Realitatea cu amănuntul

Remember: sclava Isaura

Zilele astea se împlinesc 20 de ani de la lansarea, în fosta Uniune Sovietică, a telenovelelor latino-americane. Primul serial lacrimogen care a dat lovitura, care a frânt inimile oamenilor sovietici a fost Sclava Isaura. Îmi amintesc cum, cu câteva minute înaintea difuzării unui nou episod, străzile Chişinăului deveneau pustii. Gospodinele, care se întorceau de la alimentară sau piaţă, alergau, gâfâind, pentru a nu rata un nou crâmpei din drama fără sfârşit a Isaurei.

Sclava Isaura a fost filmul potrivit la timpul potrivit. Degringolada tranziţiei se făcea deja simţită, în societate se acumulau deja nemulţumirea şi incertitudinea. De aceea, Sclava Isaura era un mijloc subtil de a abate atenţia oamenilor de la preocupările cotidiene, de la problemele personale. Sclava Isaura a fost paratrăsnetul care trebuia să înghită o parte din energia distructivă, supapa de siguranţă care trebuia să evite explozia socială. Aceeaşi funcţie o aveau şi doftorii-magicieni care practicau hipnoterapia televizată.

Îmi amintesc cum, în curtea blocului, se adunau gospodinele tranziţiei pentru a discuta despre drama Isaurei. O vecină, tuşa Frosea, era mereu oripilată de suferinţa sclavei braziliene: „Săraca Isaura, cum poate trăi ea în robie? Cum poate suporta cruzimea banditului Leonsio?” îngâna, ştergându-şi lacrimile, tuşa Frosea, care, deşi era liberă, n-a mai plecat n­iciodată din Chişinău până la moarte.

Dacă Isaura ar fi ştiut ce viaţă va avea în următorii 10 ani tuşa Frosea, dacă ar fi ştiut cum tuşa Frosea va muri în sărăcie, cum vor aduna vecinii bani pentru a o înmormânta, ar fi lăcrimat ea – sclava Isaura. Mă gândesc că Isaura ar fi preferat să rămână roabă pe vecie într-o Brazilie sclavagistă, dacă i s-ar fi propus să guste din „bucuriile” interminabilei tranziţii moldoveneşti.

Druţiana interminabilă

E anul Druţă. Asta o ştiu probabil toţi, din simplul motiv că emisiunile televizate şi articolele din presă, elogioase, consacrate scriitorului octogenar al poporului, nu se mai termină. De fapt, asistăm mai mult de două decenii la o interminabilă druţiană, iar Anul Druţă e o încununare a eforturilor susţinute de transformare a acestui scriitor într-un fetiş şi într-un idol. În campania de glorificare a scriitorului-nepereche Ion Druţă, rolul cel mai important a fost mereu, oricât de paradoxal ar părea, cel al autorităţilor, nu al criticilor literari. Într-un mesaj de felicitare adresat lui Druţă cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, preşedintele Vladimir Voronin scrie: „Opera Dumneavoastră are rol de apostolat. E un rol de care societatea are expres nevoie, mai ales în condiţiile unor transformări radicale. Creaţia Dumneavoastră este raţiunea de a fi a poporului nostru”.

Mărturisesc că, în calitatea mea de critic literar, am încercat să combat acest torent al idolatrizării lui Druţă. Într-un volum publicat acum patru ani, explicam pe îndelete, cu argumente, de ce nu mi se pare Druţă un scriitor foarte important. Arătam în acea carte că mai toate personajele druţiene sunt nişte prizonieri ai resemnării, nişte roboţi care în orice situaţie acţionează conform principiului „las că-i bine”. Ziceam că aceste personaje nu mi se par vii, autentice, fiindcă omul real acţionează alt­fel când vine peste el războiul sau viitura, când vin, cum zice şeful statului, transformările radicale. Îi întrebam pe cititori cât de interesant poate fi traseul unui personaj care nu evoluează sufleteşte, care nu se schimbă, care mereu se împacă cu toate greutăţile. Mie unuia îmi plac mai mult personajele care sunt nemulţumite, stresate, care nu găsesc soluţii, cărora le este rău, şi care nu repetă obsedant „las că-i bine”. Dar să nu divaghez.

Recent a împlinit 80 de ani un scriitor cel puţin la fel de important ca Ion Druţă. Mă refer la Aureliu Busuioc, care a publicat în ultimii ani 5 romane, dintre care două - Pactizând cu diavolul şi Spune-mi Gioni - sunt cu adevărat memorabile. Nu ştiu cum se face însă că anul acesta nu e şi anul lui. Nu prea am văzut emisiuni televizate despre Busuioc şi probabil nici şeful statului nu va zice că opera lui Busuioc are rol de apostolat. E regretabil acest fapt, pentru că, la rigoare, şi opera lui Busuioc ar putea fi considerată un fel de raţiune de a fi a poporului nostru, vorba şefului statului.

Texte difuzate la Radio Europa Liberă

1