Săptămâna luminată a jazzului în Basarabia

Ajuns în septembrie 2008 la cea de-a şaptea ediţie, Ethno Jazz Festival din Chişinău are deja un statut inconfundabil pe scena mondială a genului. Caz rarissim, iniţiatorul şi organizatorul acestei fieste culturale – Anatol Ştefăneţ – este, de asemenea, principalul violist în jazzul noului mileniu, precum şi figura tutelară a actualei pleiade de remarcabili jazzmeni basarabeni. E de admirat cum, sfidând conjuncturile adverse, echipa managerială (în care Ştefăneţ beneficiază de aportul „troicii” feminine Natalia Ştefăneţ/Mariana Postică/Lucia Cazacu) reuşeşte să aducă la Chişinău valoroşi muzicieni de pe Glob şi să atragă un public numeros, empatic până la fervoare. Mai mult, anul acesta concertele s’au ţinut nu doar la Teatrul Naţional Mihai Eminescu şi în eleganta Sală cu Orgă din centrul capitalei basarabene, ci şi la Tiraspol şi Bălţi. Interpreţii care au evoluat acolo mi-au confirmat că au avut parte de o primire la fel de entuziastă.

Încă o dată am savurat o selecţie muzicală cosmopolită, policromă, efectuată cu discernământ. Deschiderea fu încredinţată grupului olandez condus de trompetista Saskia Laroo. O evoluţie dezinhibată – influenţată de faza ultimă, electrificată şi declarat comercializată, a carierei lui Miles Davis – de largă accesibilitate. Jovialitatea caracterului olandez şi-a aflat o bună companie în persoana pianistului/vocalistului de culoare Warren Byrd, invitat din patria jazzului, parcă spre a da mai multă credibilitate unui repertoriu cam derivativ. Pe când în acest recital elementele „etno” decurgeau implicit din sinteza muzicală afro-americană, trio-ul Balkan Strings din Beograd mizează pe tezaurul sud-est european, preluat de ghitariştii Zoran Starcevic senior şi tinerii săi fii, Nikola şi Zeljko. Melodii din diverse ţări sunt remodelate prin sensibilitatea muzicală sârbească, unde e la mare preţ cântul pe două voci, acompaniat de acorduri şi ritmuri îndulcite, mai puţin astringente decât hard-core-ul balcanic, bulgaro-macedonean. Intensitatea unisoanelor realizate de cei trei ghitarişti menţine însă, ca ingredient specific, acel tremolo melancolic, caracteristic mandolinei (dar şi altor instrumente înrudite, precum tambura, buzuki, balalaika, ghitara portugheză, sau replica lor braziliană – bandolim).

Din metropola muzicală Viena  a venit la Chişinău Ulrich Drechsler Trio. Aureolat de succesele înregistrate sub titulatura The Monk in All of Us (reverenţă la adresa inegalabilului Thelonious), protagonistul continuă să investigheze imensul potenţial expresiv al clarinetului-bas. Adoptând o componenţă instrumentală ascetică (fundamentată doar pe pilonii secţiei ritmice – contrabas şi baterie), Drechsler şi-a vrăjit auditorii cu impromptu-urile sale lirice. Oarecum în aceeaşi zonă emoţională s’a situat acordeonistul Manfred Leuchter (Germania) cu al său trio. Caracterul melancolic-evocativ al pieselor a beneficiat din plin de suportul (şi confortul) percusiv asigurat de iranianul Afra Mussawisade, însă mi s’a părut mai puţin consonant cu maniera interpretativă a ghitaristului Florian Zenker.

Saxofonistul şi percuţionistul cubanez Eldis La Rosa a adus cu sine aromele muzicale ale insulei natale (ce a reprezentat una dintre primele influenţe externe asupra jazzului nord-american). Înclin să cred că aclimatizarea sa la continentul de adopţiune (Europa) s’a produs pe măsură ce partenerul său scenic – admirabilul pianist scoţian Stuart Conaghan – şi-a însuşit, la rândul său, rigorile esteticii hispano-caraibene. Un produs muzical intercontinental, cu exprimare superioară în cel de-al doilea program, din gala finală, faţă de recitalul propriu-zis (unde prezenţa quasi-inutilă a unui percuţionist mai puţin inspirat n’a făcut decât să acuze absenţa basului).

Printre multele surprize agreabile ale festivalului s’a numărat exoticul duo al fraţilor Amine & Hamza M’raihi din Tunisia. Mânuind străvechi instrumente arabe – oud (din care se trage lăuta) şi canun (o variantă de ţiteră) – cei doi tineri reuşesc să compatibilizeze în mod fericit tradiţia muqam-ului cu aceea a jazzului. Aş zice că fondul fertil pe care se produce această întâlnire este asigurat de către spiritul improvizatoric, manifest în ambele cazuri. Directorul festivalului a avut ideea de a-i invita pe cei doi tunisieni la un binevenit jam session cu cvartetul Kaulakau din Barcelona. Acest grup s’a dovedit a fi perfect integrat în spiritul „ethno jazzului”: pe fundalul ritmic de mare plasticitate, furnizat de contrabasistul Franco Molinari şi  bateristul Enric Canada, se desfăşoară seducătoarele contorsiuni improvizatorice ale lui Marc Egea şi Jordi Molina. Aceştia utilizează două instrumente de tradiţie în Catalunya: zanfona (o flaşnetă portativă, dând uneori impresia unui „moog synthesizer” medieval) şi, respectiv, tenora (un fel de taragot cu ancie dublă şi corpul dintr’un lemn de culoarea fagotului). Depăşind pura excentricitate timbrală, grupul catalan prelucrează vechi melodii autohtone cu maxim fler jazzistic. Iar tablourile sonore astfel create conţin, pe alocuri, frânturi din acel expresionism fantasmagoric evocat de statuile vii de pe Ramblas-ul barcelonez, sau – mai în profunzime – presupuse amestecuri latino-vizigote nutrind arta lui Gaudí sau Dalí...

Conform tradiţiei, Institutul Polonez din Bucureşti a trimis şi anul acesta la Chişinău o formaţie remarcabilă. Pe Jacek Namyslowski/trombon, Lukasz Poprawski/sax, Michal Jaros/bas şi Sebastian Frankiewicz/baterie îi cunoşteam de la festivalul sibian şi îi elogiasem deja în presă, ca pe un fel de „formaţie reprezentativă” a noii generaţii a jazzului polon. Aici se cuvine doar să atrag atenţia asupra talentatului protagonist al cvintetului, vibrafonistul Dominik Bukowski, ale cărui mlădioase improvizaţii şi fine schimburi de idei cu colegii de echipă îl profilează drept un viitor nume de referinţă în dezvoltarea tehnicii interpretative a acestui instrument.

Cvartetul Pulcinella din Toulouse îşi justifică pe deplin numele, cultivând o muzică poliedrică, de o versatilitate afişată şi asezonată cu doze masive de humor. Cei patru juni – Ferdinand Doumerc, Florian Demonsant, Frederic Cavallin şi Jean-Marc Serpin – preferă să-şi subordoneze personalităţile (altminteri, clar conturate) unui efort colectiv, situat la intersecţia exprimărilor muzicale cu spectru larg de acţiune: improvizaţie jazzistică, teatru instrumental, bal musette, pseudo-balcanisme, grand guignol, Frank Zappa redivivus etc. Încă un câştig pentru efervescenta scenă a jazzului francez.

Principalele revelaţii ale acestei ediţii festivaliere au provenit din Elveţia şi din Basarabia. Grupul pianistului Nik Bärtsch se înscrie, aparent, pe linia cunoscutelor (dar adeseori sterilelor) experimente conceptuale specifice jazzului helvet. Numele formaţiei – Ronin – este preluat din cultura japoneză, definind samuraiul liber, care nu acceptă să se supună decât codului de onoare. Protagonistul însuşi apare învestmântat într’o ţinută similară celei uzitate în artele marţiale nipone şi nu face un secret din filosofia de sorginte extrem-orientală pe care o practică. Dar, atunci când atinge clapele pianului, reuşeşte să configureze un ambient nemaiauzit – ca un fel de replică sonoră a conceptelor zen. În sinergie cu insolitele percuţii ale lui Andi Pupato şi cu muzicianul autobotezat Sha (cu subtile intervenţii la clarinet-bas şi clarinet-contrabas), Bärtsch edifică nuclee melodico-armonice, structuri macerante, tensionate, orientându-le  finalmente spre imprevizibile defulări de lascivitate. Demers vag asemănător celui întreprins de regretatul Esbjorn Svensson şi al său trio EST, însă – cutez să afirm – cu un plus de mister şi poezie.

Trupa vocalistei Geta Burlacu demonstrează că resursele de talente ale „ţării de pământ” dintre Prut şi Nistru sunt nesecate. Dacă pe discul de debut, din urmă cu doi ani, cântăreaţa nu reuşise a evita anumite excese narcisiste, acum ea s’a pus în valoare tocmai prin autocontrol şi un just echilibru între influenţele asumate (în primul rând, Maria Tănase) şi creativitatea proprie. Punctul forte al recitalului l-au constituit aranjamentele, adaptate balansului introvertire/expansivitate. Reţineţi numele acestor tineri instrumentişti, capabili să realizeze polenizări încrucişate între melosul moldo-român şi swing-ul autentic: Petru Haruţă/trompetă, Vlad Colesnicov/ghitară, Alex Calancea/bas, Vadim Tichişan/baterie.

La fel ca la ediţiile precedente, festivalul a culminat cu recitalul formaţiei Trigon (altminteri, principala entitate organizatorică a evenimentului). Încă un tur de forţă, încă o amplificare de repertoriu, încă o renaştere din sine, după aproape două decenii de continuă edificare a unei opere incomparabile. Trigon  nu se încadrează nici unui stil, ci creează stări de spirit, pe care – în lipsă de alt termen – le-am putea numi chiar „stilul Trigon”. Pentru istoria jazzului din aceste părţi, recitalul din septembrie 2008 va rămâne primul în care grupul basarabean a apărut într’o formulă de cvintet. Împreună cu „baciul” Anatol Ştefăneţ, ale cărui virtuozitate şi muzicalitate frizează genialitatea, au evoluat bravii săi discipoli din secolul 21: Dorel Burlacu/instrumente cu claviatură, muzicuţă; Vali Bogheanu/sax, flugelhorn, trompetă, caval, fluiere, bas, voce, claviaturi; Gari Tverdohleb/baterie, percuţie, xilofon. Din nou, intuiţia lui Ştefăneţ s’a dovedit imbatabilă, prin cooptarea „starului în ascensiune” Alexandru Arcuş, un poliinstrumentist deja profilat, deşi abia a împlinit 22 de ani. Reprocesând melosul nostru ancestral sub spectrul finelui/începutului de mileniu, Trigon creează o operă exemplară pentru jazzul de expresie românească al ultimelor două decenii.