(Anatol Moraru. Turnătorul de medalii, roman); Ioana Nicolaie, O pasăre pe sîrmă (roman); Leo Butnaru. Copil la ruşi. roman, 2008.)

Anatol Moraru. Turnătorul de medalii, roman. Editura Prut Internaţional, 2008.

„Lansat ca analist literar, dar cochetând şi cu poezia, în cel puţin două cazuri (le-am şi fişat!), pentru a-şi necăji comilitonii liricoizi mai degrabă, Anatol Moraru s-a înscris oarecum din mers, cu un fel de pas lateral, în cel mai recent pluton al prozei româneşti din Basarabia. În front, este, totuşi, un insolit: nu are intensitatea gravă a lui Constantin Cheianu, la fel cum nu e un administrator de palme retorice ca Sandu Vakulovski. Poziţionat undeva între Iulian Ciocan şi Vasile Ernu, el explorează cam acelaşi rezervor de amintiri made in U.R.S.S.” (Nicolae Leahu)

Ioana Nicolaie, O pasăre pe sîrmă (roman). Editura Polirom, 2008.

„Nu e o autoficţiune, e o carte scrisă la persoana a treia, cu un personaj feminin, Sabina, care trebuie să reziste în Bucureşti, în anii ’90. În mod paradoxal, este un roman care are un substrat social foarte puternic şi n-aş fi crezut c-o să-mi iasă aşa. E o reflectare de lumi foarte variate, un roman picaresc, dar şi o poveste de dragoste. După ce am terminat cartea, am descoperit că nu este lucrul central din roman, povestea de dragoste este uşor înceţoşată pentru că fundalul este mult mai pregnant. În cartea asta am încercat să-mi folosesc biografia moderat. E foarte multă ficţiune, dar sînt şi lucruri pe care le-am cunoscut imediat şi le-am trăit, dar le-am transferat. E o lume de oameni tineri care trebuie să supravieţuiască. Despre asta am scris, despre supravieţuire...”, a declarat scriitoarea Ioana Nicolaie despre romanul O pasăre pe sîrmă.

Ioana Nicolaie mizează pe poveste în romanul ei. Iar reuşitele acestei mize sînt concretizate în emoţia pe care o transmite de-a lungul întregii naraţiuni. O pasăre pe sîrmă este, astfel, o carte foarte personală – în sensul apropierii pe care o simţim noi, cititorii, faţă de personaje, de întîmplări sau, nicidecum în ultimul rînd, de vocea narativă.

„Sabina Seni, venită din provincie în Capitală odată cu intrarea la facultate, se vede nevoită să facă faţă şi să se adapteze, treptat, unor experienţe cu totul inedite. Şederea cu chirie la Tanti Norica, prilej de rememorări şi de povestiri uneori dramatice, prietenia cu Roxana şi apoi cu Daria, iubirea pentru Eman, care străbate întreaga poveste, slujbele temporare (manechin de vitrină, colaboratoare a unui post de radio, vînzătoare la un fast­food, reprezentantă a unei firme de produse casnice), toate acestea construiesc o naraţiune alertă şi sensibilă în acelaşi timp, care te ţine cu sufletul la gură şi care, mai ales, se constituie într-o frescă a devenirii protagonistei. Eşuarea iubirii cu Eman, marcată de diverse semne de parcurs, nu poate decît să dea rotunjime unei poveşti care mizează tocmai pe firescul reacţiilor unui om aflat la începutul destinului matur.” (Ioana Nicolaie)

Leo Butnaru. Copil la ruşi. Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008.

Unii dintre cititori au cunoscut acest roman memorialistic din revista „Sud-Est cultural”, unde a fost publicat la sfârşitul anului 2006 şi pe întreg parcursul anului 2007. Autorul sugerează una din posibilele chei de lectură:

„...îndrăznesc să cred că prezenta carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării... Citindu-ne copilăria, drept valorizare a expresiei sinelui şi despre sine, drept autenticitate afină cu particularitatea întru personalizare şi diferenţe specifice, care te fac recognoscibil printre sutele, miile, milioanele de alţi copii. Citirea de sine drept captivant-înduioşătoare confruntare – întru verificare – cu propria ta interior(in)timitate, structură-funcţionare a memoriei ca suflu divin şi mecanică sacro-cosmico-tainică. Este norocul şi modalitatea de a re-ajunge la tine şi la lume...

În acest efort de rechemare, cu drag şi nostalgie, vom vedea că din conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte, prind a dispărea anumite pete oarbe şi o tot mai mare parte a memoriei de demult îşi... recapătă văzul, îşi recapătă conştiinţa de sine, adică – ştirea, informaţia despre ce şi cum am fost, am devenit”.(Copil la ruşi, p. 234-235.)

1