A spune durerea până la capăt

În perioada în care lucram în nocturnă la radio, am găsit pe net un text unde scria că, atunci când începe o migrenă, nu trebuie să vorbeşti cu durerea, dar cu corpul tău – şi să-l convingi să-i dea drumul durerii asteia, s-o lase să plece.

E straniu când încerci să convingi pe cineva de ceva. Într-un anumit sens, e ca şi cum ai încerca să-l controlezi, să controlezi lucrurile pe care le crede şi cele pe care le vrea. E un fel de violenţă pe care o exerciţi asupra lui.

Tot violenţă e şi atunci când încerci să-ţi convingi corpul să facă ceva – să se oprească dintr-un tic sau să-i dea drumul durerii. Chiar dacă discursul pe care îl adresezi corpului (am încercat să fac şi asta) poate lua forme mai intime şi mai calde – ca şi cum i te-ai plânge de ceea ce se întâmplă. De ceea ce permite el să se întâmple.

Îmi iau pastilele de fiecare dată când simt că începe să mă doară capul, câte două, apoi încă două, dacă durerea continuă.

Sunt unele dureri care nu trec, indiferent câte pastile iau. Probabil celelalte ar trece în câteva ore chiar şi dacă n-aş lua pastile. Luatul de pastile e o altă formă de violenţă. Asupra durerii, care vrea să continue, şi asupra corpului, care nu vrea să-i dea drumul.

Uneori, după ce am luat prea multe, mă mişc haotic, îmi ating obrajii, şi gâtul, şi umerii, şi râd atunci când nu trebuie. În unele momente, vreau să am neapărat pe cineva alături, în altele doar să mă întind pe întuneric în patul de la mine din cameră – numai ca să-mi dau seama că, atunci când stau întins, durerea se intensifică şi trebuie să găsesc o altă poziţie. E ca un fel de yoga pe care o inventez de fiecare dată, o succesiune de poziţii blânde şi un fel de a respira. Dacă aştept suficient, în aceeaşi poziţie, durerea mă lasă. Acest „suficient” poate însemna şi nopţi întregi.

Când, odată, o prietenă a văzut cum mi se schimbă gestica, m-a uns pe tâmple cu ulei eteric de mentă. Nu ştiu dacă durerea a dispărut atunci pentru că m-a atins ea sau dacă m-a ajutat uleiul acela. Oricum, era un moment în care durerea a dispărut în relaţie, pentru că se stabilise o relaţie între noi. Dar uneori se blochează până şi posibilitatea unei relaţii.

În anul III de facultate, durerile au devenit zilnice. Aveam nevoie de un loc liniştit, izolat, care să-mi dea siguranţă, şi singurul loc de genul ăsta din toată Facultatea de Litere era pervazul de lângă WC-urile băieţilor. Stăteam nemişcat pe pervaz şi durerea nu mă lăsa nici măcar să-i spun corpului meu cât de rău îi e.

Uneori, îmi curgeau lacrimi pe obraz. De la sine. De obicei, când mă durea în regiunea ochiului stâng. Uneori, leşinam, şi durerea trecea când îmi reveneam.

Dar în momentele alea aveam nevoie să fiu singur.

Atunci am început să scriu poeme despre ce face corpul meu – cum stă el pe pervaz şi-şi împleteşte barba şi se gândeşte la toţi oamenii pe care îi iubeşte. Asta când durerea nu e prea mare ca să se mai poată gândi.

Când prietenii mă întrebau de ce vorbesc despre corp în toate textele, le spuneam că toţi avem câte un corp. Şi că sunt unele lucruri pe care le simţim aproape la fel. Greutatea unui pulover pe umeri. Textura blugilor când îţi pui mâinile pe genunchi. Protuberanţele tastelor „f” şi „j” pe tastatură. Felul în care vântul atinge pielea capului după ce ţi-ai ras părul, mai ales dacă îl purtai lung înainte. Fularul de lână care îţi irită gâtul, dar îţi place prea tare ca să nu-l mai porţi. Şi că, dacă scriu despre lucrurile astea, o să pot stabili mai uşor contactul cu cel care o să citească.

Nu mi-a reproşat niciodată prezenţa corpului în texte cineva cu care am în comun durerile. Nu ştiu cum îşi simte ea durerile în corp, dar în limbaj ele sunt identice cu durerile mele. Folosim aproape aceleaşi sintagme ca să le descriem. Dacă aş scrie pentru ea, aş scrie în primul rând despre durerile noastre. Şi ştiu că, cel puţin în limbaj, ar fi vorba despre aceeaşi durere. Şi limbajul ăsta comun nouă ne apropie la fel de mult ca experienţa (comună) a durerilor.

Simone Weil vorbea despre distanţa şi diferenţa care sunt locul limbajului ca despre un perete în care poţi bate mesaje în codul Morse. Când vorbesc cu persoana asta, batem aceleaşi semnale în acelaşi perete.

Acum scriu, în general, despre lucrurile pe care le aud şi cele pe care le ascult. Dar ştiu deja că nu toţi simţim la fel aceleaşi lucruri. Şi mai ştiu că poemele pe care le scriu acum sunt strict despre mine. Deşi aş vrea să fie despre altcineva. E ca şi cum aş fi blocat între timpan şi creier, în regiunea în care se amplifică sunetele. Şi nu între timpanul şi creierul altcuiva, dar al meu, numai al meu.

Blocarea asta în tine unii o numesc disperare.

Ei spun că disperarea e atunci când nu mai vrei să fii tu, dar nu poţi scăpa de tine şi trebuie să te suporţi până la capăt. Nici corpul nu ţi-l poţi schimba – oricâte modificări corporale şi piercinguri îţi faci, limitele lui sunt aceleaşi. Nu poţi simţi prin corpul altcuiva, oricât de tare ai vrea.

Uneori, când văd o femeie necunoscută, frumoasă şi tristă care stă în faţa mea şi fumează, îmi spun că vreau să fiu ea. Nu ca ea, nu cu gesturile ei line şi armonioase, nu cu privirea lăsată în jos. Nu vreau nici s-o îmbrăţişez şi să tac alături de ea, cum fac cu prietenii atunci când disperarea lor e ceva ce poate o îmbrăţişare să şteargă. Ceea ce vreau e să fiu în locul ei. Să avem aceeaşi cantitate de carne, pusă în acelaşi volum, în aceeaşi formă. Am senzaţia că tristeţea pe care o văd la ea e mod al profunzimii. Şi că, în cazul în care corpul ei n-ar fi frumos, n-ar putea fi tristă.

Mă uit la ea şi zâmbesc. Şi nu mă apropii niciodată.

Unii se întreabă cine sunt. Eu mă întreb cum e să fiu altcineva decât sunt.

Cum e să fii prietena mea care are migrene – atunci când o ascult, uit de mine şi intru în ceea ce spune ea. Durerile ei sunt mai interesante decât ale mele, pentru că sunt ale ei (deşi vorbim ambii la fel despre ele). Gesturile ei sunt mai frumoase decât ale mele pentru că sunt ale ei (deşi ambii ne punem palmele deschise pe masă, când ne simţim bine unul alături de altul). Hainele ei sunt mai frumoase pentru că sunt ale ei (deşi ultima dată când ne-am văzut purtam ambii câte un sacou din catifea reiată).

Ceea ce ne apropie e un fel aparte de a vorbi şi un fel aparte de a asculta.

Pot să-mi dau seama cum e să fii altcineva, pentru că am învăţat cum să ascult pe altcineva. Fără să am în capul meu acelaşi disc stricat care vorbeşte despre mine – despre corpul meu care stă pe pervaz şi migrena nu vrea să-i dea drumul. Să nu vorbesc nici măcar înăuntrul meu atunci când îmi povesteşte ea despre lucrurile care o fac să fie aşa cum e acum.

Felul în care vorbeşte ea – şi cel în care vorbesc şi eu uneori – e moale şi cald. E un discurs care vine dintr-un loc înăuntrul fiecăruia unde e bine, indiferent cât de tare te doare. Un loc unde e bine, pentru că e celălalt alături. Şi că puteţi împărtăşi felul ăsta de a vorbi şi asculta.

În momentele astea, încercarea fiecăruia de a fugi din sine construieşte un noi. Şi disperarea se topeşte într-un fel de căldură pe care o simte fiecare – nu vine din ceea ce avem fiecare, dar din ceva care este între noi.