O utopie contemporană (Andrea Riccardi, Despre civilizaţia convieţuirii )

Adevărurile simple sînt şi cel mai greu de enunţat. Cu riscul de a fi banal (dar titlul cărţii pe care o comentez astăzi mă obligă la acest lucru), trebuie să spun, în loc de preambul, că arta convieţuirii reprezintă una din condiţiile de bază ale vieţii sociale. Şi nu de ieri de azi. De fapt, toate utopiile, mai vechi sau mai noi, au presupus-o, atunci cînd au înscris în repertoriul lor fantasmatic dezideratul armoniei universale. Am amintit de utopii, dar s-ar cuveni să spun că nici creştinismul (care a inspirat, mai limpede sau mai puţin limpede, toate proiectele unei lumi ideale) nu a omis – mai ales în variantele sale aggiornate – să-l treacă printre aspiraţiile sale cardinale. Departe de a-şi fi pierdut actualitatea, cerinţa convieţuirii rămîne, şi în lumea contemporană, o exigenţă de prim ordin, deşi la fel de greu de atins.

Divorţul între oameni, naţiuni, religii şi culturi are o lungă istorie, dacă n-ar fi să ne reamintim decît de conflictele care au scandat afirmarea naţionalităţilor europene în cel de-al XIX-lea veac, de genocidul (nerecunoscut) al armenilor, de sîngeroasele confruntări dintre hinduşi şi musulmani sau de masacrarea şiiţilor de către suniţi (şi viceversa). Andrea Riccardi – autorul volumului despre care voi vorbi imediat – ne readuce, în chip oportun, aminte de aceste tragice episoade, nu fără a atrage atenţia şi asupra specificului lor: de manifestări ale unor identităţi în conflict. Aici, de fapt, este problema: expresiile identitare – fie individuale, fie colective – nu sînt – este o constatare, de asemenea, comună – decît arareori paşnice. Implicînd alteritatea (care este versantul lor „negru”), ele se afirmă opunîndu-se, generînd duşmănii pluriseculare. Cazul greco-turc este, din acest unghi, paradigmatic, dar nicidecum singurul (cum am văzut mai sus). Departe de a se estompa, fenomenul tinde să îmbrace, în lumea contemporană, forme şi mai grave. Nu mă gîndesc, numaidecît, la celebra teorie huntingtoniană a conflictului dintre civilizaţii (discutabilă, întrucît autorul consideră diferenţa confesională drept una genetic-conflictuală, ceea ce nu mi se pare întru totul adevărat, în pofida unei îndelungate tradiţii, care confirmă antagonismul sistematic dintre marile religii). Am în vedere, mai curînd, fenomenul (şi, totodată, „conceptul-valiză”) al globalizării, care, contrar unor aşteptări naive, adînceşte, în loc să atenueze disputele şi rivalităţile.

Relaţia dintre globalizare şi identitate a fost atît de intens examinată, încît aparent nimic nou nu se mai poate aduce la dosarul acestei chestiuni. Este, totuşi, oportun să notăm, încă o dată, faptul paradoxal că, în loc ca apropierea dintre societăţi şi culturi, favorizată de economia capitalistă planetară şi de explozia informaţională, să netezească diferenţele, dimpotrivă, le exacerbează, ca şi cum o sporită familiaritate reciprocă ar fi percepută ca o periclitare a identităţilor. Cazul islamului (sau, cel puţin, a unora dintre tendinţele sale radicale) este, în acest sens, o dovadă concludentă, ca, de altfel, şi cel al majorităţii societăţilor africane, ameninţate să se prăbuşească ... global, sub povara unei sărăcii endemice şi a disoluţiei sociale şi politice. În loc să fie un factor al dialogului, globalizarea tinde să devină unul al acutizării conflictelor. Bosnia, Cecenia, Olanda, Africa de Sud, Rwanda, (ca să opresc aici seria exemplelor) au ajuns, astăzi, emblematice pentru un fenomen a cărui anvergură, în continuă creştere, îngrijorează în cel mai înalt grad.

Aceste lucruri sînt bineştiute. Mai puţin evidente sînt modalităţile de a le remedia. Soluţia întrevăzută de Andrea Riccardi (după ce autorul trece în revistă cîteva dintre marile manifestări conflictuale, trecute şi prezente, ale identităţilor, începînd cu naţionalismul celui de-al XIX-lea veac, pînă la terorismul islamic; v. cap. I-V) este o „civilizaţie a convieţuirii”. „Este necesar – scrie el – să se construiască o civilizaţie a convieţuirii între numeroşii subiecţi ai lumii noastre: state, religii, realităţi economice, culturale, civile... Este necesar să se construiască dacă dorim un viitor al păcii. Această civilizaţie există în numeroase regiuni: este înscrisă în cromozomii religiilor, în liniile directoare ale culturilor... Civilizaţia convieţuirii există, deja, parţial: dar e nevoie să fie extinsă şi stabilizată, să crească în rîndurile oamenilor consensul faţă de ea” (p. 99). Cum se poate ajunge la împlinirea acestui (pios) deziderat? Răspunsul cercetătorului italian merită redat întocmai: „Pentru aceasta [adică pentru edificarea civilizaţiei convieţuirii – nota mea] e nevoie de o imensă implicare culturală. Cultura redevine importantă. Este nevoie să se discute şi să se negocieze cu toţi subiecţii. Pentru a realiza o operă de extindere a acestei civilizaţii, este nevoie de o viziune articulată asupra lumii, iluminată de conştiinţa necesităţii convieţuirii”. Şi mai departe: „E nevoie să stimulăm dezvoltarea unei culturi care, de la grupul naţio­nal, să se lărgească spre un orizont mai amplu. În absenţa unei culturi împărtăşite nu se poate face prea mult în lumea noastră” (99, 162). Ce înseamnă, însă, pentru Riccardi „cultură împărtăşită” (autorul înţelege prin „cultură” o deprindere mentală, un habitus, nicidecum un patrimoniu intelectual sau spiritual)? Este, explică el în continuare, „conştiinţa necesităţii de a convieţui în mod responsabil şi de a avea interese comune, dincolo de diferenţe” (p. 162), altfel spus o voinţă a dialogului nu a confruntării.

Fără să-i minimalizez în vreun fel opinia, trebuie, totuşi, să spun că, din punctul meu de vedere, ceea ce propune Andrea Riccardi în paginile cărţii de faţă este, mai degrabă, o iluzie. Sau (cum am şi spus deja), un pios deziderat, fără (mari) şanse de reuşită. Specialist în interculturalitate şi dialog ecumenic, autorul este un intelectual catolic. Acest lucru, ca şi faptul că el este fondatorul (în 1968) al Comunităţii San’Egidio – o asociaţie de reflecţie şi de acţiune a intelectualilor italieni apropiaţi de Biserica romană – explică natura pronunţat spirituală a proiectului său „de pacificaţiune”. Pot fi de acord că implicarea ocazională, cu un succes relativ, a sus-zisei asociaţii în operaţiuni de mediere (ca, bunăoară, între forţele politice din Mozambicul postcolonial), precum şi dialogul interconfesional promovat de papa Ioan Paul al II-lea pe toată durata pontificatului său l-au putut încuraja pe Andrea Riccardi să vadă în „civilizaţia convieţuirii” o perspectivă aptă de a se materializa. În ce mă priveşte, nu mă pot, totuşi, împiedica să văd în acest nobil proiect o frumoasă utopie.

Dar, nu cu utopia, în sine, am eu ce am, ci cu felul în care concepe autorul atingerea acestui mare ţel. S-a înţeles, cred, şi din citatele de mai sus: Andrea Riccardi nu propune soluţii concrete. Mai curînd, el exprimă opţiuni dezirabile. Nu căile (şi posibilităţile) efective de atingere a „civilizaţiei convieţuirii” sînt avute de el în vedere, cît afirmarea (rituală) a condiţiilor sale de existenţă. Or, acest lucru mi se pare insuficient, dacă dorim să avem un model de acţiune care să ne conducă mai aproape de acest ideal. Cînd vine vorba de mijloacele politice de descurajare a violenţei şi de realizare a unei lumi mai paşnice, pînă la urmă, tot Realpolitik-a „băţului şi morcovului” rămîne metoda cea mai indicată. Prozaică, dar mai realistă.

____________