Cristina

Răcoarea dimineţii se strecoară pe furiş prin fereastra semideschisă. Cu privirea încă împăienjenită de somn femeia bîjbîie suprafaţa noptierei. Caută deşteptătorul. Prospeţimea matinală care-i intră în odaie, ţîrîitul liniştit al greierilor... Sunetul dens al deşteptătorului ar fi o ruptură brutală... Un început de zi prea brusc şi isteric. Grabă inutilă şi în esenţă netemeinică pe care o anticipează deconectîndu-l. Clipele astea din zori, ca nişte instantanee furate, sînt atît de rare şi atît de necesare. Te uiţi la ele, şi doar rareori ajungi să le şi vezi cu adevărat.

Corpul respiră adînc şi se lasă străbătut de o plăcere laşă. Femeia îşi zîmbeşte. Îşi freacă picioarele unul de altul şi simte un obiect rătăcit sub plapumă. Îl pipăie cu degetele: e un creion. Descoperă şi ursuleţul Cristinei într-un alt colţ de aşternut. Poate să-l recunoască şi la o simplă atingere. Şi-a pierdut, sărmanul, o lăbuţă într-un accident. Chiar aşa, olog, este jucăria preferată şi un etern motiv de lacrimi. Cristina îl boceşte des, ca pe un mort.

Brusc, un zgomot înfundat rupe liniştea. Femeia tresare, priveşte îngrijorată copilul care doarme alături. Îşi dă seama că e vorba de un măr răscopt care s-a desprins din copac şi a căzut peste acoperişul casei. Aude lovitura ca un foc de armă. Apoi sunetul aproape omogen al rostogolului, ca monotonia mersului de tren. Şi în sfîrşit, mai surdă şi abia desluşită, căderea în iarba moale. Un măr pentru Cristina, gîndeşte. Fetiţa o roagă insistent de cîteva zile să-i dea un fruct din pomul înalt şi ei îi este frică să urce acolo. Nu vrea s-o recunoască în faţa copilului. Şi nici nu-i ajunge îndrăzneală să scuture mărul rodit, averea tuturor locatarilor casei pentru tineri specialişti1. Ar putea ruga vecinul ce-i face curte cu insistenţă: acesta s-ar arăta încîntat să-i vină în ajutor. Dar nu vrea să apeleze la el. De asta îi spune Cristinei întruna că nu are timp.

Acum îşi priveşte odorul încercînd să desluşească ceva din ghemul de cuvinte pe care fetiţa le rosteşte în somn. Pare îngrijorată de ceva şi se agită întruna. Femeia se amuză de mutrişoara-i murdară de pix, cariocă şi magiun de mere. O pană s-a lipit de bărbia lucioasă şi se leagănă ritmic la fiecare respiraţie. Se simte vinovată că iarăşi trebuie să o părăsească. Să o lase aşa de mică şi de singură într-o casă străină.

Adevăratele remuşcări vor veni mult mai tîrziu. Între timp, părerile de rău imediate le compensează, după posibilităţi, în dulciuri, jucării şi cărţi de colorat. Cristina le priveşte uluită şi stingherită totodată. Copila nu-şi poate explica răsfăţul. O altă formă de răscumpărare a vinei sînt atenţiile şi gingăşiile exagerate oferite în puţinul timp liber când stă cu fiica. Crede că nu are sens să se irosească aiurea cu regretele. Deseori îşi zice că atîta timp cît nu face sau nu reuşeşte să facă nimic ca să rezolve ecuaţia, meditaţiile vizavi de educaţia Cristinei sînt absolut inutile. Nimic mai mult decît banale lamentări pe care le aude peste tot şi în fiecare zi, inclusiv de la colegii de lucru. Iar de la o habă de vreme este tentată să le reproducă mecanic. Ca un ritual obligatoriu care te plictiseşte de moarte şi căruia demult nu-i mai vezi rostul.

„Mă transform într-o cumătră cu orizonturi de viaţă obositor de seci”, îşi zice şi se ridică din aşternut cu speranţa că acest lucru nu se va întîmpla. Improvizează în grabă un mic dejun pentru copil pe care îl pune mai spre marginea mesei, să fie la vedere. Se îmbracă în fugă şi iese. Atinge cu poşeta castelul din cuburi multicolore la care imaginase fiică-sa, jucîndu-se în ajun. Cuburile se risipesc pe podeaua de lemn. Zgomotul i se pare răsunător. Femeia se răsuceşte şi se uită la jucăriile împrăştiate. Regretă. Însă şi mai mult se îngrijorează să nu fi trezit fetiţa, căci altfel ar fi imposibil să mai iasă din casă. Cristina ar începe să plîngă, să implore. Ar fi cu neputinţă să mai ajungă la volantă, blestemata planiorcă2 de luni dimineaţa. A devenit un calvar să-şi găsească la întoarcere copilul sughiţînd de atîta jale. În plus, volantele matinale s-au înteţit – în Uniunea Sovietică recolta de grîu necesită discuţii intense pe marginea... acestui fapt. Însă, pentru moment, nu vede altă ieşire din situaţie decît acest loc de muncă, acest mod de trai şi această stare de fapt pe care a ales-o benevol. Se asigură că fiica-i doarme şi merge în vîrful degetelor spre uşa de la intrare. Prinde belciugurile cu lacătul enorm. Se chinuie ceva timp pînă reuşeşte să-l încuie. Cheia ruginită trosneşte în broască şi femeia îşi ciuleşte urechile. „Să nu se fi trezit...” Afară s-a luminat deja. Ascultă, ca un ecou, zgomotul familiar al unui avion. Graficul lui de zbor coincide cu orele cînd iese ea din casă. Priveşte cerul. „Ca un coleg de lucru este acest avion pe care îl saluţi dimineaţa pe scară. E cel mai binevoitor coleg. Nu adresează niciodată nesuferite întrebări de protocol.” Păşeşte prin ogradă, amintindu-şi de fructul căzut. Se uită la ceas să vadă dacă mai are timp să-l caute prin iarbă. Îşi pune geanta pe prag şi înconjoară casa. Picioarele i se umezesc de rouă şi i se face frig, dar nu găseşte nimic. Deodată aude un zgomot prin iarbă, un puf-puf de arici, parcă. Se apleacă şi desluşeşte aproape de tulpina pomului un ghem ţepos care se mişcă încet. Un vîrf de nas mic, sclipitor ca un licurici, se ascunde între ace. Femeia se bucură ca un copil. Ariciul se rotunjeşte instinctiv. S-ar rostogoli şi el ca mărul, dar e loc drept. Cînd colo descoperă, mai într-o parte, fructul căutat. Îl ridică şi se gîndeşte la arici. „Ar fi bine să-l vadă Cristina, i-ar plăcea.” Dar acum nu mai are timp de pierdut. Pune mărul pe prag şi se îndreaptă spre poartă.

Poarta scîrţîie şi femeia sovietică, Bobeico Emilia Petrovna, glavnîi economist3 şi organizator selihoz proizvodstva4 se pomeneşte în drum. Divorţată şi încă cu un vino-încoace calcă spre cîrmuire pe şoseaua proaspăt asfaltată. Merge alături de alţi tineri şi promiţători specialişti ai kolhozului „Boris Glavan”. Kolhoznicii, care se grăbesc şi ei în cîmp, o salută de departe ca pe un specialist cu studii superioare ce se află. În alte condiţii poate că s-ar mîndri cu asta. Acum însă nu-i arde de fală.

Între timp, auzind zgomotul cheii în broască, copilul s‑a trezit. Pipăie cu mînuţele aşternutul, căutîndu-şi mama. O cheamă şi îi zîmbeşte alintat. Apoi, nedumerit, deschide ochii. După un moment de ezitare se repede spre tinda-bucătărie. Speră că o va găsi acolo - pe faţa schimonosită încă nu i-au apărut lacrimile. Se încurcă în cuvertură, nu se poate elibera. Cade, se loveşte un pic, dar nu-i pasă. O cuprinde frica doar la gîndul că iarăşi a rămas singură. I se urcă un nod în gît. Semiîntunericul de după sobă şi neputinţa de a scăpa de cuvertura asta enormă... Frica. I se face frică! Se simte urmărită. Crede că acuşi o vor încolţi toate vietăţile posibile şi imposibile. În sfîrşit, frica o mobilizează şi reuşeşte să se rupă din strîmtoarea cuverturii. Aleargă spre tindă dar se împiedică de jucăriile împrăştiate pe podea şi iarăşi cade. Rămîne încremenită în această poziţie. Nimic în afară de o linişte suspectă. Încă nu ştie dacă trebuie să rîdă sau să plîngă. Se ridică şi înconjoară cu ochii odaia, încercînd să desluşească ceva. Scotoceşte prin toate colţurile. Privirea îi este ceţoasă ca zilele de noiembrie. Nu se întîmplă nimic. Nu se vede nimeni. Tăcere deplină. Brusc, se aude zgomotul hodorogit al frigiderului „Codru”5. Semn că este încă funcţional. O cană pusă pe frigider cade jos şi se sparge. „Frigiderul seamănă cu un mînz, uneori o ia razna, dar totuşi încă mai îngheaţă produsele. Aşa zice mama cîteodată şi rîde”. Acuma i se pare că mînzul acesta se va repezi la ea şi o va călca în picioare, o va sfărîma în bucăţele... Bine ar fi să se întîmple. Poate măcar aşa nu-i va fi atît de frică. Tresare şi cu aceeaşi frică păşeşte atent, ca o pisică şireată, spre bucătăria-tindă. Se străduie din răsputeri să nu se uite în direcţia cămarei de care se teme cel mai mult. În tot acest timp nu rosteşte nici un „mama”, nici un „mămică”. Întotdeauna i-a fost frică că îi va răspunde altcineva în locul ei. De aceasta se teme cel mai mult. Înţelege, în sfîrşit, că e singură după ce vede farfuria aburindă, cana cu ceai şi felia de pîine cu unt aranjate grijuliu pe masă. „Poate că...”. Lovindu-se de colţul mesei, se repede spre uşa de la intrare. „Poate că mama s-a dus pînă la fîntînă după apă proaspătă?... Aşa cum face de obicei...” Atunci o va aştepta în prag. Va sta desculţă pînă se va întoarce mama. Va fi probozită, în schimb nu-i va fi aşa de frică. „Cînd eşti afară, parcă te temi mai puţin.” Uşa nu e întredeschisă, dar o împinge din răsputeri. „Poate mama a închis-o ca să nu intre frigul... E închisă, e încuiată. Nu se deschide. Dar dacă?...” Se uită atent la zăvor. Dacă zăvorul este pus şi ea n-a fost atentă? „Mama e în cămară. S-a dus după un borcan de dulceaţă ori după nuci. Acuşi o să vină... Parcă se aude un zgomot. Vine tocmai dinspre cămară... E mama!” Dar zăvorul nu este tras şi uşa nu vrea să se deschidă. „Uneori, mama nu încuie uşa. Uită. Alteori, mama pune în uşă căldarea cu apă ori scîndura de spălat. Dacă împingi mai tare, pînă la urmă uşa se deschide...” Îşi face vînt şi se aruncă cu tot corpul în uşă. Degeaba. Mai încearcă o dată. „Poate căldarea e plină cu apă, poate puterile mele sînt prea mici...” Nici un rezultat. Uşa nu se clinteşte. Mai face un efort. Se întoarce şi vede uşa de la cămară. „Uşa de la cămară e îngrozitoare. E o gură mare de balaur gata să te înghită de vie. E mai fioroasă decît Baba Cloanţa...” Culoarea albastră-vineţie într-adevăr te înspăimîntă. „Şi mama recunoaşte asta, dar nu are timp s-o vopsească în altă culoare. Şi nici soba nu are timp s-o repare.”

Adevărul e că femeia nu are nici bani destui pentru reparaţie. Dar acestea sînt lucruri care nu se spun. În schimb, este cert că cei cărora nu le ajung bani, nu lucrează suficient de mult. Ei se lenevesc. Dar cum poate exista în Uniunea Sovietică un glavnîi economist lenos? Aici toţi oamenii sînt harnici şi muncitori. Emilia Petrovna nici meşteri de sobe nu cunoaşte în satul acesta. Dacă e să fim sinceri, ea ar fi preferat să închirieze la cineva măcar o cameră mai acătării. Dar fiindcă kolhozul avea spaţiu liber în casele pentru tineri specialişti... Încearcă şi refuză... Cît despre condiţiile ideale din aceste case... Poveşti cu zmei numai bune pentru un tînăr jurnalist ce lucrează la gazeta raională.

Dar uşa albastră o îngheaţă încă. Se prăbuşeşte la podea şi plânge. O cheamă neîncetat pe mama. Se tîrăşte spre uşa de la intrare şi se sprijină de dînsa, scânceşte. Strigă disperată. Îşi aminteşte că ultima dată mama i-a promis că n-o să plece dimineaţa şi n-o s-o mai lase niciodată singură. Cînd îşi aminteşte de promisiunea asta, plînge şi mai tare. Loveşte cu pumnii în uşă. „Mama ei nu spune minciuni. Niciodată!” Mama îi spune că în Uniunea Sovietică oamenii care spun minciuni sînt pedepsiţi. Merg la închisoare. Şi Cristina plînge pentru că nu vrea ca mama ei să ajungă la închisoare. Atunci ar rămîne singură, fără mamă. „Mămică!...Mămică!...” Se ridică şi cercetează ograda prin geamul uşii. Se gîndeşte că acuşi în curte vor apărea copiii vecinilor. Va ieşi afară Tonecika Valentinei Ivanovna şi auzind-o va veni la prag. Va sta de partea cealaltă a uşii şi se va strîmba, şi va rîde de dînsa. Va fi neputincioasă şi va plînge în continuare. Iar Tonecika va povesti şi la grădiniţă despre asta. Şi toţi vor râde de ea... O vor numi proastă. Şi încă nu ştie ce înseamnă „proastă”. O vor porecli plîngăreaţa. „Plîngăreaţa! Proasta! Plîngăreaţa!” Oftează de necaz. „Oare nu cumva vine Tonecika?” Zăreşte pe muchia pragului mărul mare şi roşu. „Tonecika o să-l ia. O să-l mănînce...” Iarăşi plînge. Nu mai poate respira. Nu mai vede nimic în jurul ei. Corpul i se cutremură. Maioul e ud de sus pînă jos. Nasul înfundat. După ce mai oboseşte se apropie de masă şi muşcă din pîinea cu unt. Iarăşi privirea îi cade pe uşa albastră de la cămară. Îmbucătura i se opreşte în gît. Hohote de plîns. Cade la podea. O duce gîndul la ursuleţul ei căruia îi lipseşte o lăbuţă. Îi caută lăbuţa în fiecare zi prin casă şi prin ogradă. Încă n-a găsit-o. Plînsul o îneacă. Aşa şi nu a înţeles ce i-a spus mama... „Ori că ursuleţul acesta a avut o lăbuţă, dar a pierdut-o.” Şi atunci ea neapărat o va găsi. „Ori că ursuleţul nu a avut niciodată a doua lăbuţă aşa cum au toţi ursuleţii din desenele animate...” Şi atunci... Şi iarăşi lacrimi...

Totuşi, după un timp, copilul se linişteşte. Găseşte lîngă uşă umbrela mamei şi, disperată, mai loveşte de cîteva ori cu ea în geamurile uşii. Dacă reuşeşte să spargă sticla, o vor auzi vecinii. „Poate că mama i-a lăsat Valentinei Ivanovna cheia? Să deschidă uşa şi să mă ducă la grădiniţă...” Nu mai are puteri. E obosită şi nu i-a mai rămas nicio speranţă. Nici nu mai plînge şi îi este indiferent ce fel de jivină se va năpusti asupra ei. Se duce după sobă şi se aşază pe pat. Corpul îi tresare. Simte că urăşte pe toată lumea. Chiar şi pe ursuleţul ei fără lăbuţă care se tăvăleşte pe jos. Îi dă cu piciorul. Frica nu o lasă în pace. Se uită prin părţi. Începe să cînte. Sugrumat, un fel de mîrîit muribund. Cîntă tot ce ştie, tot ce-şi poate aminti. Cu cît îi este mai frică, cu atît mai tare cîntă. Aproape că strigă cuvintele. Frînturi din cîntecele învăţate la grădiniţă, bucăţi din melodiile pe care mama le îngînă uneori prin casă. Mai trage un bocet. După ce o mai slăbeşte plînsul, rosteşte cu voce tare şi se mîngîie pe creştet: „Cristina, Cristinica, hai nu mai plînge. Fii cuminte...” Palmele îi lunecă stîngaci mai întîi pe un obraz, apoi pe celălalt. Se consolează cu vocea şi intonaţia mamei. „Cristinica, nu plînge. Mămica acuşi o să vină. Linişteşte-te, puiule. Taci, Cristinica, taci. Hai, gata, nu mai plînge!” Cînd nu-şi mai poate stăpîni lacrimile, zice pe un ton aspru: „Da închide odată gura ceea, copilule!” Aşa o descoperă maică-sa cînd se întoarce acasă.

_____________

1. Casă pentru tineri specialişti – spaţiul locativ oferit de către statul sovietic pentru tinerii specialişti de la sate.

2. Planiorcă – şedinţă de planificare din perioada sovietică.

3. Glavnîi economist - economist principal, economist şef.

4. Organizator selihoz proizvodstva– organizator al producţiei agricole.