Un Nobel, doi nobili...

Deliciul literar (şi nu doar) al lunii octombrie este, fără îndoială, în Franţa, vestea atribuirii Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2008 lui Jean-Marie Gustave Le Clézio. Noutatea a declanşat un proces firesc de narcisism literar al francezilor, revigorând pentru ceva vreme mitul „excepţiei culturale”.

Cel de-al 14-lea Nobel literar francez a venit oarecum pe neaşteptate. Nu-i vorbă, Hexagonul are în fiecare an câţiva favoriţi în chiar prima linie, dar „ignorarea” lor, pe cât de firească şi legitimă, intră cumva în scenariul autovictimizării generale practicate la Paris.

Nobelizarea lui Le Clézio i-a uimit pe francezii înşişi, pentru că bătrânul  Jean-Marie Gustave era cotat cu şanse mai mici decât „piesele grele”: poetul Yves Bonnefoy şi scriitorul de origine cehă Milan Kundera. Desemnarea laureatului nu a fost lipsită de scandal. Câteva zile înaintea anunţării numelui laureatului, secretarul Academiei Suedeze, Horace Engdahl, a sugerat că premiul nu va merge în SUA, pentru că autorii americani sunt prea ilazioţionişti şi captivi culturii de consum. După o serie de critici acide ale unor autori americani şi europeni, Engdahl s-a corectat, afirmând că premiul nu este un concurs între naţiuni, ci o recompensă unor autori individuali.

În situaţia creată, Jean-Marie Gustave Le Clézio a părut candidatura ideală: scriitor francez, cosmopolit, trăieşte de ani buni în SUA, nomad, călătoreşte mult – un autor nici prea european, nici prea american. Capra est-atlantică şi varza vest-atlantică au fost împăcate pentru o vreme, dar pentru câtă oare?

Unii comentatori au văzut în laureatul de anul acesta un nou triumf al „corectitudinii politice” în detrimentul literaturii – Bonnefoy, Kundera, Eco sau Llosa fiind, a câta oară, neglijaţi din motive „extraliterare”...

„Sunt foarte mişcat. Este o mare onoare pentru mine”, a mărturisit Le Clézio la radioul public suedez. La rândul său, preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, a comentat premiul ca „o onoare pentru Franţa, limba franceză şi lumea francofonă în general.”

Jean-Marie Gustave Le Clézio s-a născut la 13 aprilie 1940, la Nice, din tată britanic şi mamă franceză. La vârsta de 8 ani, familia viitorului scriitor se mută în Nigeria, unde tatăl său activează în calitate de chirurg al armatei britanice. După un an petrecut la Universitatea din Bristol (Marea Britanie), Le Clézio îşi finalizează studiile universitare la  Institut d’études littéraires din Nice. În 1964 obţine gradul de master la Universitatea din Aix-en-Provence cu o lucrare despre Henri Michaux, iar în 1983 scrie teza de doctor despre istoria timpurie a Mexicului la Universitatea din Perpignan.

Devine cunoscut la vârsta de 23 ani, când publică primul său roman „Le Procès-Verbal” (Procesul verbal), intrat în lista nominalizărilor pentru Premiul Goncourt şi pentru care obţine, în acelaşi an, 1963, Premiul Renaudot. Le Clézio a scris peste 30 de romane, dar în manualele pentru şcoli şi licee din Franţa este prezent doar cu nuvela „Băieţelul care vroia să vadă marea.”

În cadrul unui sondaj desfăşurat în 1994 printre cititorii revistei LIRE, 13% dintre aceştia îl indicau pe Le Clézio ca fiind cel mai mare scriitor francez în viaţă.

Le Clézio tradus în română:

„Procesul-verbal”, Editura Univers, 1979; „Potopul”, Editura Facla, 1982;  „Căutătorul de aur”, Editura Univers, 1989; „Primăvara şi alte anotimpuri”, Editura Univers, 1993; „Steaua rătăcitoare”, Editura Univers, 1998; „Diego şi Frida”, Editura Paralela 45, 2004.

* * *

„Totul ne desparte – cu excepţia unui punct, fundamental: suntem demni de dispreţ.” (Tout, comme on dit, nous sépare - à l’exception d’un point, fondamental: nous sommes l’un comme l’autre des individus assez méprisables.)

Este fraza de debut a unei cărţi ce a tulburat profund apele (şi minţile) literare franţuzeşti, înainte să vină Nobelul şi să răstoarne astfel agenda de discuţii. Cartea cu pricina – Ennemis publics (332 pages, 20 euro, Flammarion/Grasset) reprezintă corespondenţa dintre Bernard-Henri Lévy şi Michel Houellebecq, un intelectual public, filosof al Cetăţii, mult prea angajat în apărarea umanului şi a cauzelor pierdute, dar fără vreun tratat de filosofie serioasă în spate, şi un scriitor autist, depresiv, cu o mamă ce a îngroşat rândurile rivalilor, specialist pe ticăloşia umană... şi evaziunile fiscale.

Lucrarea a fost una dintre cele mai aşteptate ale toamnei 2008. Prea multe erau întrebările fără răspuns, prea mută era tăcerea lui Michel Houellebecq în legătură cu scandalul acuzaţiilor publice şi a insultelor proferate de mama sa, Lucie Ceccaldi. Publicul n-a fost minţit, încât cartea a ieşit bună, mult prea bună pentru un volum de corespondenţă. Atât fanii, cât şi detractorii lui Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy au găsit suficiente argumente în sprijinul propriilor poziţii...

Michel Houellebecq despre „problemele familiei”: „Vedeţi, situaţia este, dintr-un punct de vedere, mai puţin gravă decât vă imaginaţi. Dar ceea ce e cu adevărat abject este faptul, fără precedent, că roaba cu insulte şi ameninţări din  partea mamei mele vine prin intermediul presei.”

Despre autismul său: „Îl revăd pe tatăl meu parcându-şi automobilul, în perioada când mergeam în vacanţă. Am asistat la scena aia de nenumărate ori. Multe stări îi străbăteau, pentru câteva momente, chipul. O perplexitate dezolată cel mai des, un surâs alteori, o invidie adesea, dar aproape întotdeauna un dispreţ profund, insondabil. Nicicând nu l-am văzut să coboare dintr-odată din automobilul său şi să se contopească cu restul familiilor, cu cetele de tineri care vin împreună în vacanţă. De fiecare dată observam la el o şovăire, o pauză de câteva minute înainte de a se topi în gloata semenilor săi şi aceste minute, cât mi se păreau de lungi! Rari, foarte rari sunt adulţii care bănuiesc sau intuiesc în ce măsură copiii caută, la părinţii lor, un semn câtuşi de mic care să indice maniera în care trebuie abordată realitatea. În cei câţiva ani care preced catastrofa pubertară, inteligenţa lor este ascuţită, vibrantă, aptă de sinteze şi concluzii generale. Sunt şi mai rari părinţii care înţeleg că fiecare copil este, în mod natural şi firesc, un filosof. Uneori sunt înclinat să cred că nu am făcut altceva în viaţa mea matură decât să fac o traducere estetică a acestei atitudini de retragere pe care am observat-o, copil fiind, la tatăl meu.”

Despre cititori şi critici: „Când toate astea se vor fi calmat puţin, când vom fi, în sfârşit, suficient de morţi, un istoric al viitorului va putea, probabil, să extragă învăţăminte mari din faptul că atât eu, cât şi Dvs. am ţinut împreună, într-un timp comun, rolul atât de necesar al inamicului public. Nu pot să dezvolt această idee, nu este decât o impresie care îmi devine şi uşor străină, dar mi se pare că cel care va încerca să înţeleagă de ce noi, atât de diferiţi, am devenit principalele capete de Turc („Turcul” este echivalentul „persanului”/„străinului”, după Montesquieu, Voltaire – n.m. – vit. s.) ale epocii noastre, va înţelege, în acelaşi timp, multe lucruri despre istoria Franţei acestor vremi.

Există un sentiment pe care nu l-a cunoscut niciodată, sentimentul ruşinii. Ruşinea pentru mama mea, ruşinea de a fi feciorul ei, ruşinea de mine însumi. Chiar începuturile scrisului meu sunt legate, în parte, de ruşine. Sincer să fiu, mă aşteptam, după publicarea primelor mele cărţi, să trezesc un sentiment de ruşine faţă de persoana mea. Din contra, am fost nespus de surprins să aud cititori care mi-au zis: „Ba nu, lucrurile despre care scrieţi sunt chestii umane, unele dintre ele universale, altele proprii doar societăţilor noastre occidentale contemporane... Noi vă suntem recunoscători că aţi avut curajul să scoateţi la iveală aceste lucruri, că aţi îndrăznit să luaţi asupra Dvs. această parte de ruşine.”

Cred că asta este ceea ce nu au suportat falşii moralişti. Şi de aceea s-au grăbit să spună că romanele mele nu sunt deloc expresii ale unor trăiri şi sentimente general umane, ci expresie a unor traumatisme individuale, şi în această luptă înverşunată biografia, jalnica şi neghioaba biografie, este arma cea mai eficientă. Ofensiva a atins, pe durata ultimelor săptămâni, punctul său culminant. (E vorba de momentul apariţiei cărţii de memorii a Luciei Ceccaldi, mama lui Michel Houellebecq – nota mea, vit. s.) O încercare primitivă, utilă prin brutalitatea sa, de a reduce literatura la mărturie.”