celor o sută de minute pe Terra.

Un recenzent scria că WALL-E este o povestioară futuristă care îi traduce pe Spielberg, Huxley şi Kubrick în termeni accesibili preşcolarilor. Ei bine, lista poate fi continuată: Marx despre comodităţi şi alienare, Kant despre demnitate şi autonomie, Nietzsche despre nihilism, von Hildebrand despre valori, Heidegger despre tehnologie. Producţia şi tehnologia urmau să le deschidă oamenilor noi posibilităţi, dar în final i-au transformat, nici ei nu ştiu prea bine cum, în mormoloci cu telecomenzi. Tehnologizarea şi supraproducţia sunt doar circumstanţe şi nu merită condamnate, căci oamenii se pot ridica deasupra lor. Adevăratul final fericit le-a aparţinut lui Wall-E şi Evei. Toate obstacolele au fost depăşite, nimic nu le mai stă în calea fericirii de a fi împreună. Dragostea rămâne antipodul nihilismului. Pe fundalul tristei degenerări a rasei umane, dragostea dintre cei doi roboţi, ca detaliu de prim-plan, dărâmă unul din pilonii scepticismului faţă de proiectul inteligenţei artificiale. Roboţii nu simt, nu pot fi buni sau răi, nu sunt receptivi la valori, susţin criticii cu o anumită demnitate în voce. În film, însă, oamenii sunt cei incapabili de dragoste, curaj, grijă, sacrificii. Asta e miza finală, ne spune filmul.

Note:

1. Arthur C. Clarke, „Rocket to the Renaissance” în „Greetings, Carbon Based Bipeds!” Collected Essays 1934-1998, St.Martin’s Press, 1999.

_________